Textul pe care-l propun lecturii cititorilor nostri nu este nou. A fost redactat si apoi publicat in urma cu zece ani. M-as fi bucurat sa scriu ceva inedit cu prilejul comemorarii lui Eminescu, dar tema e grea, iar vremurile ragazului literar au trecut. De ce retiparesc acest text? In primul rand, pentru ca Eminescu este o mare iubire, generatoare de orizont sufletesc. In al doilea rand, pentru ca este pe mai departe un reper de identitate nationala, extrem de important in vacuumul moral pe care-l traim. In al treilea rand, pentru ca aniversarea celor 110 ani de la moartea poetului se consuma intr-o nota de minimalizare violenta si subversiva, care tinde sa-i striveasca imaginea. Intr-un moment dramatic, de criza a valorilor, asa cum este cel pe care-l traim, demolarea lui Eminescu este un gest periculos si iresponsabil. Ii rog, deci, pe cititorii revistei noastre sa considere paginile de fata drept un modest si minim omagiu fata de marele poet pe care il celebram. "Calatoria lui Eminescu in Transilvania" nu este un studiu de istorie literara, ci relatarea unei pagini cu totul deosebite din biografia poetului, relatarea unui miracol: la 16 ani, dupa o calatorie de aproape 1000 de kilometri, facuta pe jos, pentru a ajunge la Blaj (marele oras al luminilor), Eminescu a fost intampinat si aclamat ca un geniu. Vestea pornise in lume. Cu mult inainte de a fi scris marile sale poeme, iradierea sa exceptionala se propagase deja pe intreg teritoriul romanesc. Nu exista in toata biografia eminesciana o pagina mai frumoasa, mai luminoasa, ca intrarea in Blaj. A fost, in scurta si chinuita sa existenta, singurul lui triumf.
O pagina ciudata si captivanta in biografia lui Mihai Eminescu este calatoria in Transilvania. S-a petrecut in 1866, cand poetul avea 16 ani. Locuia in Cernauti, in casa profesorului Pumnul, ca elev privatist si bibliotecar. Tocmai se pregatea sa dea un examen pentru a deveni "elev public" cand, la 24 ianuarie 1866, Aron Pumnul moare, iar la 25 ianuarie 1866 Eminescu dispare, fara sa lase vreo urma sau vreun cuvant. "N-a stiut nimeni dintre colegi cand a plecat si incotro a apucat-o, dar in urma se lati vestea ca se afla in Transilvania."
Ultimele doua imagini din Cernauti ale lui Eminescu au fost fixate in ziua de 24 ianuarie si apartin unui coleg de liceu. In prima, dimineata, poetul plange: "Acum il vazui pe Eminescu intaiasi data varsand lacrimi de durere". In a doua, seara, scrie: "Seara m-am dus iarasi la Eminescu si l-am aflat scriind o poezie". Legenda primei imagini este legata de Pumnul: "Imi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al Romanilor din Bucovina". Iar seara: "Imi arata poezia si-mi spuse ca mai multi colegi vor scrie poezii la moartea lui Pumnul cari se vor tipari. Mi-a cetit apoi intreaga poezie".
Deci: zi de iarna, probabil geroasa, in ianuarie al anului 1866. Intr-o camera, biblioteca scolara, tixita de carti si reviste, in penumbra intunecoasa a unei dimineti mohorate, apoi la lumina rosietica a festilei, un baiat in varsta de 16 ani si cateva zile plange si scrie o elegie la moartea profesorului sau. Este ultima imagine din Cernauti a elevului Mihai Eminescu, o imagine melancolica, dar foarte normala, din care semnele ciudate ale atitudinii ulterioare - parasirea gimnaziului si, mai ales, ale misterioasei lui disparitii - plecarea in Transilvania - lipsesc.
Se pune, deci, in mod firesc intrebarea: de ce a parasit Eminescu proiectele sale scolare si, mai ales, de ce a plecat in Transilvania? Este in firea normala a lucrurilor ca un elev (azi de clasa a Ix-a) s-apuce, de-odata, drumul cel mare, lasand invatatura si scoala (tocmai cand declarase in public ca vrea s-o ia pe calea cea buna), pentru a strabate pe jos jumatate din tara, circa 1000 km, cu o trecere foarte grea peste munti?
In legatura cu parasirea studiilor de catre Mihai Eminescu s-au emis mai multe pareri:
- Aglae Drogli, sora poetului, afirma ca Eminescu a parasit Cernautiul indurerat de moartea lui Pumnul: "Dupa inmormantarea lui Pumnul, Eminescu s"au depus cartile sub un scaun din gradina publica s"au plecat spre casa parinteasca. Intrebat de parinti de ce au fugit dela scoala, el plangand raspunse: mai mult n-am ce face in Cernauti. Pumnul nu mai este. Au murit".
- Ion Sbierea, fostul profesor de limba romana al poetului, afirma ca teatrul l-a abatut pe Eminescu de la studiile gimnaziale: "Motivul parasirii studiilor gimnaziale din Cernauti nu a fost moartea lui Pumnul, ci alta imprejurare... Teatrul l-au abatut de la studiile sale gimnaziale, voia sa fie si el actor si autor dramatic! Si asa a parasit gimnaziul. Poate ca la parinti sa fi spus alt motiv decat cel adevarat, desi ma indoiesc" (...)
- G. Calinescu pretinde ca, lipsit de tutela lui Pumnul, Eminescu ar fi intampinat in gimnaziu mari greutati: "De ce n-a mai stat in Cernauti? E cu putinta ca trecerea examenelor sa-i fi fost primejduita de pretentiile vreunui profesor sever acum, mai cu seama ca murise Pumnul".
Este limpede ca plecarea din Cernauti a lui Eminescu a insemnat o enigma atat pentru familie, cat si pentru prieteni si contemporani. Dupa eclipsa totala din vara si iarna anilor 1863 si 1864, cand nu se stie exact unde a fost si ce-a facut Eminescu, sosirea la Cernauti - in toamna lui 1865 - paruse o revenire definitiva la matca dar, de-odata, poetul recidiveaza pentru a patra si ultima oara, parasind pentru nesfarsita eternitate legatura sa pamanteasca cu "Oberknigkaiserlichergymnazium" (scoala germana la care invata).
Apoteoza unui program patriotic
Daca filiatia stabilita intre familia Eminovicilor din Bucovina si a Imminovitsilor din Transilvania este reala, atunci inseamna ca indemnul intim de a merge la Blaj, Eminescu l-a avut si din dorinta de a ajunge la radacina numelui sau. Fascinat de trecut si istorie, poetul va fi dorit sa verifice urma propriei sale familii pe linia tatalui, intr-un tinut spre care, prin intreaga sa educatie si pregatire scolara fusese orientat. Mult mai credibila ramane, insa, alternativa ca autorul moral al calatoriei lui Eminescu in Transilvania este Aron Pumnul. Inflacaratul patriot ardelean de la 1848 emigrase in Bucovina unde, prin sprijinul familiei Hurmuzachi, fusese numit profesor la Gimnaziul din Cernauti. Primul contact al elevului Eminescu cu profesorul Pumnul se produce in scoala. Lectiile de gramatica si literatura romana si "feritele" lectii de istorie nationala sunt cadrul ideal in care sensibilitatea artistica a copilului se intalneste cu patriotismul patetic al profesorului ardelean. Legatura nu se va mai desface niciodata. "Profesorul Pumnul venea foarte neregulat in clasa pentru ca era mai mult bolnav, dar cand venea era o adevarata sarbatoare pentru noi, caci mult il iubeam cu totii pe acest barbat bun care ne instruia cu atata tragere de inima, cu atata iubire parinteasca si cu atata liniste si rabdare. Noi, elevii, nu l-am vazut niciodata razand. Avea vesnic o infatisare melancolica si dureroasa. Il respectam cu totii si, adesea, cand din cauza durerilor ce-i framantau trupul era silit sa paraseasca clasa, multi din noi il petreceam pana la trasura sa-i ajutam sa urce in ea, iar Eminescu, pe care Pumnul il iubea foarte mult, il petrecea pana acasa."
Contactul lui Eminescu cu Pumnul a depasit repede pragul scolii. Gazda a tuturor fratilor Eminescu, profesorul ardelean l-a primit si pe Mihai in casa sa. Poetul a locuit in Biblioteca Gimnazistilor, pe care a condus-o o vreme si de care s-a ingrijit. Dar atmosfera din casa lui Pumnul, departe de a fi idilica si tihnita, era o continuare inca si mai accentuata a spiritului in care se desfasurau orele in gimnaziu. In necrologul publicat in "Cronica Gimnaziului din Cernauti", la moartea lui Pumnul, se spune: "De elevii sarmani se ocupa si in afara scolii, lucrand cu ei, sprijinindu-i, dupa puteri, din mijloace proprii". Ce faceau scolarii acasa la Pumnul? Iata, raspunsul, sugerat chiar de unul dintre fostii elevi ai profesorului: "Pumnul locuia intr-o casa din marginea orasului. In dosul acestei vechi case romanesti se afla o gradina frumoasa care se intindea, despartita numai de un gard viu de macesi, spre niste padurici lasate in parasire. Aci se aduna, uneori, scolarimea romaneasca de toate varstele si petrecea cu mos Pumnul nu ca cu invatatorul sau, ci tocmai ca si cum i-ar fi fost parinte. El, transilvaneanul, strangea la pieptul sau doritor pe toti fratii romani imprastiati si vorbea de scolile romanesti din Regat ca de niste adevarate temple, iar de scriitorii nostri amintea ca de niste idoli ai natiei". Mutate din clasa la domiciliu, scoase de sub supravegherea directiei gimnaziului in sanul mai larg al naturii, lectiile de gramatica, literatura si istorie nu erau o metoda scolara bucolica, ci metode de propaganda concreta, cu directie unica: constiinta unitatii nationale a romanilor si a culturii lor. Trupul "batranului" Pumnul se istovise, dar marea flacara a cauzei sale ardea. De altfel, o initiativa exceptionala si peste care - neverosimil - biografii lui Eminescu au alunecat, a fost hotararea profesorului Pumnul de a transcrie in cadrul Bibliotecii Gimnazistilor, cu ajutorul elevilor, "Foaia pentru minte, inima si literatura" a lui George Baritiu, pe o perioada de aparitie de 20 (!) de ani. Programul cultural al Scolii Ardelene si al Revolutiei de la 1848 transcris de elevii cernauteni! Documentele suna limpede: Aron Pumnul tinea asa de mult la revista transilvaneana a lui George Baritiu incat, fiindca nu avea fonduri, i-a pus pe elevii sai sa o copieze. Au lucrat intreaga vara a anului 1860, mai ales elevii din clasa a doua si pana la a saptea si chiar Pumnul. Deci, exact in perioada cand Eminescu este adus iar la Cernauti pentru a fi inscris in anul intai la Gimnaziu, profesorul transcria, alaturi de elevi, foaia lui Baritiu. Prea mic pentru aceasta indeletnicire, poetul nu fusese solicitat deocamdata, in schimb "Numarul 38 a Foii lui Barit (22 septembrie 1841) este transcris de Nicolae Eminovici de-n clasa a Vii-a gimnaziala, in iuliul 1860." Numerele 39 si 40 sunt copiate tot de Nicolae Eminovici. Semnatura lui Eminescu lipseste, dar este imposibil ca cel mai aplecat spre literatura dintre fratii Eminovici, mezinul Mihai, cel mai apropiat de Pumnul si cel mai statornic aflat langa el, sa nu fi luat parte la aceasta extraordinara activitate. De altfel, din cei 19 ani transcrisi, patru lipsesc. Este probabil ca tocmai in seriile pierdute sa fi existat semnatura marunta si fina a lui Mihai Eminescu. Dar si fara aceasta dovada, activitatea de raspandire a ideii unitatii nationale prin intermediul elevilor - organizata chiar in cadrul bibliotecii gimnaziale unde poetul a fost mai tarziu bibliotecar, unde a locuit si unde a citit toate cartile, stiindu-le locul in raft pe de rost - vorbeste de la sine despre contactul direct pe care l-a avut, mai devreme sau mai tarziu, cu admirabila initiativa a profesorului Pumnul. Lucrurile nu se opresc, insa, aici. Programul lectiilor lui Pumnul - de fapt, aplicarea unui program patriotic cu etapele respectate strict (lectie in scoala, lectie acasa, activitate in biblioteca) - avea ca tel final, ca incununare stralucita a acestei stradanii Calatoria In Transilvania. Eminescu n-a fost primul dintre elevii trimisi peste munti. N-ar fi fost ultimul daca profesorul nu murea. Expeditia sa n-a fost o exceptie. Cei mai buni dintre elevii lui Pumnul au primit din partea magistrului lor indemnul acesta si l-au urmat. Sistema pedagogica a lui Pumnul nu-l privea, deci, numai pe Eminescu. Cei mai dotati dintre elevii Gimnaziului din Cernauti erau cuprinsi in "metoda" si afiliati. Mai mari in varsta ca el, fratii Ionita si Vasile Bumbac trecusera inaintea poetului prin "purgatoriul" initierii, studiasera si ei tema unitatii nationale intai in orele de gramatica, apoi in cele de literatura si de istorie, fusesera "audienti" in gradina cu macesi a lui Pumnul, apoi "Instruktoren" in biblioteca, transcrisesera perioade intregi din "foaea" lui Baritiu, asteptand ziua-n care, pe jos sau pe roate, dupa cum ii tinea punga, sa-si inceapa pelerinajul spre Transilvania. Cat de limpede se-ntelege, in lumina acestui program de influentare, stupoarea si uimirea pe care le produc pretutindeni cunostintele formidabile in materie de trecut si prezent cultural ardelean, etalate de un copil de 16 ani! Cat de adevarata este afirmatia lui Eminescu: "Mai mult n-am ce face in Cernauti. Pumnul nu mai este". Cat de clar este, respectand documentele epocii cernautene, respectand adevarul istoric atat cat exista in ele, cat de cert este ca drumul lui Eminescu in Transilvania, departe de a fi o "imprejurare boema", "un imbold romantic al adolescentei", a fost - in fond - incheierea sublima a unei lectii pentru toata viata: ideea unitatii nationale si a culturii romane aplicata programatic si sistematic, cu strategie si tactica, dupa toate normele si canoanele unei campanii ideologice.
Pe drumul imparatesc
Singura insemnare autobiografica a calatoriei pe care Eminescu a facut-o in Transilvania se afla intr-un pasaj din "Geniu Pustiu": "Intr-o zi frumoasa de vara imi facui legaturica, o pusei in varful batului si o luai pe drumul cel mare, imparatesc. Holdele miroseau si se coceau de arsita soarelui". Sunt cel putin doua "urme" pretioase in acest text: mai intai, ca poetul a pornit-o spre Transilvania vara, scurt timp dupa ce expediase pe adresa "Familiei" primele poezii.
Apoi, ca poetul a luat-o pe jos, cu piciorul, fie pentru ca n-a avut mijloace materiale sa-si plateasca transportul, fie deliberat, pentru ca finalul programului lui Pumnul trebuia sa fie un pelerinaj.
Acum, infatisarea poetului este alta decat cea ramasa in casa din Cernauti. Locul tristetii l-a luat voiosia, acea "incantare" intiparita pe chipul poetului si cu care Eminescu a patruns si in Blaj. Primele "rapoarte" ale studentilor teologi care-l vor intalni o inregistreaza cu exactitatea unei pelicule fotografice, alaturi de brustele sale "instrainari". Acestea sunt cele doua stari de spirit fundamentale pe care le noteaza cei care l-au observat in vremea aceea pe poet: incantarea - pe un fond de intensitate a privirii aproape de nesuportat, si instrainarea - stingerea brusca a atentiei, intrarea in umbra. Dupa cum "fundamentale" sunt si "saracia", "mizeria" cu care poetul va fi pornit inca de acasa la drum. In sensul acesta, portretul fizic al poetului la plecarea din Bucovina nu poate fi mult schimbat fata de portretul fizic al sosirii in Transilvania. Usor retusata, intr-un sens mai putin accentuat al mizeriei, infatisarea este aceeasi: "Bine facut, voinic, cu fata aramie (inca neparlita de soare), cu ochii mari, scanteietori, cu parul negru, lung, retezat (inca <<nerosiu>> de mizerie), bocanci in picioare (inca nu incaltari de pamant), pantaloni (fara gauri), doua surtuce (cu manecile nedesirate), camasa (intreaga)". Abia vremea (ploaia) si timpul (circa trei luni), dormitul prin suri, prin gradini si fanete, apropierea tot mai mare de regnul naturii au "lucrat" vesmintele poetului, transformandu-le in acel "streang de camasa" care il impresionase atat pe istoricul Nicolae Densusianu. Incat imaginea unui tanar frumos si vesel, cu bocceaua pe umar si cu palaria data pe spate, imbracat nici mai rau nici mai bine decat orice baiat de taran dat la carte, il "prinde" si pe Eminescu. Astfel a pornit-o la drum, "zi de vara pana-n seara", fara sa stea "de fel".
Te salut din inima, Roma mica!
Cu popasul de la Targu-Mures incep primele documente scrise, privitoare la calatoria lui Eminescu in Transilvania. Ele sunt semnate de Ion Cotta si Teodor Cojocariu, doi seminaristi pe care poetul ii intalneste in drumul spre Blaj si care il iau cu ei in trasura. Referintele lor sunt esentiale pentru semnificatia calatoriei poetului. Intrand in vorba cu ei, Eminescu afirma ca: 1) este manat de dorul fierbinte de a vedea Blajul de unde a rasarit soarele romanismului, iar cand ajung pe varful Hulei, de unde se vede Blajul, poetul striga: 2) Te salut din inima, Roma mica! Este limpede ce reverenta se ascundea in dosul acestor cuvinte. Ce omagiu in memoria corifeilor Scolii Ardelene. Cate lecturi din Biblioteca gimnaziala. Si ce crez. Sub tutela unor asemenea afirmatii, este aproape sigur ca poetul nu hoinarea prin Ardeal, ci cauta in planul realitatii concrete traseul spiritual trasat de Pumnul. Verificata in context social, marea lectie de istorie a lui Pumnul devenea o realitate, iar aspiratia patriotica a poetului - o convingere. Intrarea lui Eminescu in Blaj, patrunderea sa triumfala "istoric" in cetatea luminilor din Ardeal are aceasta unica explicatie: edificarea. Incheierea sublima a unui ciclu initiatic prin care - caz unic in toata literatura romana - un baiat de saisprezece ani si o primavara sarise din varsta, schimband - spre surprinderea generala - calitatea de martor in cea de judecator. Sorgintea bucovineana fusese inchisa in sipetul copilariei, iar cel ce se pregatea sa se infatiseze multimii era chiar poetul national.
Intrarea in Blaj
Nu exista, in toata biografia eminesciana, pagina mai frumoasa si mai luminoasa decat intrarea poetului in Blaj. A fost, in scurta si chinuita sa existenta, singurul triumf. "E aci Eminescu!". "E aci Eminescu!" - acestea sunt singurele cuvinte care se mai aud dupa sosirea sa. Tinerii ies in strada ca sa-l vada. "Doritor a-l cunoaste, am iesit in locul dinaintea gimnaziului." Il urmaresc in parcurile orasului, unde il surprind citind cu glas tare. "Cetia foarte bine, cu deosebire poeziile, asa incat teologii se opriau si ascultau in jurul lui." E observat plimbandu-se visator prin oras, cand cu o palarie de cirese (in mai), cand cu una de struguri (in august). "Cumpara struguri, ii punea in palarie, apoi - tinand palaria in mana dreapta - pasea, incet, prin piata Blajului." O data se plimba singur pe malul Tarnavei si tinerii n-au curaj sa se apropie de el. Alta data se scalda gol. Fuge din oras cu copiii si intarzie nopti intregi in preajma magararului, mare povestitor. Vorbeste in curtea gimnaziului, sub un nuc, in linistea respectuoasa si reculeasa a teologilor, mult mai mari ca ani decat el. Ceea ce spune ii uluieste pe ascultatori. Copilul propovaduieste - cu ce cuvinte! - propriul lor crez. "Un lucru mi-a ramas in minte, ca o impresie mai adanca: e reflecsiunea ce-mi faceam ori de cate ori petreceam mai mult in societatea lui. Imi ziceam in gandul meu adesea si cu oarecare indignare: cum se poate ca baietandrul acesta, care n-a umblat la scoala, n-a absolvit decat cateva clase, sa stie totusi atatea lucruri, sa stie multe ca si noi si multe mai bine decat noi?" Urmele pe care le lasa sunt ca niste dare luminoase: a fost zarit acolo, a vorbit cu cutare. Traieste ca pustnicii: doarme in poduri, mananca pe unde apuca. Nu i se intelege limpede chipul: intr-o insemnare e "frumos, vesel si simpatic", in alta - "om inchis de la natura, umbla tot singur". Odata sfideaza cu talentul sau: "Cum se poate ca el, care n-a invatat inca poetica, stie sa faca poezii?". Cel mai adesea copleseste prin tonul discursului. "Discuta cu mare siguratate si infocare astfel ca studentii, desi mai mari cu mult decat dansul, se multumeau sa fie invinsi." Apare si dispare ca o vedenie: " A ramas acasa si s-a culcat. Noi ne-am reintors inspre ziua; el dormia. Dupa pranz a disparut fara sa zica ceva...". Plecarea din Blaj este, de altfel, tot o astfel de disparitie: "Pentru ultima oara cand a venit la mine l-am vazut plangand. Ce-a avut, ce n-a avut, nu stiu. Dupa trei saptamani, fara a-si lua adio de la noi, ne-am pomenit ca Eminescu nu mai este in Blaj". Absenta lui raneste peisajul orasului. "N-am mai putut multa vreme trece prin locurile unde lumina."
Citite si rascitite, interpretate si reinterpretate, documentele blajene - acele formidabile procese verbale ale infatisarii poetului pe care educatia teologica, obligandu-le sa fie "uscate", le-a obligat sa fie "exacte" - insemnarile seminaristilor blajeni din vara anului 1866 duc catre o unica concluzie: exceptia. Prezenta poetului in Transilvania n-are cronologie, ea a fost inregistrata deodata - o explozie, o ivire uluitoare. Discrepanta dintre portretul vestimentar al poetului - concret si jalnic si portretul spiritual - fascinant si seducator, surpriza pe care "felul" omului o crea in absolut toate locurile unde isi facea aparitia trebuie, documentar, asezata sub semnul exceptiei. Ceva nefiresc si ciudat, o taina, o personalitate prezenta dar, totodata, abstrasa, trecerile bruste de la lumina la umbra, o mistuire interioara insotita de patima, o iradiere a spiritului aproape vizibila este inregistrata de toti. Dupa sumarul in cuvinte exacte al vesmintelor poetului, observate "ca la politie", urmeaza mereu ceva care scapa notatiei sigure, un amanunt nevazut la prima "ochire", un detaliu atat de iesit din tipare, atat de neasteptat, incat ceea ce pare sigur la inceput este cu mult mai putin expresiv decat ceea ce este nesigur. Inregistrarile, fara nici o exceptie, contin - in afara imaginilor concrete - si-un abur, un contur de lumina asezat deasupra poetului. Un trup rau hranit si rau ingrijit, profund vatamat de mizerie si, deasupra, un nimb. Sa se fi produs, atunci, in vazul tinerimii blajene, prima manifestare "orala" a geniului eminescian? Sa se fi intamplat (ca o alta minune a lumii) inca de la varsta aceea, atat de fragila, si in vazul multimii "detasarea" Luceafarului? Ceva s-a petrecut, totusi, atunci si acolo, in vara anului 1866: o intamplare care a iradiat toata biografia poetului si apoi intreaga-i creatie, asa cum iradiaza si arde pelicula fotografica ivirea unui fascicul solar.