Privatizare
Acum cincisprezece ani, cand s-au luat, n-aveau unde-si pune bocceaua. Pe valea verde care duce la Cetatile Dacilor, autobuzul trecea o data in zi si cara oameni ofiliti la oras. Nu i-au primit nici ai lui, nici ai ei. Au luat o palma de loc a cuiva, cu un rand de temelie de casa, si au dormit sub prelata, cu urechea atintita la autobuz. Doi copii cresc de atunci intr-o casa care se tot face. Gradina are flori, legume si porumbul suie dealul, pe langa pruni tineri, pana-n padure. Porcii, vaca, gainile, iepurii din cand in cand, cainele mereu, cer de mancare. El, ea, copiii, astupa guri. Nu s-a schimbat mare lucru la vedere. Incremenirea atat are bun in ea, ca te simti ca acasa. Din an in an, putinatatea a tot coborat, iar lucrul la holda se plateste cu bani si istovire, mai mult decat se scoate din el. Dar holdele se tin. Ca si animalele. Ca si moralul. Dimpreuna cu frica de schimbare care poate pravali totul. Unde? Nu se stie. Ca din neam de om, nimeni n-a pomenit sa se moara pe-acolo de foame. Ea surade increzator. Nu poate sta locului. Abia termina de inghitit si spala vasele. Abia spala vasele si fuge la bar. Ca de vreo doi ani au pus pe roate un comert. Ea merge ziua, serveste si face curat. El face aprovizionarea, sta cu oamenii pana noaptea tarziu, doarme trei ore, se apuca in zori sa indoaie fiare sau sa cearna pietris. Mai sunt podelele de facut la etaj si scara pe-afara. Daca nu l-ar chema matusa sa bata pari noi la gard, daca n-ar trebui sa circule de colo-colo pe doua roti incarcat cu faina, apa minerala, trestie, ierbicid, s-ar duce cu tinerii de la oras la cetati, ca stie drumurile si istoria locurilor ca un profesor. Ii bate gandul sa aduca oamenii in concediu pe vale. In fapt, ar fi simplu. Foaia din mijlocul mesei se umple cat ai clipi cu cheltuieli. La banca nu te poti duce. Unde sa te duci? La rude, la vecini, sa se scormoneasca in buzunar. Si iar permutari: scaunele se inlocuiesc cu stinghii, vopseaua cu var, gresia cu ciment. Oamenilor le trebuie hotel, spun toti stiutorii de pe vale. Au vazut ei in noua ani atatea roti, piscine, dusuri si frigidere cate n-au vazut stramosii lor intr-un secol. Stiu deci ce spun! Dar de cand s-a asfaltat soseaua ca sa vina neica lin, pana la vila lui noua... Stim. De cand s-au furat banii de la asigurari, banii pentru conducta de gaz, banii pentru aripa noua a dispensarului, banii de la primarie pentru... Stim. De cand s-au mancat Cap-ul si Ias-ul... Stim. De cand se inchid toate fabricile, atelierele, uzinele, pe o raza de o suta de kilometri... Stim. O sa ia var, asta e, si doua bidinele noi. Si nisip. O sa vina si instalatorul ala al lui Petre al lui Vasile al lui Ghita s-o sa traga o teava. Tot ala care repara combina, masina, tractorul, bicicleta si face sobe in timpul liber. E in somaj de la fabrica, zice el.
Baietii calaresc ziua, fara sa, pe deal, si seara se duc la discoteca. Vin acasa cale de kilometri in bezna, pe drumul cu broaste, de langa cimitir. Un computer, asta vreau sa le iau, zice el. Ii duce capul, om face cumva. Calculeaza senin in minte o combinatie de jinars-porumb-butuci-vacante rurale care se preschimba intr-un "Pentium". Autobuzul e punctual. Vine tot la doua ore si descarca oameni ofiliti, de la oras, care vin sa-si incarce aici desaga. Pe masa de plastic de sub bec, foaia cu planul de afaceri pare inca de nepatruns. Ce rentabilitate, cand n-ai telefon?! Da, rade ea, dar ne pun telefon la toamna!
Adina Keneres