Diplomat in timpul guvernului Mihai Antonescu, lider activ al emigratiei romane din Paris si consilier pe probleme de politica externa al presedintelui Republicii Niger timp de 23 de ani, prof. Djuvara este intai de toate o mare, o coplesitoare personalitate. Doctor in drept si istorie, elev al lui Raymond Aron si unul din putinii specialisti ai lumii in filosofia istoriei, va reveni la Bucuresti pentru a implini - cum singur recunoaste - tot ce planuia la 30 de ani: sa fie universitar, sa publice carti in limba romana, sa-si scrie memoriile. Traitor cat tot acest veac tulburat si dramatic, prof. Neagu Djuvara pare sa-si fi regasit la Bucuresti vitalismul si marile energii creatoare ale tineretii. Cei 50 de ani de exil au fost pentru el o uriasa si rabdatoare paranteza.
Radacini
- Domnule Neagu Djuvara, numele dvs. are o sonoritate aparte. De unde vine el? Banuiesc ca un istoric de talia dvs. nu putea trece indiferent pe langa aceasta provocare: originea propriei familii.
- Pe linie paterna sunt aroman, familia tatalui meu venind din muntii Pindului, in urma cu peste 200 de ani. Numele mi-a dat si mie multa bataie de cap. Aparent, e de origine turca, djivar insemnand in limba turca vecinatate. Nu am acceptat aceasta etimologie, cata vreme numele familiei era anterior ocuparii Pindului de catre otomani, in veacul al Xv-lea, si am continuat cercetarile. Intr-un tarziu, am avut si dovada. Nicolae Beldiceanu - un mare turcolog roman, mort la Paris cu ani in urma - a reusit sa descifreze primele anchete de fisc facute de turci in Balcani. Faptul ca pe liste figureaza patronimul Djuvaris, purtat de catre o vaduva din Carpinis (tocmai locul unde, doua veacuri mai tarziu, e pomenit in cantece batranesti aromane si grecesti capitanul de armatoli Nicol Giuvara!), arata cu certitudine ca numele nu este imprumutat de la turci. Djuvara - sau Juvara, cum este el grafiat in Moldova - trebuie sa fie autohton sau de influenta albaneza.
Pe linie materna, lucrurile sunt mult mai clare. Mama provenea dintr-o familie de vechi boieri munteni: Bunea Gradisteanu, fost vistier sub Matei Basarab si mare dregator sub Constantin Serban, ctitor al bisericii din Gradistea, al satului Bunea si al Mitropoliei din Bucuresti.
- Sunteti o adevarata istorie la purtator si ati trait din plin tot zbuciumul acestui secol. Cand ati parasit Romania? Cum ati ajuns la Paris?
- Am ajuns la Paris de mai multe ori. Bunicul, care era diplomat de cariera si francofil convins, si-a trimis copiii sa invete la Liceul francez din Berlin, incercand sa impace orgoliul regelui Carol I si admiratia sa pentru Franta. Asa se face ca bunicul ne-a luat cu el la Nisa, in 1928, apoi la Paris in 1932 (tata murise in razboi, in 1918). Mi-am terminat studiile liceale la Paris, apoi am urmat facultatea la Sorbona, ca in 1940 sa revin in tara, pentru a-mi satisface stagiul militar si a pleca pe front. Ranit fiind la Odesa, am fost lasat la vatra si, printr-un joc al intamplarii, am intrat in diplomatie.
- Este uimitor ce spuneti. Ati plecat din Franta ca sa va riscati viata pe front?
- Eram cetatean roman si parintii ma crescusera in cultul datoriei pentru tara. De altfel, in acea vreme nici nu-ti trecea prin minte sa emigrezi. Era o chestiune de onoare sa nu-ti renegi patria. Mama, de pilda, vorbea franceza la perfectie, dar nu parasise niciodata Romania. Pentru ea nu exista nici un dezacord intre simpatiile pro-occidentale si patriotism.
Tanar diplomat in Suedia
- Ca tanar diplomat, ati fost implicat in actul de la 23 august 1944. De fapt, cum s-au petrecut lucrurile?
- Este o poveste mai lunga si mai complicata. Am intrat aproape accidental in diplomatie, la indemnul lui Camil Demetrescu, un om incantator si extrem de inteligent. Lucram la "directia cifru" din cadrul Ministerului de Externe, cand, cu totul intamplator, am fost numit curier diplomatic la Stockholm in chiar dimineata zilei de 23 august. Misiunea mea era sa spun ministrului nostru, Fred Nanu, sa o contacteze pe d-na Kolontay, ambasadorul Urss la Stockholm, ca sa reia negocierile de pace cu guvernul Antonescu. Capitularea m-a prins pe drum, chiar la Berlin, unde trebuia sa fac o escala.
- Cum s-au purtat nemtii cu dvs.?
- Impecabil. Puteau sa ma aresteze, dar nu au facut-o. De altfel, Berlinul era o ruina si, in tensiunea momentului, persoana mea conta prea putin. N-am sa uit niciodata aterizarea pe aeroportul care era in plin centru al Berlinului. De sus, casele pareau niste imense masele stricate. Nici o locuinta nu mai avea acoperis. A doua zi, am luat avionul spre Stockholm dupa ce, printr-o fericita intamplare, gasisem niste romani care sa ma gazduiasca. Voi ramane, astfel, la Stockholm, asteptand mai multe saptamani, intr-o camera modesta de hotel, ceea ce nu se va mai intampla niciodata: intalnirea cu doamna ambasador Kolontay. Mai mult decat atat - nemaiputandu-ma intoarce in tara, am fost numit secretar de legatie, unde voi ramane trei ani, uitat de toata lumea.
Optiunea occidentala
- Cand ati luat decizia de a ramane definitiv in Occident?
- Dupa caderea lui Tatarascu, care ne-a protejat atat cat a putut, in toamna lui "47 am fost rechemat in tara. Disciplinat, as fi respectat ordinul, daca nu m-ar fi anuntat mama ca eram implicat in procesul lui Maniu. Avand alaturi sotia si copilul, am decis sa raman in Occident. M-am stabilit, prin urmare, la Paris - sotia mea fiind etnic francez - si am inceput o noua viata. 14 ani am lucrat numai si numai in organizatii de interes romanesc, in comitete de asistenta pentru refugiati, in cadrul Fundatiei Carol etc., pentru ca in final sa am o scurta, dar extrem de interesanta activitate de jurnalist la Radio "Europa Libera". Pe la inceputul anilor "60 am traversat un moment mai dificil - pe de o parte ma temeam sa nu ingreunez situatia familiei mele din tara, pe de alta aveam impresia ca pedalez in gol, ca trebuie sa incerc si altceva. Asa m-am decis sa plec in Niger, unde mi s-a propus functia de consilier al Presedintelui. A fost o experienta extrem de dura, dar pasionanta in acelasi timp. N-am crezut ca voi rezista, mai ales din cauza climei de-a dreptul infricosatoare: sase luni pe an temperatura oscileaza intre 40 si 47C la umbra. In prima saptamana de sedere, am vrut sa fug. Pana la urma, am ramas 23 de ani, timp in care am calatorit mult, am obtinut titlul de doctor in istorie la Sorbona si am publicat mai multe carti, la edituri de prestigiu din Franta. A fost o experienta pe care nu o regret, in ciuda greutatilor si a micilor umilinte. De pilda, eu scriam discursurile Presedintelui - un om altcumva instruit, fost deputat in Parlamentul francez. Si totusi, nu e deloc placut sa constati ca, pentru aceeasi munca, un functionar francez e platit de trei ori mai mult ca tine. Chiar daca am avut de suferit pentru asta, mi-am asumat mereu statutul de refugiat roman. De altfel, pana in "89, eu nu am renuntat la cetatenia romana si nici nu am cerut cetatenia franceza. M-am naturalizat, cum spuneam, in "89, din simplul motiv ca voiam sa scriu o carte despre Balcani si nu indrazneam sa circul cu pasaport de refugiat in Iugoslavia, de teama vreunei inscenari. Cateva luni mai tarziu, regimul Ceausescu cadea.
Vremea roadelor
- Cum ati gasit Romania dupa aproape 50 de ani?
- Si acum, impresiile mele sunt amestecate. Am parasit in "44 o tara pe jumatate taraneasca, o tara cu oameni imbracati in alb si negru, care nu se sfiau de portul lor popular. Am regasit o lume pestrita, saraca si lipsita parca de gust. M-a speriat apoi agresivitatea oamenilor de pe strada si, mai ales, faptul ca se bea enorm. Cand am plecat, romanii erau relativ blanzi, supusi chiar. Acum pareau mereu pusi pe hartag. M-a socat ca nimeni nu mai dadea binete, iar cand se apropia cineva de tine pentru a te intreba nu conteaza ce, respectivul incepea cu trei formule de scuza: "va rog, iertati-ma, nu va suparati". Asta nu e politete, ci teama fata de reactia celuilalt.
- Spuneati ca v-ati ocupat mult timp de refugiatii romani din Franta. Nu ati constatat si la ei aceasta agresivitate sporita?
- Daca asta ne consoleaza cu ceva, e bine sa stiti ca si alti est-europeni erau la fel de agresivi si de dezbinati ca si noi, din motive politice. De pilda, polonezii au avut la un moment dat trei guverne in exil. Sarbii - la fel. Din statisticile la care am avut acces, pot spune ca, din tot Estul, noi am avut numarul cel mai mic de refugiati, semn ca Romania avea cele mai bine pazite granite din lagarul comunist. Altcumva, refugiatul era un om extrem de dificil: nemultumit mereu, descumpanit, greu adaptabil, acuzand multe depresii si tulburari afective, care mergeau cateodata pana la sinucidere. Nu e usor ca la o anumita varsta sa iei viata de la capat. Imi amintesc ca cei mai afectati pareau fostii ofiteri romani din armata regala. Era mare bucluc pana le gaseai ceva de lucru.
- Nu vreau sa par indiscret, dar de ce v-ati intors? Ce va poate oferi aceasta Romanie contorsionata de ezitari si contradictii?
- Am venit ca sa ofer, nu sa primesc. Destinul a vrut ca la 70 de ani sa fac ceea ce voiam sa implinesc la 30: sa fiu universitar, sa conferentiez, sa public carti in limba romana. Viata mea a fost o uriasa paranteza. Acum e vremea roadelor. In Romania ma simt util. Am multe de spus tinerei generatii si, cu studentii pe care ii am, ma pot considera un profesor fericit. De fapt, ei sunt cei care dau sens muncii mele de o viata, asteptarilor mele.