Biserica rastignita
La baza acestui text se afla un reportaj Tv. Atat de frumos, incat a luat o multime de premii nationale si internationale. Cei ce l-au vazut nu-l vor uita niciodata. Speram ca magia lui sa se transmita si-n scris
Cum a inceput
Resita. Inceput de noiembrie 1997. Atelier de pictura in uscatoria unui bloc. Vraistea de rigoare si pictorul, resemnat. Seara, tot mai seara, apoi noapte. Reflectoare. Incepem filmarea. "Atunci am gasit biserica din ape." Stop! Cum adica a gasit-o? Nu incepea prea brusc? Un portret de televiziune are regulile lui. "Da, dar vreau sa incep cu biserica din ape. E ciclul meu cel mai drag. Acum, mai toate picturile sunt in Bulgaria. Scump sa le duci, mai scump sa le aduci inapoi."
Deci, biserica. Incepem? Privirea lui e blanda, tot resemnata. Unde e boemul Bebe Cojocaru de odinioara?"Eram in tabara de pictura, la Mraconia, pe Dunare. Fiecare isi cauta subiectele. Am pornit cu Ion Bobeica spre Svinita. Si acolo am gasit biserica din ape. Era catre seara si in zidurile ei bateau valurile Dunarii. Am stat pana se innopta, vrajiti de frumusetea locului. A doua zi, ne-am intors. Si iar, si iar. Ceva s-a rupt in noi. Pictura aceea veche de pe pereti, pierzandu-se in apa."
Timisoara, a doua zi, in studio. Lucian Ionica, redactor-sef la Tvr Timisoara: "Pleaca imediat sa nu-ti fure cineva subiectul!".
La telefon, pictorul Cojocaru. "Bebe, vii cu noi?" "Vin."
Spre Svinita. Mijloc de noiembrie, intr-o sambata... In "Monografia Banatului", vol. 1, Institutul de Arte Grafice "Tara", Timisoara, 1935, Ion Lotreanu afirma: "In judetul Severin, plasa Orsova, situata pe malul Dunarii, are 1489 locuitori, 325 case si hotar de 16.899 jughere. Locuitorii sunt in majoritate sarbi de religie ortodoxa. Biserica s-a zidit la 1862. Preot: Victor Popovici. Scoala primara are doua puteri didactice. Director: Simeon Boarna. Oficiul postal si postul de jandarmi sunt in localitate, iar statia Cfr la Orsova. La 900 de pasi de locul unde paraul Stariste se varsa in Dunare, pe o inaltime de aproape 200 de metri, care stapaneste calea de uscat si panza fluviului, la departari adanci, atat in susul cat si in josul Dunarii, istoricul Leonard Bahm, la anul 1870, a descoperit ruinele unei vechi constructii romane. Cercetarile ce le-a intreprins atunci au scos la iveala mai multe suveniruri de origine romana, precum si caramizi cu inscriptii. Marimea si forma fortaretei nu s-au putut inca stabili."
Ce a fost
Svinita, ora 12. Ne topim de caldura. Sunt 22 de grade in noiembrie. Cer cristalin, cu nori fabulosi. Vantul tavalugeste apa Dunarii. Slepuri lenese. Satul - un amfiteatru alb. Un localnic vine catre masina: "Sunteti de la Televiziunea Romana? Va intereseaza biserica? Credeam ca drumul. S-a prabusit si nu mai putem intra in sat. Biserica e chestie veche, dar drumul, domnule!". Mai incolo, in buza apei, se afla biserica. Mica, cu ziduri rupte. Picturile, cate nu sunt sterse, se reflecta in apa. Ocrul, albastrul, verdele, auriul compun tablouri halucinante. Apa a urcat vreo jumatate de metru, uneori inca pe atat cat e cota lacului de acumulare "Portile de Fier I". Ioan Iovanovici-Maghiar a fost invatator, dar a ramas doar cantor. "Biserica? Satul? Sa va zic. Dincolo de aceste ziduri era un drum care ducea din comuna, din centru, in sus, pe deal. Dincolo de drum era scoala. In fata acestor ziduri si in fata scolii era curtea scolii si a bisericii, la un loc. Imediat pe langa aceasta curte trecea soseaua principala Orsova - Moldova Noua. Curtea scolii s-a folosit si la diferite serbari, la nunti, la jocuri. Se facea hora in fiecare duminica. Acest drum o lua in jos, spre Dunare. Acolo era kilometrul 996, kilometrul dunarean. De la Sulina pana aici. Prin anul 67 ni s-a spus ca, facandu-se hidrocentrala <<Portile de Fier I>>, se va ridica apa si comuna trebuie stramutata." Ii privesc degetele mangaind piatra, urmele de mortar. Atinge sfios pictura. Parca l-ar arde. Timpul amintirii. Nici lui, nici altora nu le convenea sa-mi vorbeasca. Aveau sentimentul unei vinovatii. Dar simteau nevoia sa spuna, totusi. Continua. Imaginea lui se decupeaza pe apa care fierbe. Actiunea de stramutare a inceput. Au fost create strazi si a inceput demolarea si stramutarea. "Noi nu am putut pleca din locurile unde ne-am nascut si am trait 60-70 de ani. Au fost intre noi oameni care ziua descopereau, noaptea acopereau. Nu au vrut sa-si paraseasca casele. Au venit inginerii - ca inginerul Stefan, care zilnic a mers de la om la om si anunta: <<Mai, oameni buni, luati materiale, demolati, pentru ca va ia apa materialele si nu mai aveti nimic>>. Dar, totusi au fost oameni ca Petrovici George, zis Svart, caruia i-a intrat casa in apa si a mers in pivnita pana la gat in apa, ca sa scoata butoaie cu varza, cu branza, tuica, slanina si alte produse. Asta a fost cea mai mare nenorocire pe noi, cel mai greu. O parte din oameni s-au imbolnavit, unii au si murit de necaz."
Dinspre sosea coboara cateva femei cu copii. In pungile de plastic au prajituri, sticle de vin, fripturi, cozonaci. Il intreb pe uica Maghiar ce este. "Un obicei de Maika Kalea", zice ingandurat, fara sa ma vada. Da sa intampine grupul. Fete crispate in vantul subtire. Mugetul apei. "Stiti, la noi, in 13 zile au murit atunci 9 oameni. Lumea a intrat in panica. Atunci ne-am intors la obiceiul asta vechi, de pe timpuri."
Cameramanul Marius Danci alearga, filmeaza, dispare, apare in lumea tot mai multa. Vocea preotului, ajutat de uica Maghiar la cantari, urca pe copacii Tapsanului, patrunde in firidele pietrei, biserica pare o mare de scantei. Femeile plang, copiii tac, batranii se roaga. Bebe Cojocaru, in spatele lor, deseneaza. O taranca, Iulca Tosa Eremici, pipaind piatra uda, intra in biserica pe o spartura (candva usa femeilor), luneca pe iarba, potriveste lumanarea in colac, o aprinde si o asaza pe apa, pe unde a fost, candva, strana lor. "Sa fie pomana de Maika Kalea si la biserica asta si sa se duca toate relele in Dunare."
Colacul pluteste pe apa zdrumicata, gasindu-si drum, prin zidul prabusit, spre necuprinsul fluviului. Plange fara lacrimi.
"Cand am fost eu tanara, am mers la biserica asta si a fost tare frumoasa. Scoala a fost foarte aproape de biserica si au mers si copiii, si au mers toti la biserica. A fost pictata, era - cum sa va spun - nici ca se putea mai frumoasa. Dar acum s-a daramat, nu mai e nimic de ea. Doar sufletul nostru a ramas aici. Pentru totdeauna."
Un barcagiu il ia pe Marius sa inconjoare biserica. Valuri mari. Mi-e frica, dar ei repeta, iar si iar.
Nu stiu cum se vede biserica dinspre apa, albul a devenit lichid, arde imaginea. Marius revine visator.
A pus grabit de iarna. Vine si frigul. Ciorba de peste, saramura de peste, friptura de peste, tuica si vinul le da de pomana uica Maghiar. Excelente. Ii place veselia oamenilor. Departe, muzica de tamburasi. "Noi suntem numai sarbi aici si cativa romani. Ne intelegem, cum nu, fiecare cu treaba lu. Si cum e in Banat, unul vrea mai mult ca celalalt. Trage cu ochiul, nu se lasa."
Duminica, pana pe seara. Bebe Cojocaru imi arata in zori un carnet plin de schite. Munca de o zi, de o noapte. Biserica "lui" il arde. O simte, o traieste. "Mi s-a cuibarit in suflet, respira, ma roaga." In vara, sfintii existau inca pe ziduri, desi mancati de apa. "Am gasit un Christ. Valurile loveau in piept Christul rastignit. O galerie de sfinti militari stateau cu picioarele in apa. Culorile, inca vii, dadeau un farmec deosebit acelor ziduri."
Urcam pe jos dealul abrupt, spre biserica noua. E cu totul alba. Ca si casele. "Lumea nu prea vine la biserica. Piere credinta. Niste babe, atat", spune uica Maghiar.
Pe ulita bisericii, lume putina. Niste barbati toarna in beton un parapet, la biserica. "Venim cu randul. Biserica am facut-o noi, cum am putut, am strans bani de la contributie, ce au mai dat oamenii la biserica, ce a venit ca ajutor din Iugoslavia. Dar totul a fost munca noastra."
Parintelui Jiva Martinovici nu-i venea sa creada cata lume era in biserica in duminica aceea. "Au stiut ca vin de la televiziune", remarca cineva din spate. Privesc, cu Marius, chipurile. Ochi puri, de copii, fete brazdate de timp, o femeie plange, alta sta sfarsita in genunchi. Fiecare cu gandurile lui. Numai lumina privirilor e aceeasi. Un crez de departe. Si nevoia unei ispasiri, marturisita vechilor icoane si crucifixe din biserica din ape. Ce s-a putut salva. Nu si pictura. Peretii albi jinduie dupa ea.
Istovit, preotul isi asaza odajdiile. "Parohia noastra a fost construita in anul 1741. In legatura cu constructia acestei biserici si stabilirea comunei este o legenda foarte veche, care spune ca asezarea ei trebuia facuta acolo unde se vor opri trei paini care sunt rostogolite de la deal la vale. Acolo unde s-a oprit prima paine a inceput hotarul satului, a doua s-a oprit in locul unde se va construi sfanta biserica, iar a treia a marcat locul altarului. Biserica a fost construita in stil bizantin, ca de altfel toate bisericile noastre sarbesti din Clisura Dunarii. Pictura a fost facuta dupa o suta de ani, prin 1848, de catre un pictor, Dimitrie Popovici, din Oravita. Acolo faceam sfanta Liturghie, cununiile, botezurile, toate slujbele religioase. Mai tarziu, din ordinul puterii de atuncea, comuniste, a venit un ordin sa daramam biserica. Am fost chemat si mi s-a spus sa fac ce pot si sa daram biserica. Eu m-am opus si am spus ca asa ceva nu pot sa ordon credinciosilor. Adica noi sa ne daramam biserica, Casa Domnului? Nu se poate asa ceva! Chiar daca nu mai putem sluji in ea, poate sa ramana si pe mai departe ca monument istoric, ca sa se stie ca a fost satul vechi. In fine, au trecut o data, nu am daramat-o. A doua oara, a trecut aceeasi persoana si a dat ordin sa dispara biserica. Am fost chemat din nou si am spus ca nu pot. <<Parinte, punem dinamita si o aruncam in aer.>> <<Domnii mei, puteti sa puneti dinamita, sa o aruncati in aer, eu nu ma pot opune, nici credinciosii, dar eu asa ceva nu fac>>. In momentul acela, stiam ziua cand se va intampla aruncarea in aer a bisericii. Eu, nevasta mea si copiii am plecat sus, in padure, sa nu vedem. Poate nu ma credeti, am plecat cu toata familia. Imi vine sa plang cand stiu ce s-a intamplat. Am plecat la niste oameni care sapau in padure, numai sa nu aud bubuitura, cum sare biserica in aer. Totusi, in timp ce eram acolo, undeva departe, in padure, am auzit bubuitura aceea mare si in momentul acela am si spus: <<Doamne, nu le ierta acelora care au facut nelegiuirea asta>>. Desi nu trebuia sa spun asa, dar nu puteam altfel. Am auzit bubuitura si am spus nevestei: <<Biserica din Svinita nu mai exista>>. Cand am coborat in sat, am vazut ca turla bisericii nu mai exista. Totul era aruncat in aer. Nu mai exista nimic. Numai daramaturi. Au ramas zidurile. Deci, va dati seama ca, daca ea a rezistat atat de multa vreme fara turn si cu peretii sparti, atunci, daca se facea un zid imprejmuitor, Dumnezeu o tinea in picioare. Atunci, s-a pus problema de a ne construi o noua biserica, pe deal, in noul sat. Pana a se construi noua biserica, o femeie dintr-o parohie vecina a venit la noi si ne-a povestit ca a avut un vis. A visat ca, venind dinspre satul acela spre noi, pe jos, in dreptul bisericii vechi i-ar fi iesit in cale un mos care ar fi intrebat-o: <<Unde te duci, femeie?>>. Ea a spus: <<Ma duc la Svinita>>. Zice mosu: <<Nu te duce la Svinita, nu exista nici un sat cu numele asta. Eu nu sunt acolo. Pana ce eu nu sunt luat de aicea, satul Svinita nu exista>>. Si atunci, femeia a venit si a povestit oamenilor, si oamenii si-au dat seama si au zis: <<Fratilor, facem cum stim, cum putem si ne apucam de constructia bisericii>>. Acum, biserica sta gata numai din munca oamenilor, dar daca se intampla ceva deosebit, cum a fost ieri sarbatoarea de Maika Kalea, tot acolo mergem - la biserica veche. Aici e trupul bisericii, acolo e sufletul ei cel vechi."
Vocea lui uica Maghiar vine de undeva, de departe. "Batranii au spus asa: <<Voi demolati casile, dar casile o sa va demoleze pe voi. La sfarsitul constructiei comunei noi, jumatate din voi o sa dispara>>. Exact asa cum au spus batranii, asa s-a si intamplat."
Coboram la biserica veche. E la fel de cald ca ieri. Lumina e taioasa. Apa s-a linistit. Cu picioarele scufundate in lichidul translucid, pipaind printre dalele sfartecate, acoperite de muschi, Marius asaza o lumanare aprinsa in piatra altarului. Oamenii, cati sunt cu noi, plang. Nu e nimic de spus. Imi amintesc vorbele lui nana Tosa. "Sa se duca toate relele in Dunare."
Uica Maghiar se asaza pe o piatra si canta "Dunave, Dunave" - cantecul Dunarii. Vocea e rupta. Timpul a devenit lumina. Zidurile se topesc in apa si asteapta o noua inviere.
Un post-scriptum (poate) necesar
Timp de trei luni n-am fost in stare sa privesc imaginile filmate. Biserica devenise si a mea. Si a lui Marius. Abia apoi a urmat montajul. In doar doua zile. Din bezna salii de proiectie a Festivalului International de Film Documentar de la Belgrad, din martie anul trecut, s-a desprins un om. Era directorul Festivalului National de Film Etnografic de la Kucevo, care ne-a rugat sa prezentam filmul acolo. "De ce am plans" - m-a intrebat o ziarista sarboaica - "ce e atat de emotionant aici?" Nu i-am raspuns. Nu stiu. Este. Acolo am aflat ca varianta cantecului "Dunave, Dunave", pe care ne-o cantase cu jale uica Maghiar, nu e cunoscuta specialistilor sarbi. Nici obiceiul de Maika Kalea. "Ati facut o cercetare speciala a obiceiului?", m-au intrebat. "Nu stiu sarbeste", le-am spus. Am trait un eveniment, am inregistrat insa, poate - fara sa stiu - un mesaj... Apoi, a urmat premiul pentru scenariu la Festivalul International al Filmului Etnografic de la Belgrad, unde filmul a fost programat in gala de deschidere, apoi dezbaterea in direct la Televiziunea din Novi Sad. "Sa fie doar un film al sarbilor?", m-am intrebat nelinistit. "Cum va fi primit de romani?" Premiul pentru film documentar la Televest 98, apoi recentul premiu "Permanente spirituale", acordat de Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania, mi-au dat insa de inteles ca ma temeam de pomana. Pentru ca, sarbi sau romani, tot oameni suntem. In acei ani, cu totii am avut de suferit. Ne-a legat viata comuna. Si speranta. Ramane mesajul, chemarea tainica a bisericii rastignite. Ca si durerea prietenilor sarbi ce au primit atat de sinceri gestul unui roman de a le reda o frantura de spiritualitate. Intr-o tara ramasa fara poduri, gandul acesta invinge Dunarea, merge spre ei si astazi.
Mai tari decat bombele raman pietrele, oamenii, timpul.
Iunie 1999
Vasile Bogdan