Societate

Redactia
Caldura mare . - Prin vipiile Bucurestilor de-altadata -. La miez de vara, cand canicula topeste trotuarele Bucurestilor, sufletul orasului ars de caldura se refugiaza in racoarea amintirilor. Unde e umbra curtilor de-altadata, adapostite sub ramurile castanilor si a teilor uriasi? Micile carciumioare...

Caldura mare

- Prin vipiile Bucurestilor de-altadata -

La miez de vara, cand canicula topeste trotuarele Bucurestilor, sufletul orasului ars de caldura se refugiaza in racoarea amintirilor. Unde e umbra curtilor de-altadata, adapostite sub ramurile castanilor si a teilor uriasi? Micile carciumioare inecate-n verdeata? Vacantele ieftine, petrecute la mare sau prin gradinile fermecate ale bunicilor? Ce faceau altadata bucurestenii, pentru a scapa de vipiile incendiare ale verii? O doamna cu totul deosebita prin distinctie si prin har, maestra de exceptie a penelului, celebrata printre marii pictori contemporani, ne va fi calauza prin intrebari, purtandu-ne pe sub boltile pline de racoare si farmec ale verilor de-altadata: Wanda Sachelarie Vladimirescu

Intr-o carciumioara, la Sosea

- Umbra amintirilor racoreste canicula verii. Chiar si tablourile pictorilor romani sunt pline de privelisti ale vechiului Bucuresti, ascuns de vipiile solare intr-o vegetatie luxurianta. Stimata doamna, exersati-va talentul de pictorita, cu care ati fost din belsug harazita, pentru a descrie verile anotimpurilor care au trecut.

- Cele mai vechi amintiri le am din anii copilariei, extrem de proaspete si de pregnante, in ciuda timpului care a trecut de atunci. Canicula alunga lumea din Bucuresti. Oamenii se retrageau spre locuri mai ferite de soare - la tara, la mare, pe la mosii. Marea boierime, cata mai exista pe atunci, fugea la Paris sau in sudul Frantei, pe Coasta de Azur. Eu mi-am petrecut multe veri in Bucuresti, pentru ca sora mea si cu mama nu suportau caldurile grozave care toropeau Bucurestiul, deci le lasam pe ele sa plece, iar eu ramaneam cu tata, care avea cabinet medical si nu putea sa-si abandoneze pacientii. Dar as minti daca as afirma ca sufeream de claustrare si de caldura, deoarece noi aveam o gradina foarte frumoasa, pe strada Polona, unde petreceam seri minunate.

- Probabil ca orasul se trezea la viata abia pe-nserat, cand arborii - nenumarati pe atunci - incepeau sa respire.

- Intr-adevar. Racoarea serii se raspandea in oras ca o boare si lumea se grabea sa iasa pe strada. De pilda, grupul nostru de prieteni (intre care mi-i amintesc pe sotii Coca si Gheorghe Ghitescu - medici si colectionari de arta) mergea la restaurantul "Pescarus", in Herastrau. Preturile erau mult mai accesibile decat astazi, iar terasa avea o priveliste superba spre lac. Acum, este prea astupata de verdeata si nu mai vezi nimic. De altfel, intregul parc Herastrau parea mai aerisit, din cauza ca vegetatia era mai tanara! Uneori, ne duceam la gradina "Mon Jardin", de langa piata Lahovary. Pe acolo trecea pictorul Steriadi, insotit de grupul sau de amici, solitarul Lucian Grigorescu - pe care l-am considerat intotdeauna un pictor extraordinar - si multi membri ai Academiei Romane, cu sotiile. Din cercul nostru, cel care ne invita cel mai des la "Mon Jardin" era pictorul Costin Ioanid. Ii placea gradina pentru ca se dansa in fiecare seara, iar atmosfera era extrem de placuta si foarte racoroasa, desi cabaretul se afla in plin centrul orasului.

- Gloria "Capsei" apusese deja?

- La "Capsa" mergeam mai des in cursul anului si mai rar in timpul lunilor de vacanta estivala. De obicei, acolo mancam inghetata cu praline si alune, ornata cu zahar ars. Marele pacat al "Capsei", pe timpul verii, era tocmai faptul ca nu avea gradina, iar mesele nu se scoteau niciodata pe trotuar, ca la bistrourile pariziene! Acolo insa era cea mai aristocratica atmosfera, in pofida boemei care o frecventa.

- "Gradina Otetelesanu" mai exista?

- Sigur ca da, insa am sa va surprind cu un amanunt pe care foarte putina lume si-l mai aminteste astazi. Pana la construirea Palatului Telefoanelor, "Gradina Otetelesanu" era foarte frecventata pe timpul verilor. Acolo se bea foarte multa braga... Dar pe locul gradinii, cand treceau vacantele si canicula, pe la jumatatea toamnei, se amenaja un patinoar artificial, care ramanea deschis pana primavara. Patinam la "Otetelesanu" pana reincepea anotimpul gradinilor.

Nopti cu luna, pe Calea Victoriei

- Cum rezistau bucurestenii pe timpul caniculei, avand in vedere ca nu existau aparate de aer conditionat, ca astazi?

- In timpul zilei, pe arsita, toata lumea se ascundea in case, cu storurile lasate la ferestre. Uneori era atat de cald, incat se inmuia pana si asfaltul, cum se mai intampla chiar si acum! In magazine si in localuri nu existau decat ventilatoare, dar ele nu faceau fata intotdeauna... Marea majoritate a bucurestenilor ieseau la plimbare dupa lasarea serii, pentru ca trecusera masinile cu stropitoare, iar noaptea mai racorea aerul. In grupul nostru de prieteni ne telefonam si ne invitam "sa facem un tur pe Cale, pana la Parc", adica sa luam la picior Calea Victoriei, spre Sosea, pana la Parcul Herastrau. O luam pe Soseaua Jianu (azi ii spune Bulevardul Aviatorilor, parca) sau pe Kiseleff, pana ajungeam pe malul lacului. Daca nu ne opream la vreun restaurant, inchiriam barci cu panze sau vasle, de la unul dintre cluburile nautice si de yachting, care se aflau pe malul celalalt al Herastraului. Veneam acasa, cel mai ades dupa miezul noptii (in noptile cu luna orasul avea o magie aparte), tot pe jos, fara sa intalnim golani, cersetori sau vagabonzi de care sa ne temem, cum aud ca se intampla azi. De fapt, orasul era mult mai mic decat acum, iar lumea mult mai civilizata! Cand ajungeam inapoi, in centru, pe strazi straluceau reclamele si vitrinele luminate, superb aranjate, ca de pilda la magazinul "Dragomir Niculescu" (cam vizavi de vechiul Teatru National), ale carui manechine din lemn etalau de curand lansata colectie a tinerei, pe atunci, Coco Chanel... In tramvai, chiar si in mijlocul zilei, pe o caldura de foc, barbatii nu miroseau a transpiratie, ca in autobuzele de astazi, ci a colonie sau lavanda ambrata...

- Care erau strandurile celebre ale Bucurestiului interbelic?

- Cel mai cunoscut era Lido, in spatele hotelului cu acelasi nume, pe acelasi loc unde se afla si azi! Marea noastra placere, a tinerilor din acea epoca, era noutatea instalatiei de valuri artificiale, dupa moda adusa de la Paris. Mai era Bragadiru (sau Izvor, cum s-a numit mai tarziu, dupa razboi) si Floreasca, unde mergeam destul de des. La majoritatea strandurilor, cu exceptia luxosului Lido, se bea - ca si la Otetelesanu, pe vremuri - braga, insa eu nu eram mare amatoare. Cred ca n-am mai baut braga de pe vremea adolescentei, inainte de-a ne muta din Constanta la Bucuresti!

- Cum aratau pietele bucurestene pe timpul verii, in acei ani de prosperitate?

- Era un spectacol cu adevarat fascinant, desi eu nu mergeam foarte des la cumparaturi, fiindca sarcina aprovizionarii ii revenea tatei, care era un barbat extrem de gospodar! Dar sa stiti - pentru ca tot am pomenit de Constanta - ca am o amintire si mai vie, inca de pe vremea copilariei, a pietelor dobrogene, unde varietatea fructelor, a legumelor si a florilor, in toiul verii, intrecea spectacolul opulentei din Piata Matache, sa zicem. La Bucuresti, fara nici un exces de snobism, lumea buna trimitea servitorii la piata. Altii - cum facea tatal meu, de exemplu - apelau la serviciile directe ale unor furnizori. Imi amintesc ca tata pleca cu masina undeva langa Mogosoaia, la un cultivator, de unde cumpara sparanghel, varza de Bruxelles, pepeni crescuti din seminte aduse special din Turcia si tot soiul de alte bunatati.

- Ce masina avea tatal dvs.?

- Un Ford adus din America de un concesionar.

- Pentru ca tot a venit vorba, ati mai apucat trasurile pe Calea Victoriei? Sau orasul era deja plin de limuzine?

- Sigur ca am apucat vremea trasurilor! Ele au mai existat chiar si dupa razboi... Dar in anii "30, Bucurestiul a cunoscut o adevarata "inflatie", daca pot spune asa, de masini. Pe marile bulevarde, vedeai mai mult masini americane decat germane. Aparusera si Chrysler-uri decapotabile, pe langa Dodge sau Chevrolet. Copiii miliardarilor se plimbau, cam ca si astazi, cu asemenea limuzine luxoase! Insa chiar si tata, ca medic, si-a putut permite sa schimbe cateva autoturisme...

- Faimoasele "batai cu flori" la sosea, ori legendarele biciclete numite "velocipede" mai existau in anii tineretii dvs.?

- Nu! Astea erau pe vremea celebrei "Mita Biciclista", care a fost un personaj real in perioada "la belle Žpoque"... Dar am mai apucat timpurile cand se facea calarie pe aleea presarata cu nisip de langa Soseaua Jianu, incepand din vara si pana toamna, tarziu. Cand venea iarna, noi ne duceam acolo cu saniile, pe care le legam de masina tatei sau a cate unui prieten mai bogat din grupul nostru, care ne tragea lin pe zapada, iar noi tipam de bucurie si emotie!

- Un ultim cuvant, despre moda verilor bucurestene de altadata! Cum se imbracau fetele din generatia dvs., acum sapte decenii si mai bine?

- Cred ca va inchipuiti si dvs. ca moda acelor vremuri era mai putin spectaculoasa si mult mai putin ostentativa, decat cea de acum! Dar se purtau, vara, rochii de voal, suficient de transparente, uneori chiar si fara sutien... Cei care aveau bani purtau sandale Bally - atat barbatesti, cat si de dama. Femeile isi fereau tenul de arsita soarelui, fie cu umbrelute japoneze, fie cu palarii de pai cu borurile foarte largi. Imi amintesc, de pilda, de surorile Nicodim, celebre pe atunci - una bruneta, cealalta oxigenata - care ii faceau pe studenti sa intoarca realmente capul dupa ele cand treceau pe strada...

- Ati cunoscut persoane din lumea "high-life"-ului bucurestean interbelic?

- Destul de putine, pentru ca eu nu eram ceea ce se cheama indeobste un "personaj monden"... Noi faceam parte dintr-o familie de burghezi citadini, de tip clasic. Nu aveam cine stie ce ascendenta, din cale afara de boiereasca! Totusi, la noi mai veneau in vizita, uneori, prieteni sau rude din partea mamei, pe care le-as numi "din lumea buna" a Capitalei. De pilda, ii pot cita pe fratii Zapan. Erau patru baieti foarte distinsi, iar unul dintre ei era chiar aghiotantul Printului Nicolae. Apoi, mergeam destul de des acasa la Barbu Slatineanu, tot in Cotroceni. Eu eram buna prietena cu Sandra Slatineanu, fiica sa. Ei organizau, cam o data pe saptamana, serate muzicale si literare. Acolo i-am cunoscut pe Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu, ca si pe multi altii. Seratele au continuat chiar si dupa razboi, acel cerc fiind frecventat si de Dinu Pillat sau Constantin Noica, pe care eu n-am apucat sa-i intalnesc niciodata.

- Pe ce trasee porneau in vacanta intelectualii din Bucuresti?

- Lumea isi impartea vara in doua perioade distincte: iulie - la mare, august - la munte! Datorita acestui veritabil exod, marile baluri sau serate bucurestene se intrerupeau pana la inceputul toamnei. Pe deasupra, se inchidea si stagiunea teatrala si muzicala, la fel ca astazi, deci se goleau teatrele si salile de concerte, ca sa nu mai vorbesc de expozitii... Artistii plastici, ca si scriitorii sau actorii, se duceau la Balcic, la Carmen Sylva (Eforie Sud, de azi), la Costinesti - care pe atunci se numea Mangiabunar - iar in august, fie pe Valea Prahovei, fie la tara, pe la rude sau la prieteni. Familiile cu bani multi alegeau de obicei Balcicul, unde era si resedinta de vara a Reginei Maria, sau Constanta, incluzand aici si cele cateva vile care existau la Mamaia. Pentru luna august, aristocratii si high-life-ul burghez se stabileau aproape exclusiv la Sinaia, unde era anturajul cel mai select, daca nu aveau vreo mosie la care sa se retraga. Artistii veneau in Dobrogea sa picteze, scriitorii - ca Ionel Teodoreanu, de pilda (care se refugia la Techirghiol, cu sotia si copiii) - incercau sa scrie, iar actorii isi aveau cartierul general la Carmen Sylva. In a doua jumatate a verii, te puteai intalni la Sinaia cu un grup mult mai eteroclit decat la mare, fiindca acolo ajungeau toti cei cu bani, indiferent de categoria sociala sau profesionala din care proveneau. La Cazinoul din Sinaia, de exemplu, il zareai si pe industriasul Malaxa, dar si pe celebrul actor Tony Bulandra sau pe romancierul Cezar Petrescu, care venea de la Busteni, unde avea o vila, sa joace la ruleta impreuna cu Pamfil Seicaru

- Ati ajuns si dvs. pe celebrele nisipuri de argint de la Balcic?

- Eu n-am locuit acolo perioade mai lungi de-o saptamana-doua, desi mi-as fi dorit sa pictez in acel peisaj, cu o lumina unica. Erau acolo dealuri cretoase, care coborau pana in mare, iar tarmul iti oferea o panorama mult mai spectaculoasa decat la Constanta, fiindca era mai inalt. Marea era de un verde incredibil! La Ekreine, la sud de Capul Caliacra (care era, pur si simplu, o stanca "impinsa" in mijlocul marii!), nisipul avea culoarea alba, cum n-am vazut nicaieri, niciodata... Ce sa mai spun de Palatul Reginei Maria, care era o adevarata bijuterie arhitecturala! La Balcic pictau Steriadi, Sirato si altii, care inchiriau casute ieftine de la turci sau bulgari. Dar existau si artisti din familii bogate, care aveau propriile lor vile, precum Micaela Eleutheriade sau Cecilia Cutescu Storck. O figura aparte era bogatasul Ferekyde - proprietarul unui bloc din centrul Bucurestiului, pomenit in conversatii particulare, pana azi, cu numele sau! - care avea o viata boema si era marele prieten al lui Steriadi, frecventand regulat mediile artistilor plastici. Dincoace, la Constanta - unde exista Cazino (ca si la Sinaia) - veneau marii bogatasi. Unii dintre ei isi construisera vile la Mamaia, in jurul hotelului "Rex", cum era cazul industriasului miliardar Iliescu-Branceni. Pentru turistii obisnuiti, care nu-si permiteau sa plateasca o trasura intre Constanta si Mamaia, circula un fel de trenulet care oprea in mai multe statii, aidoma unui tramvai improvizat. Constantenii gomosi, de "neam bun", se inchideau in casa pe timpul verii si nu ieseau pe faleza sau la Cazino decat in luna septembrie, dupa ce litoralul se mai linistea. Atunci, marea devenea, intr-adevar, frumoasa. Plajele erau pustii, lumina incepea usor sa se imblanzeasca... Coloniile albe de pescasuri teseau un val de melancolie asupra privelistii, dand semn ca toamna era aproape si ca vacanta se apropia de sfarsit. Si la Bucuresti vara se pregatea de plecare, nu inainte de a-si revarsa rezerva de aur asupra arborilor de pe bulevarde, din parcuri si de la Sosea. Venea toamna.

Marius Petrescu
Mic dictionar personal


In varsta, azi, de 83 de ani, Wanda Sachelarie Vladimirescu a fost declarata, intre 1992 si 1993, "Woman Of The Year" atat in Sua, cat si in Marea Britanie. Distinsa pictorita are un palmares artistic redutabil, ce numara zeci de expozitii in tara si in strainatate. In anul 1997, cariera ei a fost incununata cu premiul Unesco. In zilele acestea, Galeria "Contrapunct" din Bucuresti gazduieste o noua si superba expozitie a artistei. N-o pierdeti!