Si-a facut intrarea in cinema prin anii "80, cu un farmec deosebit. Dan Pita i-a incredintat rolul principal din "Rochia alba de dantela" si reusita a propulsat-o in topul tinerelor vedete. In teatru, a entuziasmat cu "Medeea", interpretata pe scena cu o forta surprinzatoare pentru o proaspata absolventa. Cu "Piticul in gradina de vara" a obtinut premiul Uniter, de debut, in 1990. Avea toate atuurile unei vedete de cinema si de teatru. Dar filmul a uitat-o complet. Iar la Teatrul Odeon din Bucuresti joaca putin - doar 3-4 realizari importante in ultimii ani. Actrita pare trecuta pe lista de asteptare. Ce se intampla? Renunta la cariera de dragul familiei, al copilului? Incerc sa aflu. Apartamentul sotilor Tofan - Mircea Tofan, scenograf si Diana Gheorghiu - se afla in cladirea teatrului. Cladire construita pe la 1900, care a apartinut candva familiei Lahovary, ca si intreaga strada Academiei. Ele au fost pierdute pe timpul regelui, iar apartamentul a fost cumparat de familia scenografilor Tofan. In livingul spatios, cu ferestre hexagonale, prin care se revarsa lumina, ma impresioneaza tablourile pictorului Mircea Tofan. Dar si compozitii in culori tari, copilaresti, ale Sasei, fetita lor de sapte ani. Apare si ea, pe umar cu Coco, papagalul galbenus de ou. N-are decat un an, n-a invatat prea multe cuvinte. In schimb, isi ciuguleste imaginea reflectata in oglinda la fel de agitat.
Si noi am fost in Arcadia
Stam de vorba pe o muzica de fond draga mie, hituri de jazz ale anilor "50; Chatanooga - "In the moon". Dianei ii place si jazzul clasic si muzica pop si country, mai ales cea cantata de Tracy Chapman, amestec de ritmuri africane si sud-americane.
- Numele vostru Tofan - Gheorghian imi suna a Grecia. Ma insel?
- Nu va inselati. Sotul meu si cu mine descindem din familii grecesti. Eu doar pe jumatate - unul dintre strabunici se numea Donos. Multi s-au imprastiat in Europa, altii au ramas in insule si ii vizitam adesea. Insulele Greciei sunt o lume aparte, magica. Trebuie sa le vedeti. Bunicul sotului meu a emigrat in Canada si asa a putut ajunge Mircea sa lucreze un timp la Toronto, ca scenograf si Art director. Asta inainte de-a ma intalni pe mine, bineinteles.
- Si cum v-ati cunoscut?
- La Costinesti, in vara lui "91, cu ocazia Festivalului de film romanesc, unde s-a prezentat in retrospectiva si "Rochia alba de dantela". Dupa proiectie, Mircea a venit si m-a felicitat: "Ai fost atat de expresiva, incat chiar de n-ai fi rostit o singura replica, tot as fi inteles ce se intampla". Am discutat dupa aceea despre filme - Mircea a realizat scenografia catorva filme romanesti, printre care "Miracolul" - am vorbit despre viata si familie. Asa ne-am descoperit si obarsia comuna si respectul - specific insularilor - pentru traditie si camin. Toate ne-au apropiat foarte mult. Dorul de Grecia ne duce pe toti trei in vacante, in insulele din Marea Egee, in Creta, Ciclade. Exista chiar o insula micuta, care ii place mult fetitei noastre, cu o lumina ireala, de o frumusete mirifica. Apartinuse candva Venetiei si se numea "Santa Irina". Grecii i-au zis Santorini, iar noi ii spunem in gluma insula Sasei.
- Parintii tai locuiesc in Romania?
- Bineinteles, pentru ca jumatatea cealalta a mea e spita de vrancean. Bunicul matern traieste intr-un sat de munte, are 96 de ani si se tine grozav. A fost invatator in acel sat de argeseni plantati cu multi ani in urma la granita dintre Moldova cu Targul Secuiesc. Aici se vorbesc trei dialecte, dar oamenii se inteleg bine unii cu altii. Fiecare isi pastreaza traditia si portul zonei de bastina, ceea ce da locului un farmec special. Casele sunt varuite in albul de chilie, ce se imbina armonios cu verdele de China si caramiziul de lut ars.
Ut pictura... poesia
- Esti sensibila la culori. Nu cumva pictezi si tu?
- Nu, dar am urmat zece ani o scoala de arte plastice, cate patru ore pe zi. Era cat pe aci sa dau examen la "Grigorescu", dar m-am razgandit. Iubeam mult si poezia, literatura si m-am indreptat spre teatru.
- Parintii te-au sprijinit in noua alegere?
- Tatalui meu, chirurg, i-ar fi placut sa urmez medicina. Dar n-as fi rezistat la atata suferinta si m-as fi intrebat mereu de unde vine acea boala, ce resort sufletesc, ce virus psihologic a declansat-o. Asa ca am preferat "chirurgia sufletului". Complicata al naibii...
- Si cu admiterea la Institutul de Teatru, cum a fost?
- M-am minunat si eu ca am intrat de prima data. Erau 360 de candidati pe trei locuri. La rezultate, eu ma uitam pe lista neadmisilor, pana cand - ridicand ochii - m-am vazut deasupra liniei. Am izbucnit in plans si-o batranica m-a mangaiat: "Lasa, maica, n-au intrat facultatile in sac...".
- Tot asa te-ai emotionat si in fata comisiei?
- Acolo ma pierdusem cu totul. In ziua examenului facusem un herpes de toata frumusetea, buzele-mi sangerau ca unui mic vampir, eram speriata si nu cred ca au inteles ei ce versuri suieram eu printre dinti. Probabil ca mi se citea o spaima atat de mare in ochi, incat i-am impresionat.
- Asa cum m-ai impresionat si pe mine, de curand, cu rolul fara cuvinte din "Cea mai puternica".
- Mi-ati rascolit o tristete mai veche: saracia dialogurilor din piesele si filmele romanesti si orientarea lor - mai nou - spre facil si vulgaritate. De aceea, uneori, e preferabila tacerea. Nu intotdeauna dai peste texte de calitate, scrise de Camus sau Pirandello, de Tutea sau D.R. Popescu. Ultimul scriitor mi-a prilejuit doua realizari importante in cariera mea. Cu scenariul filmului "Rochia alba..." si in teatru cu piesa "Piticul din gradina de vara", cu care Silviu Purcarete si-a inceput la Craiova suita succeselor lui de anvergura. Sunt dialoguri incarcate de substanta si adevar omenesc, in care crezi si tu ca interpret, si tu ca spectator. Sa le tot joci!
Familia sau cariera?
- In perioadele de repetitii si de turnee, cine o supravegheaza pe fetita voastra? Mama?
- Mama a avut grija de Sasa cand avea doua luni si eu a trebuit sa plec in turneu la Venetia, cu "Mincinosul". Repetasem cu Vlad Mugur pana in luna a opta de sarcina si, cand am plecat la Festival, am sacrificat-o pe mama. Ea a stat bucuroasa cu nepotica, dar eu n-am mai abuzat de-atunci. Si asa isi intrerupsese activitatea ca sa ne creasca pe mine si pe sora mea, Raluca, mai mica cu sapte ani. La noi, conditiile sunt atat de potrivnice, statul nu se ocupa absolut deloc de aceasta problema, ca sa asigure niste concedii postnatale mai bine platite, niste crese si camine convenabile. La noi, statul parca vrea sa pedepseasca femeia care a indraznit sa aduca pe lume copii. Iresponsabilitatea asta poate avea consecinte dramatice, care au si inceput sa se vada la noile generatii.
- Vorbesti cu patima, se vede ca te obsedeaza problema.
- Si inca eu am norocul de-a locui in aceeasi cladire cu teatrul. In pauzele de la repetitii fug acasa, sa vad cum isi face lectiile Sasa. Pentru ca in primul an de scoala, hotarator pentru evolutia copilului este modul in care invata sa invete. Sa deprinda igiena invataturii, asa cum se spala pe dinti.
- Tot asa au stat parintii pe langa voi doua sa invatati?
- Mama, v-am spus, si-a intrerupt activitatea si nu trebuia sa faca acel slalom ca sa ajunga la timp sa ne supravegheze ori sa ne duca la diverse activitati extrascolare. Tata, fiind medic, si-a permis sa isi intretina singur familia o vreme. Dar cate familii pot supravietui astazi dintr-un singur salariu? Si inca noi am avut norocul de-a locui langa Palatul Cotroceni, care pana in "77 era Palatul Copiilor. Avea un parc imens cu terenuri de sport, bazine, ateliere de pictura, de balet si de muzica, de foto si cinema. Un veritabil rai al copiilor.
Cu Tutea, la Piramide
- Sa revenim la teatru, Diana. La cariera actritei Diana Gheorghian. In urma cu cativa ani ai obtinut un mare succes, intr-un spectacol montat pe texte de Tutea, prezentat ulterior in Egipt. Cum a fost primit spectacolul vostru acolo?
- Extraordinar. Am fost invitati sa jucam la inchiderea festivalului international la care participasera 79 de tari. Am jucat noaptea, dupa ultima strigare a muezinilor, intr-un loc de vis: in fata piramidei Sfinxului, acolo unde cantase si Luciano Pavarotti. Cei din jurul scenei, dar si cei mai departe de noi, tarani pe camilele cu care transportau ziua turistii, nu ne-au inteles limba, dar ceva din harul textului si din muzicalitatea limbii noastre s-a transmis. Ne-au aplaudat frenetic. Era o noapte calda, eu o jucam pe Isis, zeita care sugera puntea dintre spiritual si pamantean. Aveam o rochie cu bratele goale, dar acolo mi s-a cerut sa ma acopar si-am improvizat niste maneci lungi, din voaluri. Sunt foarte conservatori egiptenii: femeile lor poarta ferugea pe fata. Doar ochii scanteiaza intens si comunica prin ei atatea sentimente. A doua zi dupa spectacol am simtit nevoia, impreuna cu doi colegi - Camelia Maxim si Marius Stanescu - sa dam o fuga pana la Alexandria, sa simtim aerul pe care l-a respirat candva Cleopatra si sa simtim pamantul care a gazduit celebra biblioteca a lumii. Am luat Sfinxorul si, o data ajunsi acolo, ne-am asezat direct pe pamant, ca sa simtim vibratia acelui leagan de cultura al civilizatiei, care ulterior a influentat cultura Eladei.
- Faci ce faci si te intorci mereu la Elada, leaganul civilizatiei europene. Hai sa revenim si acasa: ce mahniri, ce nostalgii te incearca aici si acum?
- Nostalgii? Mie nu-mi prea place sa ma tangui dupa ce n-a fost sa fie, sa tanjesc dupa ce as dori sa mi se intample. Prefer sa infrunt prezentul si sa ma pregatesc cu seriozitate pentru un nou start. Incerc sa asigur copilului o cat mai buna pornire in viata. Vedeti care e jucaria preferata a fetitei: micul computer de pe biroul ei. Ar sta ore intregi sa inventeze jocuri nastrusnice, complicate. Iar eu, pe cat pot, ma straduiesc sa-mi pastrez conditia fizica, prospetimea, suflul pentru ceea ce ma asteapta. A fost necesar un ragaz, o distanta fata de ce am realizat pana acum ca sa stiu exact ce am de facut maine. Sunt o optimista convinsa. Stiu sigur ca visele pot deveni realitate, daca inveti sa renasti prin propriile forte. Ca unicornul copilariei mele, calul cel alb cu corn in frunte, mereu in miscare, intr-un nou avant. E prea romantica imaginea? Eu sunt o romantica, dar a zilei de azi.