Andrei Codrescu
"Romania ramane pentru mine leaganul sfant al copilariei si locul unde am descoperit mirajul poeziei"
Poate ca cel mai popular roman din America in acest moment, Andrei Codrescu, si-a cucerit faima nu atat prin cele 26 de volume de poezie, proza si eseuri, cat prin comentariile sale saptamanale, difuzate la "National Public Radio", al carui colaborator permanent este. Calitatile care l-au facut remarcat sunt, dupa cum scrie "The Times": "o eleganta a stilului, combinata cu o sensibilitate de emigrant, care ii permite sa vada si sa combine lucrurile intr-un mod absolut special, pe care imaginatia unui american sadea nu ar fi avut cum sa-l inventeze. Ca si alti emigranti, el ne spune ceva nou si cateodata incitant despre noi si conditia noastra".
La sarbatorirea zilei nationale a Americii, Andrei Codrescu a fost singurul invitat al lui Ted Kappel, celebrul ziarist de la Abc, intr-o emisiune vizionata de milioane de oameni. Cu acel prilej, Andrei Codrescu a spus despre America: "Acest pamant este ceva indian. Sunt de acord cu asta, dar in acelasi timp este si ceva romanesc...".
Cu siguranta ca nici unul dintre intelectualii romani care au trait in America de-a lungul timpului nu si-a afirmat mai des, aproape cu obstinenta, originea. Cu ani in urma, revista americana "The Times" il situa alaturi de un grup de artisti romani de talie mondiala - Brancusi, Dinu Lipatti, fotograful Brassai, Eugen Ionescu, Tristan Tzara - toti "maestri ai unei atent controlate si cultivate persoane publice".
Andrei Codrescu se naste in anul 1947 in Sibiu si emigreaza la varsta de 18 ani. Revine in tara dupa 23 de ani de absenta fizica, in 1989, pentru a face reportaje la fata locului, in timpul Revolutiei, pentru canalul de televiziune american Abc. In prezent, Andrei Codrescu traieste in New Orleans, impreuna cu sotia si cei doi copii. Preda literatura si tehnica scrisului la Universitatea Louisiana din Baton Rouge. Dupa cum spune chiar el, "asa este America: ne luam pantofi din Italia, masini din Japonia si profesori de engleza din Romania".
- Domnule Codrescu, ce ati dori sa se stie despre dvs., la inceputul acestei convorbiri?
- Am plecat din tara cand se facuse o mica crapatura in zid. Era in anul 1965. Dupa ce a venit la putere, Ceausescu a inceput sa faca afaceri cu oameni, adica sa vanda evrei Israelului si nemti Germaniei. Si bine a facut ca a vandut, deoarece in felul acesta ne-am putut cumpara si noi libertatea. Noi am costat 2000 de dolari bucata. Pentru mine si mama, statul Israel a platit 4000 de dolari. Si nu ne-am dus in Israel; deci, daca socotim si dobanda, probabil ca datoram acestei tari in jur de 200.000 de dolari. Romania era unica in blocul comunist pentru acest negot cu oameni, insa, in felul acesta, evreii au putut pleca fara probleme. Asta nu s-a intamplat in Uniunea Sovietica sau in celelalte tari comuniste. Aceste deal-uri au existat si inainte de razboi. Rabinul Moses Rosen a facut un pact secret cu Ana Pauker, in urma caruia au plecat multe vapoare incarcate cu romani evrei catre Haifa, intr-o perioada in care statul Israel aproape nici nu exista. De aceea, multi dintre fondatorii statului Israel au fost romani. Dar mecanismul de vanzare a evreilor nu era chiar atat de uns. Nu insemna ca din clipa in care se plateau banii, totul era rezolvat. Mama a trebuit sa dea tot felul de lucruri si sa lase chiar atelierul fotografic unor stabi locali, pentru a primi dreptul de a pleca. Chiar si pentru apartament au avut loc niste negocieri. Era o jefuire in multe etape, de fapt. Oricum, trebuia sa lasi totul, dar important era unde si cui lasai. Tot procesul plecarii a durat vreo trei ani - intre momentul depunerii cererii si plecarea efectiva. Nu am avut voie sa luam cu noi mai mult de doua geamantane. Mama, care era fotograf, a vrut sa-si ia cu ea albumele in care erau poze cu noi, cu familia noastra, si colectiile de fotografii, dar nu i s-a permis. Iar eu nu am putut sa-mi iau poeziile pe care le scrisesem si dintre care o parte imi fusesera publicate. Le-am recapatat abia dupa 15 ani, deoarece sasul la care le lasasem, lipite intr-un album, a emigrat si el in Germania. Eu am crescut fara ideea ca sunt evreu. Eram numai trei evrei in scoala si toti trei am plecat. Este drept insa ca, din cand in cand, antisemitismul ma atingea si atunci imi aduceam aminte ca sunt evreu.
- Aveti si amintiri frumoase despre tara dvs. de bastina?
- Nu as putea spune ca in Romania, in acel moment, a fost rau. Prin 1965, publicam poezii si eram foarte preocupat de literatura. In acest domeniu, era o deschidere semnificativa. Citeam pentru prima data poetii perioadei interbelice, pe Blaga - care influenta foarte tare mediul nostru literar de la Sibiu. Era o atmosfera in care se putea respira putin, intr-o perioada in care Ceausescu aparea ca un reformator! Era un bine relativ, intr-adevar, pentru ca nu aveam termen de comparatie, dar totusi se gasea de mancare. La Craciun, gaseam chiar si portocale; in plus, taranii erau aproape si piata era intotdeauna plina. Pentru mama, poate, era diferit, deoarece facea parte din alta generatie si mai stia si alte lucruri. Eu, insa, veneam acasa, mancam si asta era tot. Cand am plecat, erau alte motive: am plecat pentru ca se putea. Eram fascinat de Vest. Ascultam muzica si eram indragostit de Beatles si Rolling Stones. Am simtit ca exista o lume acolo, afara, care are un alt ritm si am simtit libertatea. Si am plecat mai ales pentru ca tanjeam dupa aventura. Voiam sa-mi gasesc generatia si voiam sa aud de unde vine muzica asta. Celalalt motiv era ca nu ma pregatisem pentru facultate. Trebuia sa dau la facultate, la Bucuresti, iar eu ma consideram poet si boem si nu voiam sa fac ceea ce nu doream. Iar alternativa la facultate era armata. Pentru ca stiam ca, neluand la facultate, voi nimeri automat in armata, unde nu voiam sa ma duc, macar si pentru simplul fapt ca ma tundeau. Toate acestea la un loc si-au avut contributia lor. Insa cel mai important a fost ca noi, evreii, puteam pleca dintr-o tara in care nimeni nu putea pleca, deoarece granitele erau inchise si numai simpla posibilitate de-a merge intr-o lume care ni se parea mititica (nu stiam absolut nimic despre ea) a fost suficienta. Am avut si momentul meu de disidenta in tara, prin toate poeziile mele, care nu insemnau totdeauna o disidenta marcanta. In generatia mea, erau Ioan Alexandru si Ana Blandiana, care incepea si ea sa scrie. Ei au devenit disidenti mult mai tarziu, dar o perioada de vreo zece-cincisprezece ani au fost fericiti sa fie poeti aici, deoarece erau bine publicati si idolatrizati.
- Cum a fost cand ati ajuns in lumea pe care o visati?
- Stiam doua lucruri despre America cand am plecat. Stiam ca de acolo vine muzica si stiam ce spunea bunica: ca acolo umbla cainii cu covrigi in coada. Inainte de a ajunge acolo, insa, am stat sase luni la Roma. Si am asistat la o mare demonstratie impotriva razboiului din Vietnam. Aveam acolo niste prieteni care erau italieni de stanga. Am avut multe discutii cu ei si am participat la acele demonstratii. Mi-a placut cum "aratau". Formal, mi-a placut intotdeauna revolutia. Cand am ajuns in America, eram deja inclinat sa critic politica externa, cel putin a Americii. Termenul de stanga in Romania nu prea avea sensul de afara. Ce se intampla aici era un fel de dictatura feudala. Nici nu putea fi de fapt caracterizata politic, cu stanga si dreapta. Erau boierii mari de la partid si erau robii. In ideologia lor erau incluse multe lozinci, insa se tindea catre un feudalism national. Burghezia romana de pe vremea aia, care era partidul si prietenii lor - adica cei care o duceau bine, o detestam din aceleasi motive din care, mai tarziu, detestam burghezia si mediocritatea din America. Dar mai mult decat o problema de stanga-dreapta, era una de generatii. Erau batranii care facusera murdaria si eram noi, tinerii, care credeam ca suntem mai puri si ca o sa schimbam lumea in bine. Astea nu erau directii ideologice, erau mai mult un impuls utopic si mesianic al unei generatii.
America - o tara agitata, cu emigranti, poeti si hippies
- V-a speriat contactul cu America? V-ati simtit in tara tuturor emigrantilor?
- Cand am ajuns in Statele Unite, am fost la Detroit, unde au inceput revoltele negrilor, inabusite de tancurile Gardei Nationale si 81 Armored Batallion. La cinci seara, nu mai puteai iesi afara si daca vedeau pe cineva la geam il impuscau cu mitraliera. Asa ca am ajuns dintr-o dictatura pasnica intr-o societate foarte agitata. Dupa ce am sosit la Detroit, mama a ramas acolo, iar eu am plecat foarte repede catre New York. A suferit foarte tare crezand ca am sa ajung un bump (ratat). Cand a venit la New York sa ma vada, am intampinat-o la aeroport imbracat intr-o jacheta de piele cu franjuri si niste pantofi indieni, lungi, si pantofi cu tocuri inalte. Parul imi era lung pana la jumatatea spatelui si, cand m-a vazut asa, s-a speriat si a inceput sa planga. Tot drumul de la aeroport si pana unde locuiam a plans incontinuu. Cand mi-a vazut si apartamentul, a fost si mai ravasita. Locuiam intr-o incapere mica, cu mobila subreda si foarte murdara si intreg spectacolul a facut-o sa spuna: "Eu nu mai rezist, ma intorc". A plecat chiar in aceeasi zi si nu am mai vazut-o multa vreme.
Dificultatile pe care le-am avut cand am venit in America - nu aveam nici prieteni, nici bani si nici nu stiam limba - nu mi-au ingreunat foarte mult viata, deoarece entuziasmul meu m-a dus direct unde trebuia. La inceput, i-am intalnit pe primii hippies din Detroit, dupa care, sase luni mai tarziu, la New York, am locuit in cartierul Lowery Side, unde erau poetii si inima lumii hippy de pe coasta de Est. Erau tinerii americani generosi, deschisi la toate experientele, deschisi fata de straini, deoarece si ei se simteau straini societatii americane si erau intr-un fel in exil. Eu eram la propriu in exil, intr-o lume care a facut din metafora exilului o conditie de viata. M-am simtit imediat acasa in bratele subtiri ale acestor exilati. De fapt, aveam 19 ani si multe lucruri urgente de spus fetelor. De aceea, am invatat engleza si am invatat-o repede, pentru ca am vrut sa vorbesc cu ele.
Am gasit foarte usor si locuri unde sa stau, pentru ca era suficient sa spun acestor prieteni - pe care mi-i facusem in cateva zile - ca nu am unde sa dorm si ma chemau la ei. Asa am stat o vreme in casa unora, o vreme in casa altora. Am gasit poeti imediat, eu insumi devenind foarte repede un poet de limba engleza. Cum am invatat cateva cuvinte in engleza, am compus ceva cu ele. Pana la urma, tot ca sa le spun fetelor. Asa ca nu am avut deloc experienta tipica a unui emigrant care s-ar fi dus mai tarziu in America, cand societatea de acolo s-a inchis foarte tare. Intr-un fel, mi-a fost mila de cei care au venit dupa mine, prin "70 sau "80, deoarece pentru ei a fost mult, mult mai greu. Pentru ceilalti a fost mai greu si din cauza asteptarilor. Cei mai multi si-au dorit sa devina oameni normali: sa-si ia o slujba, o casa - ceea ce lua timp. Eu, insa, voiam sa gasesc poeti si am gasit poeti. Am crezut ca toti sunt poeti si, de fapt, pentru un minut in istorie, toti au fost poeti. Sigur ca, in 1973, toti au abandonat poezia, s-au intors la slujbe si totul s-a normalizat. Iar lumea s-a facut mai dura, mai rece si mai logica. Dar am avut norocul unui moment istoric.
Romania a insemnat pentru mine si prima dragoste si nostalgia Sibiului
- Ati mai tinut legatura cu tara in acest timp de tranzitie si cautari?
- La plecare, am lasat in tara mare mea iubire adolescentina - Aurelia. Am vrut mult ca si ea sa vina cu noi, sa fim impreuna. Pentru mine, Romania a devenit, nostalgic, doua lucruri: Sibiu si prietenii. Dar a devenit pentru mine o baza poetica ce imi permitea sa vorbesc despre Romania si sa le povestesc americanilor despre ea. Incet, s-a transformat, de fapt, intr-un mit. Dupa un timp, am pierdut complet legaturile cu Romania; am continuat sa vorbesc romaneste cu mama la telefon, folosind insa o limba simpla, de bucatarie, dar am si citit tot timpul poeti romani. Ii luam de la Biblioteca romana din New York. Motivul pentru care am plonjat atat de ferm in viata americana a fost setea mea de aventura si dragostea pentru poezie. Am avut o credinta imensa in poezie, fara nici o baza reala. Venind din Romania, unde poetii erau, totusi, importanti, credeam ca poezia este importanta peste tot si ca, de fapt, ea este un fel de a fi. Evident, pana la urma a trebuit sa-mi gasesc ceva de lucru pentru a putea supravietui. Am muncit intr-o uzina, la New York, insa pentru ca munca mi se parea de nesuportat - trebuia sa stampilez niste bucati de piele care treceau pe o banda - am abandonat-o dupa doua zile. Pana la urma, am gasit un job mai bun la o librarie, "East Street Bookstore", si de acolo a inceput educatia mea in literatura americana. Literatura si poezia insemnau totul pentru mine, dar daca m-as fi oprit pentru o secunda sa ma gandesc la enormitatea, la imposibilitatea de a trai numai cu aceste doua lucruri, probabil ca m-as fi speriat de moarte si as fi abandonat credinta mea. In tot acest timp, relatia mea cu Romania a fost una imaginara, pana in 1989, cand m-am reintors sa relatez despre Revolutie pentru canalul national de televiziune Abc. Am fost convins ca Revolutia a dat gustul libertatii oamenilor acestei tari si i-a trezit din nou la viata normala. Tinerii care au iesit in fata tancurilor comuniste au recapatat libertatea. La inceput, am crezut in efortul platit cu viata de cei ce au iesit in strada, dar dupa scurt timp am fost dezamagit de cei ce se instalasera din nou la carma tarii. Romania ramane pentru mine leaganul sfant al copilariei si locul unde eu am descoperit mirajul poeziei.
Emanuel Tanjala
Los Angeles