Pe masura ce vremurile se aspresc, oamenii gasesc un oarecare echilibru interior intorcandu-se la reperele fundamentale stramosesti. Trairile autentice ale unui moment sau altul sunt tot mai greu de experimentat intr-o lume plina de angoase si de teama de orice fel. Bucuria curata si exuberanta cu care taranii traiau principalele momente de sarbatoare ale vietii satului starnesc invidia oraseanului prea-complexat de prea-complicatul sau trai, astfel ca tarania, starea aceasta de spirit intr-o sfanta simplitate, de care - cu cateva generatii in urma - s-a lepadat atunci cand a intrat in marele oras, devine acum tentanta. Asa se face ca in Franta, in 21 iunie, de Ziua Internationala a Muzicii (o sarbatoare relativ recenta, propusa de guvernul francez in 1982), lumea de absolut orice conditie iese in strada, canta, danseaza si se distreaza pana dimineata pe muzica ansamblurilor de amatori si a orchestrelor profesioniste care canta pe strazi, in parcuri publice. In spiritul acestei sarbatori, Muzeul Taranului Roman in colaborare cu Institutul Francez din Bucuresti au organizat un festival al fanfarelor taranesti, prilej pentru bucuresteni sa incinga hore ca la tara in gradina Cismigiului si mai ales in curtea "Hanului lui Manuc", unde, de indata ce fanfarele au inceput sa cante, oamenii au rupt portile, au navalit in curte si au inceput imediat sa joace. Le-au facut aceasta simpla bucurie fanfarele taranesti din Moldova (din Broscauti, Cordareni, Vorona - Botosani, din Zece Prajini - Iasi) si din Banat (Lapusnicul Mare), zone unde aceste ansambluri muzicale, foarte frecvente catre mijlocul secolului, au ramas mai viguroase.
Dar ce inseamna o fanfara taraneasca, ce repertoriu are si in ce momente ale vietii satului canta? Pentru aceia dintre cititorii nostri care nu stiu, doamna Speranta Radulescu, etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman, ne-a dat lamuririle necesare. O fanfara taraneasca este un taraf cu o componenta speciala, in care predomina alamurile si instrumentele de suflat. Ascendentii de vita "nobila" ai fanfarei rurale sunt meterhaneaua turceasca (orchestra de curte domneasca, in care predomina alamurile), fanfara militara romaneasca (aparuta in Principate pe la inceputul secolului trecut) si fanfara central-europeana de promenada din Bucovina. Repertoriului obisnuit, de taraf (cantece lirice si cantece de joc), i se adauga cantece de catanie, marsuri de nunta, marsuri funebre, piese rituale pentru Sarbatorile de Anul Nou (Caiutii, Capra, Ursul), dar si cantece de promenada. In ce momente ale vietii satului cantau aceste fanfare? In primul rand, la nunta, la jocul satului (si pe alocuri jocul satului inca exista, in special in anumite sate din nordul Moldovei), la alte petreceri la care oamenii isi pot permite sa plateasca o fanfara, la hramuri de biserica, la balciuri si inmormantari. Cel care canta intr-o asemenea fanfara nu are, evident, nici o pregatire. El a invatat sa cante pe prispa casei, dupa ureche, ca toti lautarii si fanfaragiii dinaintea lui, folosind trompeta pe care un soldat lasat la vatra a adus-o acasa, si chiar practicand in familie muzica aceasta (fratii Hauca din Cordareni - Botosani, fratii Pantiru din Zece Prajini - Iasi). Instrumentele trec din mana in mana, pana ajung la ei, uneori venind - pe diverse filiere - din Polonia, Ungaria, Germania. Foarte multe dintre instrumente sunt foarte vechi, reconditionate. Pe langa membrii in varsta ai fanfarelor sunt si foarte multi tineri, care ucenicesc pe langa cei batrani pana invata.
Dintre fanfarele taranesti prezente in festival merita mentionata cea din Zece Prajini - Iasi, la care deprinderea de a canta in lume, mai intai la Roman si la Iasi, mai apoi la Bucuresti, Paris, Geneva, Montreux, Leipzig, Salonic, Amsterdam etc., a obligat-o sa-i slefuiasca sonoritatile, dar n-a ucis in ea spontaneitatea, naturaletea si umorul.