Condamnarea a doi dintre generalii care au condus, in decembrie 1989, reprimarea insurgentilor din Timisoara, dar si a MapN, a provocat reactii contradictorii in opinia publica si in interiorul clasei politice. Sentinta Curtii Supreme de Justitie i-a gasit vinovati pe d-nii V. Stanculescu si M. Chitac de uciderea primilor rasculati impotriva regimului comunist si i-a condamnat, dincolo de executarea unor ani grei de puscarie, la plata, in solidar cu MapN, a 34 miliarde de lei daune morale si materiale familiilor victimelor si ranitilor momentului. Csj a afirmat astfel deschis ca Armata a participat la incercarile de inabusire a miscarilor ce au dus la rasturnarea lui Ceausescu - teza contestata de o serie de cercetatori, care au sustinut ca doar unii reprezentanti ai acesteia s-au implicat in evenimente - si, in sfarsit, a inceput sa ii indice pe cei ce au condus-o in dezonoranta misiune. In orice tara din lume, Armata are - in principiu - alte sarcini decat reprimarea populatiei care o intretine si o formeaza.
Sentinta a provocat, cum am scris mai sus, reactii contradictorii. Pentru unii, ea a reprezentat concretizarea uneia dintre promisiunile electorale facute in urma cu trei ani de conducatorii actualului regim, aceea privind aflarea adevarului despre "Revolutia" romana din 1989. Pentru altii, ea a fost mai degraba o diversiune cu un vadit caracter propagandistic: aflat intr-un evident declin de popularitate, regimul a incercat sa arate ca, totusi, face ceva. Politicienii au avut si ei "replici" asemanatoare. Cei din Pntcd, Pnl si Udmr au considerat ca Justitia isi urmeaza calea, indiferenta la conjuncturi. Cei din Opozitie au sustinut, dimpotriva, ca Justitiei i s-a comandat actiunea cu anume teluri ascunse pentru ca, o data initiat, un astfel de proces nu se poate opri doar la doi "tapi ispasitori", oricat de important ar fi fost rolul jucat de ei in desfasurarea evenimentelor. Cea mai surprinzatoare pozitie, prin duritatea ei transanta, a avut-o insa reprezentantul unui partid aflat la putere, dl V. Babiuc, ministrul Pd-ist al Apararii. Dl Babiuc a afirmat - nici mai mult, nici mai putin - ca sentinta a fost "o gafa judiciara, cu un pronuntat caracter politic" si ca "fie ca ne place sau nu, generalul Stanculescu a jucat un rol decisiv in trecerea Armatei de partea Revolutiei". Dupa vicepresedintele Pd, "ideea de razbunare oarba care sta in spatele acestei hotarari judecatoresti este de natura sa starneasca in societatea romaneasca o noua dezbinare si sa determine Armata sa nu mai aiba reactiile pe care natiunea le asteapta de la ea in caz de nevoie". Dl Babiuc, care a contestat prin recurs, in numele MapN, sentinta, a fost sprijinit pe fata de declaratiile sefului Statului Major General al Armatei, dl C. Degeratu, alaturi de alti ofiteri superiori. Pozitiile acestora l-au obligat pe primul-ministru, dl Radu Vasile, sa constate ca "sentinta Csj a creat o stare de neliniste in Armata, ceea ce este contraproductiv pentru procesul de reforma si restructurare a ei".
Reactiile publice, dar mai ales declaratiile politicienilor ii obliga pe cei care cauta sa descifreze semnificatiile ascunse ale faptelor istorice sa isi puna mai multe intrebari. Formularea lor poate ajuta, in lipsa probelor concrete, la gasirea unor raspunsuri verosimile. La surprinderea intereselor si motivatiilor reale ce potenteaza luarile de atitudine. In fapt, decizia Csj reprezinta un moment al ciocnirilor de interese care tes panza istoriei. De ce, asadar, s-a declansat abia acum, prin sentinta pronuntata, procesul de descoperire a adevarului privind evenimentele din 1989? Se stie ca regimul actual promisese ca, pana la sfarsitul anului 1997 sau (cel tarziu) 1998, acesta va fi complet dezvaluit. A fost oare influentata Justitia in formularea sentintei respective? Cine putea sa o influenteze si cum? Cui ii foloseste pronuntarea si in ce mod? Ce consecinte sociale si politice are ea? Va fi continuata cercetarea faptelor sau, dupa ce anume "jocuri de culise" se vor incheia, ea va fi stopata? Intrebarile pot fi multiplicate si nuantate. Sa incercam, totusi, sa dam cateva raspunsuri la ele. Raspunsuri care, evident, sunt doar ipoteze.
In interventia sa, facuta atat ca ministru al Apararii, cat si ca vicepresedinte al Pd, dl V. Babiuc a sugerat ca actul Csj, un act de natura politica, a fost initiat de Presedintie. Presedintele Constantinescu ar fi, prin urmare, cel care a impins Justitia sa se pronunte si i-a influentat directia pronuntarii. Dupa dl Babiuc, motivatia unei astfel de interventii este dubla: pe de o parte, presedintele isi realizeaza una din promisiunile electorale, ceea ce - pe fondul esecurilor succesive ale administratiei in functiune - reprezinta totusi ceva si, pe de alta parte, pregateste subtil o actiune de contracarare a candidaturilor unor adversari redutabili la viitoarele alegeri prezidentiale. Dl Babiuc a sugerat doar cine ar fi acestia, "cinstea" nominalizarii lor revenindu-i d-lui A. Nastase, vicepresedintele executiv al Pdsr. Procesul initiat de Csj ar viza, conform acestuia, blocarea tentativelor d-nilor I. Iliescu si P. Roman de a cuceri prima functie din stat. "Tezele", sugerate de dl Babiuc si afirmate de dl Nastase, sunt insa discutabile. Mai intai ca, cel putin teoretic, presedintele nu are dreptul sa se amestece intr-un proces realizat de Justitie. Separarea puterilor in stat face o astfel de imixtiune extrem de riscanta, o dezvaluire a ei putand avea consecinte imprevizibile. Sustinand implicarea Presedintiei, cei doi politicieni au urmarit mai degraba sa speculeze o mentalitate remanenta: aceea ca seful statului are, practic, puteri nelimitate si poate dicta orice pentru "supusii" lui.
In al doilea rand, a sustine ca, totusi, dl Constantinescu a influentat Justitia inseamna a-l acuza de naivitate politica, ceea ce - oricat de controversata ar fi personalitatea presedintelui - este greu de crezut. Decizia Csj vine, desigur, intr-un moment in care popularitatea sa a scazut dramatic, dar ea nu poate influenta major alegerile care vor avea loc abia peste un an, chiar daca ar putea fi considerata indeplinirea unei trecute promisiuni electorale. Presupunand insa ca presedintele a influentat decizia pentru a-i stopa pe d-nii Iliescu si Roman din cursa pentru functia suprema, ar insemna ca el isi sapa propria-i cariera pentru ca - oricine poate observa - o astfel de actiune impinge Pdsr-ul si Pd-ul spre o apropiere care nu numai ca ar reface fostul Fsn, dar le-ar putea asigura o victorie confortabila in alegeri.
Dl Babiuc si-a justificat declaratia prin grija fata de Armata, care - prin sentinta Csj - ar fi incriminata in ansamblu. Dar, sustinandu-si afirmatiile si ca vicepresedinte al Pd, el admite o posibila implicare obscura a unora dintre liderii acestui partid in evenimentele din 1989. Implicare pe care, prin interventia sa, dl Nastase o confirma si pentru unii lideri ai Pdsr. Reactia exacerbata a celor doi politicieni pare a sugera ca nu starea dificila a Armatei ii ingrijoreaza, ci, mai degraba, continuarea procesului initiat de Csj, care ar putea dezvalui sistemul de complicitati ce a functionat in decembrie 1989, in momentul preluarii puterii de catre "emanatii Revolutiei". Sustinand, alaturi de alti politicieni ai Opozitiei, ca prin condamnarea generalilor Stanculescu si Chitac este condamnata intreaga Armata, d-nii Babiuc si Nastase exagereaza constient pentru a crea o presiune atat asupra Justitiei, cat si a Presedintiei in scopul renuntarii la proces sau al limitarii lui. In Armata sunt, desigur, destule nemultumiri legate de veniturile angajatilor si de proasta dotare. Ele nu vor fi insa potentate de "socul psihologic" al condamnarii celor doi generali - si solidar a MapN - pentru ca actiunile unor ofiteri in represiunile din 1989 erau, in fapt, contrare onoarei si datoriei Armatei. Nimeni nu a condamnat, in realitate, Armata in ansamblul ei.
Altele puteau fi, totusi, problemele puse in discutie. Specialistii s-ar fi putut intreba daca sentinta - care nu este definitiva - a fost bazata pe probe. Rolul generalului Stanculescu in detasarea Armatei de regimul ceausist este cunoscut. Prudenta care-l caracterizeaza l-a oprit, probabil, inainte de 22 decembrie 1989, de la comiterea unor acte extrem de grave. Daca judecatorul Mihai Ciubotaru l-a condamnat mai degraba pe baza unor prezumtii de vinovatie decat pe baza unor probe incontestabile, atunci el a fost manipulat. Aparent, prin decizia Csj, castigatoare de pe urma unor astfel de condamnari ar fi Presedintia. La o privire mai atenta se poate insa sesiza ca de castigat ar avea numai pescuitorii in ape tulburi, cei interesati in destabilizarea institutiilor centrale ale tarii. Daca Justitia este functionala in Romania, atunci - in conditiile inexistentei unor probe certe - recursul va anula condamnarile in cauza. Dl Babiuc a pus la indoiala, prin declaratiile lui, functionarea corecta a intregului sistem judiciar. Or, daca Armata si Justitia isi pierd credibilitatea ca institutii ale statului de drept, Romania va fi complet destabilizata.
Procesul inceput de Csj trebuie sa continue. Adevarul despre 1989 trebuie aflat pana la capat. Chiar daca, dupa dezvaluirea lui, printr-o fireasca incercare de reechilibrare a organismului social, ar fi amnistiate - cum propune ministrul taranist de Interne, dl Dudu Ionescu - toate faptele petrecute atunci. Pentru tarele sistemului social comunist ramane valabila, de acum, si condamnarea morala. O stopare a acestui proces, o musamalizare a afacerii ar da insa clar indicatia ca totul a fost o inscenare, o reglare mafiota de conturi intre adversari politici de acelasi calibru moral.