Calugaritele din Saon
Cucernicia si frumusetea vietii monahale din Romania atrage tot mai multi calatori straini. Manastirile noastre sunt descoperite cu uimire si incantare, nu numai pentru valoarea lor culturala, ci mai ales pentru armonia randuielilor monahale si pentru puternica iradiere spirituala pe care o izvodesc. Textul pe care il publicam a fost scris de un reporter german. Este pentru prima oara cand descoperim in presa occidentala o relatare pozitiva, corecta, despre spatiul romanesc.
Sperand ca imaginea Romaniei in lume incepe sa se indrepte, va facem partasii acestui "eveniment"
Sarpele Evei
Biserica se afla in fata mea, inaltata pe tipsia fierbinte a campiei. Un gard de sarma desparte curtea de pamantul crapat. In fata intrarii in capela, zaresc deodata, la doi pasi de mine, o vipera verde care unduieste, taindu-mi calea. "Nu va fie frica, dont worry", spune una dintre calugaritele invesmantate in negru si apuca un bat cu care loveste puternic sarpele. "N-avem incotro", imi explica ea, "jivinele astea misuna peste tot". Cateva maici dau fuga sa vada ce s-a intamplat si aproba, clatinand fruntile: "Serpii sunt o adevarata plaga aici. Dam de ei in pivnita, in butoaiele cu apa de ploaie, in straturile de legume, chiar si pe sub stranele din biserica", spun. "De altfel, pe femeie o desparte de sarpe o mare dusmanie, ramasa inca din timpuri biblice. De cand Eva a fost inselata de taratoarea perfida si a gustat din Pomul Interzis al Cunoasterii, Dumnezeu insusi a statornicit dezbinare intre femeie si sarpe. Si asa va fi intotdeauna", surade ganditoare Steliana, o tanara maica novice, si ma indeamna sa intram in biserica.
Ma aflu, impreuna cu traducatoarea Olivia, printre calugaritele din manastirea Saon, de cel mult un ceas. Am pornit dimineata din Bucuresti, la Braila am trecut cu un bac ruginit peste intinderea de apa a Dunarii, ne-am zgaltait pe drumurile pline de hartoape ale soselei strecurata printre dealuri si vii, am strabatut catune pierdute in peisaj, lasand in urma oameni uitati de timp. Nu, n-as spune ca aici, in Dobrogea, timpul a-ncremenit, ci mai degraba, ca vremurile noi intarzie sa soseasca. Deocamdata, ele sunt o promisiune neonorata, care nu le-a adus traitorilor de pe aceste meleaguri decat niste reclame cu Coca-Cola si invitatia inoportuna: "Come to Marlboro County".
Dar, putin mai incolo, in valea larga si verde a Deltei, straluceste ceva: turlele Manastirii Saon. Cupolele argintii ale bisericii, cladita in 1846, scanteiaza in soarele dogoritor, ca luminile unei farfurii zburatoare. Proaspat renovata si varuita in alb, biserica are o eleganta fara cusur. De fapt, numai de la distanta. Curand, dam cu ochii de schelele roase de intemperii. Caci, asa cum vom afla mai tarziu de la stareta Adriana, banii alocati reparatiilor n-au ajuns decat pentru cele doua turle si pentru astuparea crapaturilor taiate in ziduri de cutremurul din 1940. In interior, naosul bisericii e doar piatra goala, cenusie.
"Dar acustica e de vis", ma asigura sora Steliana. In varsta de 33 de ani, scunda si trupesa, impartasind o credinta simpla, neprefacuta in Dumnezeu, ma conduce sub boltile de beton netencuit. Apoi, se opreste, in haina ei lunga si neagra, printre gramezile de moloz, si isi inalta cu blandete privirea. Chipul ei zambitor si rotund e cuprins de o gravitate deplina. Isi impreuneaza mainile, se intoarce cu spatele catre mine si totul se scufunda in liniste. Pe urma, Steliana incepe sa cante. "Hristoase, Mantuitorule" si "Cuvine-se cu adevarat". Doamne, ce voce! Atat de limpede si de luminoasa, incat ne poarta cu ea spre acele inaltimi in care - dupa credinta maicutelor din Saon - se afla patria eterna a tuturor. (Cu exceptia celor ce-si ispasesc pedeapsa in cazanele cu smoala ale iadului.)
O gaina zburatacita ne aduce inapoi pe pamant. Zboara dintr-o strana, cotcodacind si vanturand din aripi. Pe pardoseala se rostogoleste un ou. Steliana rade: "Proasta asta de gaina cloceste aici de saptamani intregi. Odata si odata o s-o bagam in oala". Isi priveste ceasul de la mana: "E ora mesei. Sa mergem. Maica stareta ne asteapta".
Retete calugaresti
Maica Adriana s-a pregatit sa ne primeasca. "Bine ati venit", ne intampina ea prietenoasa. Pe masa se afla sticle cu Riesling alb si Cabernet rosu din via manastireasca, farfurii cu telemea sarata si dulce, paine proaspata, coapta pe vatra, rosii, castraveti si ardei, oua umplute, ciuperci marinate si crap prajit. "Tot ce ne trebuie ca sa traim, ne agonisim singure", spune Adriana. "Suntem libere si nu depindem decat de Domnul."
Ne asezam la masa. In timp ce stareta si traducatoarea Olivia discuta despre avantajele culturilor biologice, eu imi ajut stomacul, cu o inghititura zdravana de rachiu de caise, sa digere acest pranz imbelsugat. Dar aflu ca fusese doar gustarea de inceput! Urmeaza supa si friptura de pui, iar la sfarsit - cantitati uriase de placinta cu branza, o placinta grozava, cum n-am mai mancat niciodata. Incantata de apetitul meu binecuvantat si de vestea ca preferam o cazare modesta in manastire unui hotel confortabil din Tulcea, stareta Adriana ne invita sa cunoastem mai indeaproape viata celor 40 de calugarite ortodoxe de la Saon.
La cinci si jumatate, in zorii zilei, cand sunetul de toaca le cheama pe maicute la rugaciune, Dumitra si Stefana, doua tinere inca novice, se pregatesc sa mearga la pescuit. Le insotesc in luntrea lor pescareasca. Delicata Stefana vasleste din toate puterile, impotrivindu-se rafalelor de vant, in vreme ce Dumitra strange navoadele, intinse de cu seara in apa. "Acum sapte ani, cand am venit aici", povesteste Stefana, "maica stareta m-a numit pescarita." Si fiindca e buna prietena cu Dumitra, au fost trimise la pescuit impreuna. "La inceput, balansul barcii ne-a cam speriat", spun ele. Dar teama Stefanei a disparut din ziua cand a izbutit sa biruie un peste urias, "un somn cat mine de mare". In dimineata asta, cele doua maicute aduc acasa o galeata plina cu bibani si cu crapi, pe care ii duc direct la bucatarie.
In curand, pe plita incinsa vor da in clocote acele bunatati care, dupa o saptamana de trai manastiresc, o vor indemna pe traducatoarea Olivia sa observe ca "in afara de reportajul despre calugaritele de la Saon, ar trebui sa scrieti negresit si o carte de bucate". Dar cine s-ar pricepe mai bine la asa ceva, ca batrana Iordana? Ea mesteca intruna in oalele ei afumate, se intrerupe din cand si cand doar ca sa duca la gura un linguroi de lemn, gusta si zambeste multumita. Apoi mai pune cateva bucati de lemn pe focul ce trosneste in maruntaiele plitei, pe care se rumeneste un miel. Intre timp, sora Maria aduce un cos cu oua de rata. Zamfirita amesteca ouale cu malai si telemea si prepara din ele o mamaliga satioasa.
Fiecare dintre femeile de aici are de indeplinit o sarcina anume. Maria se ocupa de pasari. Casiana si Cipriana supravegheaza cresterea rasadurilor din sera, Anisoara are in grija stupina. Cele 40 de familii de albine produc intr-un an cam o mie de kilograme din mierea cea mai buna. O parte din ea e vanduta la piata. Din ceara ramasa, monahiile mai varstnice fac lumanarile care vor arde in biserica, in cinstea lui Dumnezeu. Si cand primele raze ale soarelui de primavara dezmortesc pamantul, maicutele ies in gradina, cu sapa si rasadurile. Steliana isi sterge cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. "Rugaciunea si munca nu se pot desparti una de alta", spune ea. "Sa stau numai inaintea unei icoane si sa ma reculeg, asta nu mi se potriveste."
Miresele lui Iisus
Ca va ajunge din Transilvania intr-o manastire pe Dunare, Steliana n-ar fi crezut niciodata. Tatal ei, un tehnician, si mama - chimista, socoteau preocuparile religioase ale fetei mai curand "o pierdere de vreme". La 18 ani, Steliana inca se gandea sa devina profesoara de chimie sau de fizica. Asta ar fi fost pe placul parintilor ei. Insa n-a reusit la examenul de admitere la facultate, asa incat s-a vazut nevoita sa lucreze la serviciul de contabilitate al unei fabrici mizere. Pana cand istoria a eliberat-o din existenta ei incarcerata. Steliana a fost nespus de fericita in ziua cand dictatura sotilor Ceausescu a luat sfarsit. "Dar am trait si momente de groaza. Fabrica noastra a fost ocupata de soldati inarmati si se tragea din toate partile."
O data cu finalul terorii comuniste, oameni ca Steliana au putut iesi dintr-o data din umbra unui trecut cumplit. Se putea din nou respira. "Insa nu exista nimeni care sa-mi raspunda la intrebarile despre sensul vietii mele si despre Dumnezeu." Atunci, Steliana a luat o hotarare indrazneata. A disparut, pur si simplu, de-acasa. Nici tatal, nici mama, nici fratele ei n-au stiut ca fusese primita in Manastirea Suzana de langa orasul Brasov. Acolo traiau cateva maici impietrite de batranete, care nu i-au raspuns Stelianei la intrebari, dar au impiedicat-o sa comita o mare greseala. "Dupa trei luni, mi-au cerut sa iau legatura cu familia mea." Asa a aflat Steliana ca mama ei se imbolnavise de cancer. "Ajut-o pe mama ta, altfel ai sa te chinui toata viata cu invinuiri", au povatuit-o monahiile. Steliana le-a ascultat. Cinci ani intregi si-a sprijinit mama in lupta cu cancerul. Dar, in acelasi timp, si-a implinit si o mare dorinta. Steliana a invatat limba engleza si a studiat teologia. In 1995, dupa ce mama ei a murit, Steliana a inceput sa-si caute o manastire. In 1997, un episcop a indrumat-o catre obstea tanara a maicilor de la Saon. "Am venit, am vazut si am simtit indata ca aici e locul meu."
Ginia are 39 de ani si a intrat in manastire dupa Revolutia din 1989. Camaruta ei simpla e aranjata cu atentie si dragoste. Peretii sunt impodobiti cu zeci de icoane, imagini ale Maicii Domnului, chipul Sfintei Paraschiva si al Sfantului Gheorghe, biruitorul balaurului. Iar cand imi arata, bucuroasa ca un copil, o felicitare de Craciun care, atunci cand o deschizi, face sa rasune melodia "Jingle Bells", caldura ei sufleteasca iese spontan la iveala. "Stiti ce-am facut mai intai, cand a murit Ceausescu? Mi-am ars carnetul de partid", spune Ginia si povesteste cum, muncitoare fiind intr-o fabrica de confectii din Moldova, fusese constransa sa se inscrie in Partidul Comunist. "Activistii nu ma slabeau nici o clipa, imi spunea mereu ca sunt naiva si credinta mea n-are nici un temei, pentru ca stiinta a dovedit de mult ca Dumnezeu e o superstitie." Impotriva argumentelor reci ale acestei gandiri functionaresti, Ginia nu se putea apara decat cu rugaciuni. "Stand zi de zi la masina mea de cusut, speram ca totul sa se termine candva. Iar acum ma aflu aici. Si sunt fericita."
Toate maicutele afirma acelasi lucru. Insa cand Mariana, cea mai tanara dintre surori, rosteste aceste cuvinte, ele suna ca un suspin de usurare. Acum trei luni, Mariana a sosit aici cu o bocceluta saracacioasa in mana, asteptandu-se sa fie intrebata: de ce intra in manastire o fata de 16 ani? Dar calugaritelor de la Saon nu le place sa vorbeasca despre motivele lor. Nu fiindca ar avea neaparat o fire inchisa, ci pentru ca intrebarea "De ce?" li se pare neimportanta, uneori poate chiar stupida. Caci cine poate sa cantareasca motivatiile intime ale cuiva? Sa fie vorba de mama Marianei, care si-a lasat copilul in voia sortii si a plecat in lume cu un barbat strain? Sau de tatal care-si bea mintile, urla si lovea, pana cand Mariana a fugit de acasa, plina de vanatai? Sau de altruismul sorei Cipriana, care a descoperit-o intamplator pe sarmana fata intr-o biserica din Braila si a luat-o cu sine? Intr-adevar, ce importanta mai are? Cand Mariana aseaza rasadurile fragede in pamant, cand chicoteste si rade cu prietenele, iar obrajii plinuti i se imbujoreaza, toata povestea suferintelor ei se risipeste in bucuria clipei de-acum.
Mariana, Ginia si Steliana sunt "surori". Asa se cheama acele membre ale unui ordin monahal, care au libertatea de a se intoarce oricand in viata civila. "Toate au venit aici de bunavoie. Bineinteles, cine doreste, poate alege un alt mod de viata", spune stareta Adriana. Din cele 40 de locuitoare ale manastirii Saon, abia o treime sunt "maici" care si-au rostit juramintele, asa-numitele "voturi" de saracie, de castitate si de supunere. Un asemenea legamant e pentru toata viata. Si pentru ca juramantul sa se intemeieze pe o judecata matura, nu pe elanul nechibzuit al tineretii, varsta minima pentru depunerea lui a fost stabilita la 25 de ani.
Pretul Raiului
Pe la mijlocul anilor "80, o duzina de monahii isi duceau la Manastirea Saon existenta austera, in umbra amenintatoare a unui stat politienesc, ostil credintei lor. La acea data, in Romania, asezamintele manastiresti isi pierdusera insemnatatea. Pe de alta parte, izolarea avea un mare avantaj. Numai arareori se intampla ca unul dintre domnii de la Securitatea de trista amintire sa se abata pe la Saon. Iscodea putintel si intreba pe un ton nevinovat daca totul e in ordine. Iar maica stareta il asigura ca nu exista probleme. Abia la inceputul acestui deceniu, dupa ce in Romania s-a varsat sange pentru ca oamenii sa aiba dreptul de a gandi liber si de a-si spune rugaciunile cu glas tare, Saon s-a ridicat la o noua inflorire. Saracia generala a facut ca posibilitatea de a trai intr-o manastire sa apara in ochii multor femei ca o salvare. "Cu siguranta ca problemele personale joaca un anumit rol pentru multe dintre cele aflate in trecere pe la noi, dar nu si pentru acelea care raman", spune maica Adriana.
Caci viata cumpatata si pe placul Domnului are pretul sau. Nu vezi aici radio sau televizor, nici imbracaminte cocheta, sampoane, creme si farduri, ci doar sapun si apa rece, scoasa din fantana la cinci dimineata. Mai ales iernile aspre imputineaza trupul si sanatatea calugaritelor. Cand viscolul biciuieste colinele si acopera drumurile cu nameti, taind pentru mai multe saptamani legatura cu lumea, cand nu mai scapi de tusea cronica si te dor toate oasele, cand in biserica inghetata frigul ti se strecoara pe sub piele, atunci - spune Steliana - "nu-ti ajuta decat credinta".
Dar azi, in dimineata asta scaldata in soare, nevointa si lipsurile sunt uitate. "Sa facem o plimbare", propun surorile tinere. Pescarita Stefana ne poarta cu luntrea ei pana la celalalt mal al lacului si urcam coasta unui deal. Fetele culeg flori, dinspre lac rasuna oracait de broaste si berzele dau roata deasupra Dunarii. Ajunsi sus, langa crucea de piatra, acolo unde cerul se sprijina pe pamant, ne asezam in iarba. Si ne incearca banuiala ca acel Paradis, din care femeile de la Saon se straduiesc sa dobandeasca un coltisor, nu-l vom gasi doar in biserica de la Dunare, ci mai ales in propria noastra fiinta.
Rolf Bauerdick
Traducere si adaptare de
Adriana Rotaru