Folclor
Talente noi, pe scenele muzicii populare: Doina Dascalu
"La noi, la Tudora, traditia nu va pieri"
Doina Dascalu este o fiica a satului. Da, o fiica a satului, ca si cum satul, personificat, ar fi zamislit propriii sai copii, trimitandu-i in lume sa-i poarte solia. Cu ochii negri si obrazul ca piersica, asa cum e imbrobodita, cu straita pe umar, Doina (nume de cantec al sufletului romanesc) pare o apriga Vitorie Lipan. Cand canta, propteste un pas inapoi si isi da cu mandrie capul pe spate, de parca ar canta o arie de opera pe scena Scalei din Milano. Venind din nordul Moldovei, din satul Tudora, Doina Dascalu ne reaminteste - prin melodiile stravechi care fac sa-ti tremure inima, cantate pe texte superbe, rostite in grai arhaic, parca de pe vremea Domnului Stefan - ce avem de pierdut: vesnicia. Dar cine este aceasta copila, rasarita pe scena concursului de traditii "Mostenitorii", organizat de doamna Marioara Murarescu anume pentru a gira lansarea unor tineri ce poarta mai departe faclia datinei strabune? Ne povesteste chiar ea, in dulcele grai "moldovinesc":
- Doina, vorbeste-ne, te rog, despre satul tau din nordul Moldovei, vestit pentru felul in care isi pastreaza traditia.
- La Tudora, oamenii mai vietuiesc inca in spiritul traditiei, pastrata cu sfintenie, din mosi-stramosi. Sunt vestiti Caiutii din Tudora (un dans ritual arhaic), fanfara taraneasca de aici, cusaturile populare si costumele traditionale, facute de femeile satului (la noi se pastreaza intocmai ca in vechime datinile strabune si se tin cu sfintenie sarbatorile crestinesti).
- Tu de la cine ai invatat cantecul popular?
- Bunicul meu, Gheorghe Dascalu, mare rapsod popular, ne-a lasat traditia in suflet, parintilor mei si apoi noua, nepotilor lui. Toti cantam si dansam asa cum ne-a invatat el. Imi amintesc ca aveam doar vreo trei anisori cand inganam cu el doina stramoseasca. Bunicul ne-a invatat sa nu lasam sa piara cantecul, ca sa nu ne piara neamul, sa se stie ca la Tudora suntem noi, "de-ai lui Dascalu", care ducem obiceiul strabun mai departe. Eu cant, mama mea - de asemenea - are o voce foarte frumoasa, fratele si tatal meu danseaza intr-o formatie de dansuri la Caminul Cultural din sat, formatie care a fost prezenta de mai multe ori in emisiunile de folclor la televiziune si a facut numeroase turnee peste hotare. Mie, cele mai dragi cantece imi sunt doinele. Desi sunt destul de greu de interpretat, imi dau o traire extraordinara, pe care sper ca o transmit si publicului: te patrund pana in adancul sufletului si te fac sa lacrimezi. Am o colectie de doine - dintre care unele sunt de la bunicul meu, altele de la mama mea, altele din vechime - care se cantau la Tudora demult, pe care voi incerca, cu ajutorul unor oameni care vor binevoi sa ma sponsorizeze, sa le imprim si sa scot un disc, ca sa le las pe mai departe si eu, la cei care vor veni dupa mine, sau elevilor mei. Am terminat Colegiul de psihopedagogie de la Suceava si fac acum si scoala postliceala sanitara. Imbinand aceste doua meserii, impreuna cu cantecul, sper sa pot cerceta mai bine sufletele oamenilor.
- Ce le datorezi oamenilor din Tudora, care e zestrea ta pentru faptul ca esti de acolo si nu din alta parte? Te gandesti sa te intorci in sat dupa ce vei termina scoala?
- Cred ca le datorez tot ceea ce sunt acum si ce voi deveni, cu anii. Poate ca daca nu eram de acolo nu aveam ce canta, nu cunosteam aceasta frumusete sufleteasca a oamenilor din satul meu. Sper sa nu-mi dezamagesc consatenii, care m-or vedea si m-or judeca, pentru ca ei imi sunt cei mai aprigi judecatori. Dupa ce termin scoala, merg acasa, ca acolo mi-i drag sa traiesc: mai frumos ca la noi nu e nicaieri in lume.
- Se mai tin horele in sat, tu ai fost la vreo hora?
- Da, se mai tin, intocmai ca in vechime. In timpul anului, dupa Pasti sau la sarbatori mai deosebite, se fac jocuri in sat. Anume, un flacau care nu-i casatorit gaseste un grup de muzicanti, o fanfara taraneasca si fac joc la care merg si joaca tinerii - fetele, baietii, iar pe margine stau batranii. Din vechime, fetele purtau cositele impletite in care puneau flori si daca un flacau o juca, ii dadeau o floare drept rasplata. Am jucat si eu si oi mai juca inca.
- Porti un costum popular foarte frumos. Din ce este compus?
- Pe cap am un colt alb, brodat deasupra fruntii, peste care vine o casanca neagra, cu franjuri. In vechime, la noi se purta si stergarul pe cap; acum femeile il poarta mai rar. In rest, am camasa, cusuta cu altita, cu rauri pe maneca (camasa e cusuta de mama mea), apoi catrinta, stransa la mijloc cu braul tricolor - care semnifica faptul ca suntem romani. In brau am o batista cu margini brodate, care se poarta cand mergi la joc, ca sa o dai flacaului care te joaca, sau joci cu ea, ca mai sunt si jocuri care se joaca astfel, jocuri de fete. Pe umar port o traista - asa se purta din batrani si bunicul meu mi-a spus sa port traista, pentru ca aici, in traista, se aduna cantecele cu care merg eu in lume.
- Oamenii din satul tau mai poarta costumul popular?
- Da, mai ales duminica si de sarbatori; si cand merg la biserica le poarta cu mandrie, si la hora in sat. Sa nu uit sa va spun ca batranii, cand isi iau ultimul ramas bun de la lumea asta, sunt imbracati in costum national, ca asa le e voia. Si bunicul meu tot asa a fost ingropat.
- Ai incredere ca tinerii, cei din generatia ta, vor mai pastra cu aceeasi sfintenie - ca si parintii si bunicii lor - traditia populara?
- Da, la Tudora sunt sigura ca traditia nu va pieri. Tinerii inca mai sunt atrasi spre traditii datorita educatiei pe care o primesc in familie, dar si asprimii cu care sunt judecati de batrani daca se iau dupa modele straine si uita datina stramoseasca. Nu ezita sa imbrace costumul popular si sa mearga la joc, sa tina sarbatorile crestinesti asa cum e datina din strabuni. Mie, niciodata nu mi-a fost rusine sa ma arat asa, dimpotriva, am fost mandra pentru ca am fost mai deosebita ca ceilalti cand m-am imbracat in costum, pentru ca haine de strada poarta oricine, dar acesta e un costum care arata cine esti, de unde vii, de unde ai pornit.
Corina Pavel
Monologuri Cu Scriitori
Ioan Grosan
"Maramures, mon amour"
Am observat candva, prin liceu, cand incepeam sa constientizez specificitatea spatiului in care m-am nascut, ca in Tara Maramuresului, in Maramuresul "istoric", nu se poate patrunde decat pe sus (peste culmile Huta, Prislop sau Gutai). Ca si cum ai escalada, din exterior, zidurile unei cetati, ale unei fortarete. Probabil ca aceasta senzatie de a se sti aparati in mod natural le-a dat locuitorilor acestui tinut, in timp, linistea, toleranta si - de la un punct incolo - "jemanfisismul" cu care privesc si judeca evenimentele lumii "exterioare". Cand consatenii mei ma-ntreaba: "Ei, Ioane, si ce mai e pe la Bucuresti?", eu stiu ca, de fapt, pe ei nu-i intereseaza - in fond - ce se petrece in Capitala si ca intrebarea e o formula la fel de goala si stereotipa precum ingrijorarea in doi peri a parintilor mei: "Nu te duce, mai, la pescuit, ca poate va ploua", desi pe cer, evident, nu e urma de nor. Din aceasta perspectiva, faptul ca - de pilda - Pdsr-ul a mai introdus o motiune de cenzura nu reuseste sa depaseasca in importanta intamplarea zguduitoare ca matusii Sandrina i-a calcat Rata o rata, iar ridicarea imunitatii parlamentare a lui Vadim Tudor a fost total eclipsata de realitatea de necontestat ca lui S‡ndor-bacsi i s-a umflat, in trifoi, vaca.
Ca sa scap de agitatia, nervozitatea si - vorba bunicului - "tigania" Bucurestiului, vin in Maramures cu placerea cu care m-as duce undeva pe o insula in Tahiti. Aici imi incarc - la figurat - bateriile si - la propriu - portbagajul. Si, in alta ordine de idei, nu pot sa uit - si tin sa reamintesc cu mandrie acest lucru! - ca la incursiunile lui Miron Cosma in Capitala n-a participat nici un miner din Maramures.