Un prieten drag
Mircea Nedelciu
Cand i-am propus o rubrica permanenta in revista "Formula As", Mircea Nedelciu isi mai continua calatoria spre soare. Sechestrat in caruciorul lui cu rotile, cu ambele picioare paralizate, isi pastrase nealterata energia intelectuala si creatoare, inteligenta, umorul, sensibilitatea, ba chiar si o oarecare tandrete, care avea sa se accentueze pe masura ce puterile il lasau. Vreme de-un an, legatura noastra a fost telefonul. Nu l-am vizitat niciodata, desi locuiam la o distanta de-o palma. Nu stiu cum arata camera lui de tortura, din care avea sa porneasca spre lumea de dincolo. Am preferat sa-l intalnesc la lumina, afara, acolo unde zambetul lui minunat din care faceau parte si ochii, putea sa iradieze si sa reverbereze nestingherit. Suferinta ii asezase o oarecare asprime pe fata si cateva fire carunte in par, dar mi se parea mai implinit si mai seducator decat in vremurile primei lui tinereti, cand faptura sa filiforma si subtirica parea mai degraba copilareasca si ne-mplinita. Un baietan. La Brasov, unde l-am luat impreuna cu noi ca sa se intalneasca cu cititorii (ai lui personali, in numar de zeci de mii), a fost aplaudat la scena deschisa, ca un invingator. A si fost, de altfel, invingator. Si-a invins inainte de toate infirmitatea (visa ca se plimba la tara, prin via parintilor sai), inertia intelectuala (scria tot timpul) si frica de moarte. Prin telefon, puterea lui era cu mult mai mare decat a mea; mintea - poate si din pricina nemiscarii - genial de limpede si de clarvazatoare. Pe linia aceasta, ii datorez enorm: sfaturi profesionale care m-au ajutat sa inviorez mult revista, sfaturi tehnice care m-au ajutat sa evit capcanele financiare intinse de stat. Si-i mai datorez infuzii benefice de afectiune, vorbe dragi, de imbarbatare, care m-au scos din perioadele depresive, de oboseala si de impas. Rasul lui sonor, bascalia bine catifelata, interjectiile si indemnurile sonore care incingeau telefonul m-au ajutat enorm. M-a ajutat si el, prin prezenta in revista: un scriitor de exceptie, care acceptase sa colaboreze cu noi, inaltandu-ne rangul. Din pacate, puterile mele au fost mai prejos si ajutorul neputincios, cu toate ca i l-am daruit din tot sufletul: vorbe (cand simteam ca este nelinistit), proiecte de calatorie minunate prin munti (voia sa mearga in Apuseni), scenarii de reviste comune si, mai presus decat toate, o oferta permanenta si intensiva de tratamente pe baza de plante, pe care, din pacate, le-a privit cu rezerva, acceptandu-le abia in ultimul timp. Prea tarziu. A acceptat, in schimb, intalnirea cu Dumnezeu, care sunt sigura ca i-a usurat suferinta si povara amara a despartirii de cei iubiti. Vocea lui, tot mai stinsa, a carei flacara incepuse sa palpaie, era impacata. Nu s-a plans niciodata de moarte, desi vorbea despre ea; nu s-a zbatut disperat, desi voia din toate puterile sa traiasca. Si chiar traieste! Dispersat in aduceri aminte, lipit de sufletul si memoria celor care l-au cunoscut, Mircea isi continua calatoria spre soare. Moartea are puteri limitate. Nu atinge ceea ce am iubit. Iar iubirea, stima, pretuirea pentru Mircea Nedelciu, dragul de faptura lui luminoasa si de zambetul lui limpede si curat abia incep. Aici e mai rau fara el. In Rai, o sa fie mai bine. Bunul Dumnezeu l-a chemat mai devreme, fiindca l-a indragit.
Sanziana Pop