Parintele Arsenie Boca
In Tara Hategului, la Manastirea Prislop, exista un mormant pe care se afla o cruce facuta din flori care nu se ofilesc niciodata. Prospetimea lor neatinsa reprezinta o minune, insotita de o alta minune, mai mare, pe care pamantul n-a putut s-o ingroape nicicand: amintirea plina de stralucire si har a parintelui Arsenie Boca, unul din marii iluminati ai ortodoxiei, pe care toti cei ce l-au cunoscut indeaproape il considera sfant. Puternic, neclintit in credinta, a strabatut desertul ateismului rosu si teroarea puscariilor comuniste fara sa se abata de la calea cea dreapta, pe care a urmat-o insotit de mase de credinciosi. Adorat de oameni pentru predicile sale si pentru minunile pe care le savarsea, urat si temut de autoritatile vremii pentru influenta covarsitoare pe care o avea asupra multimilor, parintele Arsenie a fost ucis in plina forta duhovniceasca. Urma de aur pe care a lasat-o in lume iradiaza, insa, intens
Inceputul
Parintele Arsenie Boca a vazut lumina zilei in Tara Motilor. S-a nascut in 1910, pe 29 septembrie, in localitatea Vata de Sus, singurul copil a unei familii de oameni instariti. A facut liceul la Brad, unde s-a facut remarcat prin profunzimea gandirii si simtirii sale. Dupa terminarea liceului intra la seminarul teologic din Sibiu, dupa care isi ia licenta la Cernauti. Avand o inzestrare artistica deosebita, este trimis la Bucuresti, unde urmeaza Scoala de Belle Arte. A treia facultate pe care o urmeaza este medicina, vreme de trei ani, dupa care este trimis de mitropolitul Balan la Sfantul Munte Athos, la schitul romanesc Prodromul, al carui conducator spiritual atunci era Antipa Dinescu. Se pare ca scurta vietuire aici este prilejul unor experiente spirituale de exceptie. Din franturile povestite de parintele Arsenie, stim ca aici a postit vreme de 40 de zile neintrerupt, ca a avut o experienta iluminatoare. In 1939 se intoarce de la muntele Athos in tara si devine staretul manastirii Sambata de Sus, veche ctitorie brancoveneasca, care ajunsese o ruina, dupa ce a fost distrusa cu tunul de catre soldatii austrieci. In cativa ani, manastirea reinvie si la poalele Muntilor Fagaras ia nastere unul din cele mai puternice curente spirituale crestine din Romania interbelica.
In pelerinaj la Manastirea Sambata
Calare, cu carutele sau pe jos, sute si mii de oameni veneau la Manastirea Sambata sa-l vada pe parintele Arsenie. Acesta ii ducea pe cei care veneau sa se spovedeasca si sa se impartaseasca pe un platou din preajma unui izvor cu apa sfintita si ii tinea 7 zile si 7 nopti, vreme in care mancau doar paine si miere. In timpul acesta, cu totii ascultau predici si se rugau impreuna cu parintele. Cine manca altceva, slanina sau lucruri de frupt, trebuia sa plece de pe acest platou. Dimineata, parintele venea in chiliile unde credinciosii dormeau laolalta, ca fratii, si alegea pe cativa dintre ei. Pe acestia ii spovedea, apoi le dadea sfanta impartasanie.
In vremea razboiului, la parintele Arsenie veneau puhoi de oameni, dar mai ales baieti inainte de plecarea pe front. Unora le spunea: "Sufletul vostru umbla pe alte drumuri, duceti-va dupa el". Ii simtea ca nu erau cu sufletul la biserica; pentru ei, pelerinajul era formal. Altora le spunea, in schimb: "Da, veniti!".
Ii lua in biserica si le tinea o slujba. Unora, le dadea sfanta cruce sa o sarute, altora nu le-o dadea; pe unii ii dadea cu sfantul mir, pe altii nu ii dadea. La un moment dat, unul dintre ei l-a intrebat: "Parinte, de ce la unii le dai sa sarute sfanta cruce, iar la alti nu, pe unii ii dai cu mir, iar pe altii nu?". El a raspuns: "Copile, celor carora le dau sfanta cruce nu se vor mai intoarce acasa. Voi o sa va intoarceti si o sa ne intalnim din nou". Si acestia, intr-adevar, s-au intors.
Este greu de imaginat acum, dupa aproape cincizeci de ani, fascinatia pe care o exercita parintele Arsenie Boca, prin harul sau, asupra miilor de credinciosi. Se spune ca era cautat mai ales pentru ca se ingrijea cu adevarat de partea sufleteasca a omului. El era preocupat ca omul sa se intoarca spre credinta si sa duca o viata placuta lui Dumnezeu. Inca din timpurile acelea, de dinainte de razboi, era suspectat de regimul vremii, deoarece avea o asemenea priza la oameni, incat credeau ca organizeaza ceva subversiv, conspira ceva. Dupa razboi, aceasta teama a capilor politici ai tarii s-a intetit.
In vremurile de restriste care s-au abatut o data cu instalarea regimului co-munist, parintele si-a continuat netulbu-rat misiunea de indrumator spiritual. Era o perioada in care era nevoie de minuni pentru a scapa de persecutiile autoritatilor de atunci, care loveau in tot ce leza stramta si imbacsita ideologie comunista, iar parintele era intr-adevar omul prin care Duhul Sfant facea minuni si de
aceea era tot mai cautat. Dupa "89, in fata staretiei de la Sambata de Sus a fost pusa o
cruce cu toti cei care au luptat in rezistenta anticomunista din Fagaras. Primul pe cruce
era trecut parintele Arsenie Boca, cu toate ca el nu a pus nimanui arma in mana si mai
mult ca sigur ca nu a indemnat pe cineva sa lupte, dar a insuflat credinta si curaj
luptatorilor pentru libertate. Se spune ca multi au fost ajutati de rugaciunile parintelui
atunci cand erau haituiti de Securitate.
Stanca cu apa
Parintele avea o chilie in munti, deasupra manastirii Sambata, unde se
retragea pentru post si rugaciune. Se spune ca cei care ajungeau cu parintele la chilia
lui din munte, din apropierea crestelor inzapezite, erau cu adevarat binecuvantati si
primeau daruri duhovnicesti de nesperat. Spatiul din preajma chiliei si chiar drumul erau
sfinte, iar parintele nu ingaduia intinarea lor.
Sus, la chilie, nu era apa, erau numai izvoarele formate primavara din
zapezi. Odata, cei care urcasera cu parintele i-au spus: "Parinte, ne e tare sete, ca
ce-am adus cu noi, apa de jos, s-a terminat". Parintele s-a uitat ingandurat la ei,
apoi se zice ca a luat un betigas de pe jos si a inceput sa se roage. Apoi i-a intrebat
din nou, cu compasiune si intelegere: "Vreti sa beti apa?". "Da,
vrem!". A lovit o data stanca si a inceput sa picure apa. Si in ziua de astazi picura
din stanca aceea apa. Nu foarte multa, dar permanent curge apa. Aceasta se intampla deja
dupa ce parintele fusese arestat pentru prima oara de Securitate, pentru ca a doua oara nu
a mai scapat prea usor.
A doua ctitorie
In 1948, manastirea de la Prislop reintra in posesia Bisericii Ortodoxe
dupa aproape doua secole. Parintele Arsenie era deja cunoscut de la Sambata, ca om care
sfintea locul si care facea sa reinvie biserici si, probabil, pentru a iesi din vizorul
autoritatilor comuniste, este trimis la Prislop. In scurta vreme, si acest loc reinvie. Si
astazi, dupa decenii, se vede cu claritate mana parintelui, in aranjarea fiecarei flori si
a fiecarei pietre din acest loc. Clopotnita, in stilul celor de la Meteora, micul iaz
facut asa incat sa se reflecte vechea biserica in el, fragmentele de coloane romane aduse
de la Ulpia Traiana, care marcheaza parcul miniatural, florile plantate pe fiecare versant
din preajma manastirii - totul are armonia si echilibrul specifice fiecarei opere a
parintelui Arsenie.
In scurta vreme, si aici oamenii afla de harul parintelui si vin in
numar tot mai mare sa fie alinati, indrumati, tamaduiti sufleteste si trupeste. El avea
timp pentru toti. Reusea sa ajute, sa aline, sa deschida constiinte. Dupa cum marturiseste
maica stareta de la Prislop: "De la nivelul lui se cobora si putea sa vorbeasca pe
limba fiecaruia. Pe de o parte, te atragea, iar pe de alta parte, iti rascolea constiinta.
Te facea sa stai la locul tau, iti arata unde esti tu, fata de unde ar trebui sa fii. Cred
ca asta este sfintenie".
Este luat de la Prislop in 1958 si dus la munca fortata in Dobrogea, de
unde avea sa se intoarca dupa aproape doi ani.
Sfantul "incatusat"
Desi a ajuns la inchisoare si la Canal, desi a avut domiciliu fortat,
parintele Arsenie nu a fost niciodata condamnat, pentru simplul motiv ca cei care erau
maestri ai inscenarilor si minciunii nu au reusit sa-i gaseasca vreodata o vina. Judecand
dupa ceea ce spun cei care l-au cunoscut in perioada de detentie si cei care au fost in
preajma lui, merita sa ne intrebam daca nu cumva parintele s-a supus acestor suplicii
numai pentru a-i ajuta pe cei napastuiti de acolo, din locurile de detentie. Unul din
apropiatii parintelui povesteste:
"In Dobrogea, la Canal, unde a fost dus a doua oara parintele, era
foarte greu. Aveau norma zilnica de sapat, iar ei erau oameni nevoiasi, nemancati si nu
puteau sa sape. Parintele spunea: <<Oameni buni, lasati ca sapam noi>>. Si nu
se stie cum facea cu puterea lui, ca intotdeauna reuseau sa sape, sa ispraveasca. Noaptea
insa disparea, nimeni nu stia in ce fel. Gardienii incepusera sa vorbeasca intre ei:
<<Este unul care dispare noaptea!>>. Odata, cand s-a intors din afara
lagarului, parintele i-a spus unui gardian: <<Sa nu te temi, ca nu-ti va face nimeni
nimic>>. Azi asa, maine asa, gardianul le-a spus si celorlalti: <<Eu sunt
nebun sau am vedenii, este unul care dispare>>. A spus si la schimbul de garda.
Intr-una din nopti, s-au pus sa-l vada, caci el isi oficia sfanta liturghie in timpul
noptii. L-au vazut in afara inchisorii, miscand din buze si rugandu-se. Au vrut atunci
sa-l scoata din rugaciune, sa-l trezeasca. Dar nu puteau sa faca nimic, era de neclintit.
Usile mari, cu lacate grele, se deschideau in fata lui, atat noaptea, cand pleca, cat si
dimineata, cand se intorcea".
In perioada detentiei, se pare ca nimic nu-l putea tulbura. Continua sa
se roage, sa creeze opere de arta crestina. Din lagarul de munca s-a intors cu o schita in
buzunar - era proiectul altarului care avea sa fie sculptat in lemn, la scurta vreme dupa
aceea, la Manastirea Prislop...
Dupa ani de zile, nu cu mult inainte de Revolutie, cand era urmarit de
Securitate, disparea brusc din mijlocul unei multimi, fara ca cineva sa-l mai poata vedea.
Ultima oara, aceasta li s-a petrecut unor credinciosi, atunci cand a fost sfintit ca
mitropolit la Sibiu Antonie Plamadeala. Atunci, parintele Arsenie a disparut fara urma, in
timp ce oamenii se apropiau de el sa-i vorbeasca. Dupa cateva zile, avea sa-i spuna unuia
dintre acei oameni: "Ai vrut sa ma vezi, nu? In multime nu se poate".
Intre 1968-1989, parintele a fost mutat disciplinar in satul Draganescu
de langa Bucuresti, dar - din punctul lui de vedere - acolo a fost un refugiu unde si-a
desavarsit talentul de pictor bisericesc. Autoritatile nu aveau, pur si simplu, cum sa-l
chinuie sau sa-l conditioneze in vreun fel. Un credincios marturiseste: "A venit
odata un securist sa-l interogheze la biserica din Draganescu. Imediat dupa ce a iesit din
biserica, parintele Arsenie a zis: <<Ai sa vezi ca asta nu mai pleaca de
aici>>. Si intr-adevar, masina securistului era <<moarta>>. Ofiterul a
invartit cheile in contact, a coborat, a desfacut motorul ore in sir. Masina - nici gand
sa porneasca. La un moment dat, parintele spune: <<Acum trebuie sa plece. Sa-l
lasam>>. Atunci securistul invarte cheia in contact si masina porneste, plecand in
tromba. Parintele se intoarce spre mine si spune: <<Vezi, frate, ce putere are
Domnul?>>. Eu taceam chitic, pentru ca ma simteam ca o musca pe langa
parintele".
"Fiecare dintre noi vrea sa fie inteles, sa fie iubit, sa
fie iertat..."
Aceste cuvinte le-a rostit intr-una din ultimele luari de cuvant in
public parintele Arsenie. El vindeca sufletul si, vindecand sufletul, vindeca si trupul.
Parintele socotea ca boala apare in suflet si din suflet ricoseaza in trup. Multi oameni
s-au intors spre credinta, dupa ce au fost vindecati de harul parintelui Arsenie. Unul din
calugarii de la Sambata de Sus povesteste: "In 1973, eram bolnav si eram atat de
slabit, ca medicii nu mai stiau ce sa-mi faca. Cineva l-a adus la noi in casa pe parintele
Arsenie. Mi-a pus o sumedenie de intrebari, ca sa vada ce fel de om sunt. Desi el stia
multe dinainte despre oricare dintre noi, ma intreba totusi, ca sa vada cat sunt de
sincer, cat gandesc eu de adancit, ce viziune am, toate simtirile mele. Totusi, cand m-a
vazut, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-mi dea un impuls. Eram tare necajit din
cauza bolilor care ma apasau. In ciuda varstei mele fragede, ma simteam distrus. El mi-a
spus doar atat, foarte direct: <<Mai Simioane, eu credeam ca esti mic, dar vad ca de
fapt tu esti mare>>. Incurajarea lui a contat foarte mult pentru mine. Credinta lui
in Dumnezeu ma facea si pe mine sa cred in ceea ce spunea. Mai tarziu, aveam sa vad ca
parintele avea darul de a te vindeca pe loc, daca aveai credinta. Au fost cazuri in care
cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, in biserica. Eu am fost personal cu cineva din
satul meu, cu doua femei: nora si mama. Mama avea cancer la piele, o sumedenie de
umflaturi pe tot spatele, medicii nu mai aveau ce sa-i faca... si a fost vindecata pe
loc".
Parintele a facut medicina pentru a-i putea ajuta si trupeste pe cei
care ii cereau ajutorul, dar caile pe care le practica raman o taina. Toti cei care se
apropiau deschisi sufleteste de el, erau nu numai vindecati, ci si ocrotiti si inspirati
in permanenta. Unul dintre apropiatii sai, cu care am vorbit, mi-a spus: "Parintele
nu se ocupa in sensul obisnuit de noi. El ne vedea, ne simtea si avea grija de noi, de
toti. N-am dus lipsa niciodata de nimic. Veneau oameni care nu aveau serviciu. El nu le
spunea nimic sau chiar le spunea: <<Eu nu te ajut>>, dar intotdeauna lucrurile
se rezolvau ca prin farmec si erau trimisi exact acolo unde trebuia. El nu-ti spunea sa te
intorci la el, dar te chema inapoi prin puterea rugaciunii. De multe ori, vorbea cu cineva
din apropiere, dand pilde care ti se potriveau exact tie. Trebuia, totusi, sa fii foarte
atent, ca sa poti deslusi toate darurile pe care ti le facea parintele cand erai in
preajma lui".
Credinciosii care veneau la el erau adesea martorii unor minuni care
aveau menirea sa-i ocroteasca si sa le mareasca credinta:
"Odata, era asa o ploaie si noi trebuia sa plecam la gara. Una din
femeile cu care eram zice: <<Parinte, pai acuma ploua si nu ne ducem, ca ne uda, ne
face ca pe niste pisici>>. Parintele raspunde: <<Unde vezi ca ploua? Nu
ploua!>>. Uimita, femeia zice: <<Cum, parinte? Ploaia curge siroaie>>.
Se uita parintele in sus, zambeste si isi trece mana prin par.
Parintele avea ochii albastri ca cerul si cand privi in sus... dintr-o data aparu un soare
frumos. Parintele ne spune apoi: <<Acuma duce-va-ti, ca nu mai ploua>>. Si un
strop de ploaie nu a mai dat".
Slefuitorul de suflete
Ceea ce il deosebea pe parintele Arsenie de multi alti duhovnici cu har
era uimitoarea lui capacitate de a transforma oamenii, de a scoate la lumina ceea ce este
bun, frumos si curat din ei. Avea un mod de a vorbi extraordinar de simplu si de direct,
lipsit de orice artificiu. Este impresionanta povestea unui muncitor de pe un santier din
vecinatate, care a ajuns intr-o zi la biserica: "Abia intrasem si eram ascuns undeva,
in fundul bisericii, cand parintele ma cheama: <<Mai, ia vino incoace!>>. L-am
intrebat: <<Cine, eu?>>. El mi-a raspuns si mai aspru: <<Da, tu! Tu cam
bei, nu-i asa? Si cand bei, ridici pumnul si ameninti>>. Ma intrebam cine i-o fi
spus, dar am negat: <<Nu, parinte, nu-i adevarat>>. Dar nu mi-a mers:
<<Lasa, mai, ca eu stiu>>. Am iesit repede din biserica si am intrebat-o pe
nevasta-mea daca a vorbit la telefon, inainte. Bineinteles ca nu, si altcineva care sa mai
stie lucrurile astea nu mai era. Am ajuns in zilele acelea de mai multe ori la parintele
si lucrurile au decurs in asa fel, ca tot ce mi se intampla, parintele stia dinainte si
cand ajungeam la el imi zicea: <<Vezi, ti-am spus eu>>. Am ajuns cu timpul sa
nu mai beau si sa vin tot mai des la parintele. Am ramas aproape de el sufleteste si cat a
trait, si dupa aceea".
Cei care se apropiau sufleteste de parintele erau in permanenta
conectati la constiinta lui uimitor de dilatata. Un parinte de la Sambata de Sus mi-a
marturisit: "Asa cum dirijezi un televizor din pat cu telecomanda, asa ne chema
parintele de la distanta. De exemplu, din satul meu ma simteam chemat de parintele aproape
irezistibil. Prin puterea Duhului Sfant il simteam de acasa cum ma chema la Bucuresti.
Cand ajungeam, imi spunea cu caldura: <<Da, te-am chemat si te asteptam>>. Eu
nu pot aprofunda aceste lucruri si nu afirm altceva decat ceea ce am vazut si am simtit,
dar parintele era mereu alaturi de noi si prin puterea lui ne indruma in permanenta".
Calugari, preoti, simpli muncitori, tinichigii, medici, ofiteri - cu
totii erau copiii de suflet ai parintelui. Nu exista decat poate in modul de adresare o
diferenta intre ei, in rest parintele le transmitea aceeasi dragoste. M-a impresionat, mai
ales la oamenii simpli cu care am vorbit, sinceritatea si devotamentul lor pentru
parintele Arsenie, chiar si acum, dupa ce s-au scurs atatia ani de la plecarea sa din
aceasta lume. Multi din cei care au vietuit vreme de ani alaturi de aceasta legenda vie
sunt totusi lipsiti de mandrie sau orgoliu, au o modestie si un bun simt rar intalnite, in
spatele carora simti parca lucrarea duhovniceasca. Un calugar ne spunea: "Parintele
Arsenie reusea sa inteleaga pe fiecare in parte. La cel de jos cobora, cu cel de sus urca.
Nici nu am puterea sa vorbesc despre parintele, gandindu-ma la nivelul la care era,
intrucat as putea gresi".
Sfarsitul
In ultimii ani ai regimului Ceausescu, celor din conducere le era
foarte teama de parintele Arsenie. Era tinut in satul Draganescu de langa Bucuresti, iar
intrarile in sat erau pazite zi si noapte de securisti. Cine era prins ca venea sa-l vada
pe parinte, era pus la munca fortata timp o saptamana - doua. Oamenii apropiati, ca sa
poata sa-l vada, aveau parole speciale, prin telefon, si veneau deghizati in lucratori
agricoli sau mecanizatori. Taranii din Ardeal care veneau sa-l vada erau opriti si pusi la
munca silnica; la fel si cei in haine de oraseni si care aveau provizii la ei.
La un moment dat, in "89, parintele Arsenie le spune celor apropiati:
"Vine vremea cand o sa ma cautati si nu o sa ma mai gasiti". Toti se intrebau ce
vrea sa insemne asta. Parintele avea 79 de ani, o varsta inaintata s-ar putea crede, insa
cei care l-au cunoscut atunci povestesc ca la aceasta varsta un tanar cu greu se putea
tine dupa el cand mergea pe jos la drum lung.
Intr-una din zile, spune: "Mai sunt doua calendare. Nu ma mai
vedeti in curand, ca astia ma termina". Oamenii se intrebau unii pe altii ce va urma.
Va fi sfarsitul lor, al tuturor? Cineva a pus intrebarea: "Daca moare
parintele?". "Asta ar fi fost chiar culmea", i s-a raspuns. Toti se amuzau:
"Cine sa-l termine pe parintele, ca parintele are putere".
In octombrie "89, parintele Arsenie are o premonitie grava, si anume
afirma ca atunci cand Ceausescu va pleca din tara, va pierde la scurta vreme si conducerea
ei. Acest lucru se pare ca a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceausescu, care a
dat ordin ca parintele sa fie ucis. Cu putin inainte de a muri, a mai spus in felul lui,
simplu si foarte limpede: "Eu am sa mor martir". A murit la 21 noiembrie; in ce
conditii, va lasam sa deduceti din dialogul inregistrat mai jos:
"Ultimele momente si le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neaparat sa
scrieti asta. Am fost la el, impreuna cu parintele Dometie. Parintele Dometie a fost tinut
acolo timp de o saptamana si jumatate si nu i-au dat voie sa vorbeasca cu el. Maica de
acolo ne spunea ca e la Draganescu. Parintele Arsenie avea insa un catel mic, flocos,
negru. Unde era parintele, acolo era si catelul. Cand am vazut catelul, mi-am dat seama ca
este acolo.
In cele din urma, ni s-a spus ca este bolnav si ca nu il poate vedea
nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare... Dupa trei zile, ni s-a spus
ca a murit parintele. L-au adus si era asa cum era: torturat si chinuit. Se vedea la
degete si la fata faptul ca a fost torturat. Eu am fost la inmormantare si am vazut:
unghiile de la doua degete ii erau pur si simplu smulse... Toate acestea s-au petrecut
pentru ca a prezis caderea si moartea lui Ceausescu. Nu mi-e frica sa spun adevarul, chiar
daca unii mai vor sa ascunda acest lucru. Puteti fi si un om trimis de cei care l-au
torturat si acum vor cu orice pret sa ascunda adevarul. Eu spun adevarul pe fata, pentru
ca multi il stiu, dar nu il spun. Parintele Dometie a spus si el acest lucru, in acatist,
inainte de a muri. Pana acum nu a aparut acest acatist, desi se spunea de multa vreme ca
va aparea. Parintele a lasat cu limba de moarte sa nu fie deshumat pentru cercetari, dar
el stia ca adevarul oricum se va descoperi".
Ce ramane in urma zborului unei pasari pe cer
Un om pe care il intalnim la izvorul de langa Manastirea Bucium ne
spune: "Acum calc pe urmele parintelui si sunt multumit. Am reusit sa imprejmuiesc
fantanita cu un gard, am pus aici crucea. Aici este fantanita parintelui, am vrut sa punem
si acoperis, dar staretul s-a impotrivit: <<Ce, faceti din fantanita parintelui
schit acum?>>". Toti cei care l-au cunoscut indeaproape pe Arsenie Boca il
considera sfant. Singurul care poate sa se pronunte oficial asupra acestui fapt este insa
Sfantul Sinod. La Manastirea Sambata, a trebuit sa-mi ascund identitatea de ziarist,
pentru ca se pare ca exista dispozitii clare, conform carora nu este voie ca parintele sa
fie considerat si numit, in discutii, sfant. Cu toate acestea, pretutindeni unde am fost pe urmele lui, m-au intampinat, ca un semn, minunile, miracolele. Nu am inclus in acest
material decat o parte din minunile povestite de credinciosi. Sunt convins ca timpul va
scoate din anonimat multe alte fapte extraordinare si inspirate ale acestui om.
Deocamdata, celor care vor sa cunoasca mai mult despre ieromonahul Arsenie Boca, le dau
indemnul pe care l-am primit la randu-mi de la parintele Daniil Stoenescu: "Parintele
Arsenie a pictat biserica din satul Draganescu, judetul Giurgiu, comuna Mihailesti.
Vizitati acea biserica si ea va va vorbi cel mai mult si cel mai bine despre parintele.
Picturile au o frumusete si o transparenta nemaiintalnita. In frumusetea de acolo, veti
descoperi ceva din duhul parintelui".
Multumesc parintelui Daniil Stoenescu de la Densus, ucenic al
ieromonahului Arsenie Boca, pentru marele sprijin pe care mi l-a oferit in vederea
realizarii acestui documentar.