O lectie aspra
Sondajul de opinie, realizat - in perioada 5-11 iulie 1999 - de catre Centrul pentru Studierea Opiniei si Pietii (Csop), a confirmat ceea ce toata lumea stia deja: actuala Putere se afla intr-un declin electoral accentuat, in timp ce Opozitia (reprezentata de fostul partid guvernamental, Pdsr-ul, si de liderul acestuia, I. Iliescu) are o revenire spectaculoasa in topul preferintelor. Sondajul Csop este interesant din multe puncte de vedere. In primul rand, prin constatarea ca aproape jumatate din electorat este nehotarat. Faptul indica o detasare a majoritatii cetatenilor de clasa politica romaneasca in ansamblul ei. Dezamagirea este motivata. Cei care au sustinut - la alegerile din 1996 - Schimbarea, se asteptau de la noii guvernanti la altceva. Ei au respins atunci oferta Pdsr-ului pentru ca, dupa sapte ani de guvernare, grupurile politice din spatele d-lui Iliescu nu pareau capabile decat de satisfacerea propriilor interese, desi fluturau o ideologie socialista, in fapt neocomunista, antioccidentala. Raptul si abuzurile practicate de ele sub aceasta masca nu au fost percepute o vreme pentru ca defunctul regim ceausist lasase mostenire succesorilor sai o rezerva valutara destul de consistenta, susceptibila sa satisfaca aspiratiile de consum ale unei populatii lipsite, pana in 1989, de toate cele. Primii ani ai regimului Iliescu au fost "veseli", pentru ca au creat o impresie de abundenta cu care cetatenii nu mai erau obisnuiti.
Formulele populiste cu care Pdsr-ul a castigat alegerile din 1992 s-au vadit foarte repede fara acoperire. Rezerva, "mulsa" continuu, s-a epuizat. Pierderea pietelor "traditionale" a facut ca industria romaneasca sa functioneze in gol, pe stoc. Iar transformarile haotice din agricultura au generat o penurie de produse alimentare de care s-au folosit "importatorii", proveniti din grupurile Puterii, care au inundat piata interna cu produse ieftine, in genere de proasta calitate, aduse din afara. O restructurare a economiei romanesti a devenit, in consecinta, inevitabila. Pdsr-ul a fost obligat sa initieze procesul de privatizare pentru ca, fara ajutoarele occidentale conditionate de acest proces, economia Romaniei nu putea supravietui. Dar, din dorinta de a evita posibilele tulburari sociale, pe care disponibilizarile impuse de privatizare le-ar fi putut provoca, cat si dintr-o secreta nostalgie dupa "deliciile" economiei de comanda (nostalgie alimentata de tulburarile din Rusia care pareau a face prabusirea comunismului doar provizorie), s-a optat pentru o Reforma lenta. Guvernantii au cautat, in acelasi timp, sa-si asigure prin coruptie salariala sprijinul unor categorii profesionale compacte, precum minerii, desi contributia lor la Pib era in continua scadere, iar mentinerea sau chiar cresterea veniturilor lor presupunea apelul la Buget. Subventionarea "gaurilor negre" ale economiei trebuia, la un moment dat, sa goleasca sacul. Privatizarea a devenit o expresie a raptului si coruptiei, generalizate de imensa birocratie parazitara preluata de la comunisti, birocratie ce a devenit principalul client al regimului. Criza era inevitabila si administratia, condusa de dl Vacaroiu, nu a facut decat sa o gestioneze, deturnand injectiile de capital straine spre consum, pentru mentinerea echilibrului social. Guvernantii au practicat, din acest motiv, politica - de sorginte comunista - a "dublului adevar", anuntand in exterior schimbari structurale majore si mentinand in interior un status-quo tot mai fragil. Era normal ca Occidentul, pragmatic si intrepid, sa nu aiba incredere in ei.
Fata de Fsn-isti si, apoi, fata de Pdsr-isti, Opozitia s-a aratat mereu pro-occidentala, dispusa la realizarea acelor transformari structurale profunde care aveau menirea sa racordeze Romania la democratie si economie de piata. Partidele grupate in Cdr si-au anuntat, tot timpul, vointa de a produce socul, de a recupera intarzierea in tranzitie spre modelul de organizare occidental. Model care, de altfel, era combatut propagandistic de "socialistii" d-lui Iliescu, lozincile lor speculand teama, remanenta in mentalitatile deformate de comunism, de reintoarcerea "mosierilor si capitalistilor". Sustinuti de reprezentantii grupurilor intelectuale progresiste, de tipul Gds-ului, de formatiunile civice, aspirand la restaurarea societatii civile, Cdr-istii au trebuit sa faca un imens efort pentru respingerea acestei temeri, pentru cultivarea increderii in eficienta sociala a libertatii si initiativei individuale. Totusi, castigarea alegerilor din 1996 nu s-a datorat formarii unor noi convingeri, ci refuzului cetatenilor de a mai sustine un regim care, in realitate, practica altceva decat ceea ce sustinea public. Electoratul nealiniat partinic a sesizat ca "programul" Pdsr-ului era, in fond, o formula de acoperire a raptului organizat, a pradarii avutiei comune, prin prelungirea agonica a functionarii unei economii hibride ce nu putea, pana la urma, sa nu influenteze calitatea vietii, nivelul de trai. "Schimbarea" s-a datorat mai ales respingerii cleptocratiei cu care regimul Iliescu a inlocuit nomenclatura comunista. De altfel, dupa alegerile din 1996, fosta Opozitie nu ar fi putut ajunge la guvernare daca nu s-ar fi produs, chiar in "echipa" d-lui Iliescu, sciziunea care a generat aparitia Pd-ului: Pd-ul a reprezentat, in regruparea politica a "emanatilor revolutiei", aripa prooccidentala, dinamica, a succesorilor "firesti" ai comunismului ceausist.
Noua guvernare a beneficiat, asadar, de un capital de simpatie generat de respingerea regimului anterior si nu de formarea convingerilor ideologice ca organizarea de tip capitalist este superioara celei comuniste. Preluand Puterea, Cdr-ul trebuia sa impuna prin soc noul sistem, sa realizeze transformarea radicala a ansamblului social, demoland - in special - birocratia economica parazitara, eliminand coruptia generalizata de aceasta. Anii 1997 si 1998 ar fi trebuit sa fie anii restructurarii temeinice a ansamblului social, in primul rand printr-o demolare radicala a nucleelor dure ale economiei de comanda, celebrele "gauri negre", si printr-o potentare majora a Imm-urilor, germenii relansarii economiei concurentiale. Romania ar fi recuperat astfel decalajul fata de vecinele sale din fostul "lagar socialist" si ar fi putut spera la producerea, in 1999, a decolarii economiei pe baze noi. Racordarea la Occident, prin admiterea tarii in structurile Nato si Ue, s-ar fi produs normal, ca o consecinta a transformarilor interne, a restabilirii institutionale a societatii civile. Realitatea a fost insa alta. Noua Putere nu poate fi invinuita de lipsa celor 15.000 de "specialisti" sau de un antioccidentalism remanent, ci de lipsa vointei politice de a realiza Schimbarea pe care o anuntase cu atata emfaza inainte de alegeri. Asteptarea sociala a fost complet inselata, in locul socului ce ar fi trebuit sa se produca in primii ani de guvernare, instalandu-se o formula de continuitate cu fostul regim. Administratia, condusa initial de dl Ciorbea si apoi de dl Vasile, a aplicat - practic - aceleasi masuri ca si cea anterioara, ajungand la aceleasi rezultate. Inertia, teama de producere a unor dezechilibre sociale au impus aparitia acelorasi fenomene care au marcat si trecutul regim. O legislatie greoaie, favorizand birocratia, o coruptie generalizata, in forme partinic-clientelare, o politica de expedient (in functie de imprejurari) nu puteau realiza deschiderea spre Occident pe care o proclamasera ca prioritara noii guvernanti. In cursa spre admiterea in Nato si Ue, s-a ajuns astfel la practicarea formulei utilizate cu "succes" de administratia anterioara, a "dublului adevar". Nu este de mirare ca, in ciuda declaratiilor prooccidentale, a alinierii docile la deciziile institutiilor supranationale ale Occidentului, acesta nu a manifestat nici o dorinta de sustinere a Romaniei.
Sondajul Csop indica faptul ca, din perspectiva alegerilor urmatoare, s-a ajuns, aproximativ, la situatia dinaintea celor din 1996. Respingerea este insa, de aceasta data, orientata spre coalitia aflata la Putere, in special spre Cdr. Desigur, coalitia "partidelor istorice" si-a pastrat nucleul dur al sustinatorilor neconditionati, alcatuiti din cei convinsi ideologic de faptul ca doar Cdr poate asigura schimbarea societatii romanesti. Acest procent nu este insa suficient pentru a asigura mentinerea la guvernare. Cu 23% din intentiile de vot, Cdr este mult inferioara Pdsr-ului, care acumuleaza peste 40% din acestea. Partidul d-lui Iliescu pare a atinge procentul care i-ar permite sa guverneze singur. "Lectia" fostei sale administratii a fost aparent uitata in conditiile repetarii ei de catre Cdr. Triumful Pdsr-ului este justificat si de faramitarea politica din orizontul a ceea ce ar fi trebuit sa fie "a treia cale". Partidele ce s-ar fi putut distanta de "greaua mostenire" a celor doua administratii succesive nu au convins inca. ApR-ul, beneficiind de carisma liderului sau, dl T. Melescanu, Ufd-ul, sustinut de o grupare intelectuala extrem de puternica, si Pnr-ul, condus de d-nii V. Catarama si V. Magureanu, nu au realizat - cel putin pentru moment - acel impact programatic care sa le prezinte drept o alternativa viabila la fosta si actuala guvernare. Diferentele dintre ele, ce exclud actualmente orice posibila coagulare, favorizeaza ascensiunea Pdsr-ului care, dincolo de recenta "schimbare la fata", nu propune nimic nou fata de programul sau populist din 1996. Fenomenul este sesizabil datorita procentului absenteistilor, aproape jumatate din electorat declarand ca nu intentioneaza sa se prezinte la vot. Descurajarea cetatenilor este un semnal ce blameaza intreaga clasa politica, pentru ca ea nu mai reprezinta respingerea unei formule partinice anume, ci respingerea tuturor celor care au pretentia de a conduce destinele societatii.
Procentele sondajului Csop reprezinta o lectie aspra pentru politicieni. Ele dezvaluie faptul ca majoritatea cetatenilor asteapta ca, in sfarsit, clasa politica romaneasca sa-si schimbe infatisarea si stilul. Pana la alegeri mai este aproape un an. Cetatenii inca mai pot fi convinsi ca alternarea in gol nu aduce nimic bun tarii. Problema este insa cine va realiza aceasta convingere si cum o va face.
Toma Roman