Exasperati de mizeria cotidiana, cei care in 1987 au zguduit regimul Ceausescu, anuntandu-i inevitabilul sfarsit, au iesit iarasi in strada, reclamandu-si dreptul la munca si la o viata decenta. Urmata de miscari asemanatoare la Iasi si Galati, miscari amorsate probabil si in alte centre industriale, greva de la Brasov a parut ca anunta inceputul unei adevarate revolte populare impotriva actualului regim. Incercand sa stopeze evolutia primejdioasa a evenimentelor, guvernul a cedat in cele din urma, delegatia trimisa de el la Brasov semnand o serie de "protocoale" cu grevistii. Prin aceste protocoale, intreprinderilor aflate in dificultate ("Roman" S.A., "Tractorul", "I.A.R. Ghimbav") li s-a asigurat supravietuirea, inclusiv creditarea pe mai departe a productiei.
Presa a comentat in fel si chip evolutiile de la Brasov. Mediile apropiate Puterii au dat vina pe sindicate, ai caror lideri vor sa-si justifice existenta, desi material nu au - nici in clin, nici in maneca - nimic cu multimea saracita pe care o conduc. Unii jurnalisti i-au numit chiar, din dorinta de a fi transanti in optiune, pe grevistii din Brasov "o masa contrarevolutionara". Sindicatele si, mai ales, aderentii lor de baza nu au inteles ca astfel de actiuni au, acum, efect blocant pentru Reforma. Cu alte cuvinte, muncitorii din Brasov si - daca exemplul va fi urmat - din alte centre industriale s-au gasit sa provoace tulburari sociale exact in momentul in care guvernul si-a suflecat mansetele si s-a apucat de treaba. In loc sa priveasca in jur, la situatia angajatilor din alte tari aflate in tranzitie - angajati care n-au primit, nici ei, cu lunile drepturile salariale - muncitorii brasoveni se manifesta ca nostalgici ai comunismului. Ei nu inteleg ca implementarea economiei de piata - dificila si dura - le poate oferi noi locuri de munca si venituri mult mai mari. In acest scop, in loc sa iasa in strada, ar trebui sa accepte cu stoicism "curba de sacrificiu" si sa astepte restructurarea si privatizarea intreprinderilor lor.
A-i acuza pe muncitorii brasoveni de intentii contrarevolutionare suna cel putin contradictoriu. Nu vorbesc aici de revolta lor din 1987, ci de votul dat de ei in 1996. In acel an, brasovenii - printre ei, si cei ce au iesit pe 1 iunie in strada - au votat intr-o proportie covarsitoare pentru "Schimbare". Multimea dornica de altceva decat de continuarea pervertita a structurilor economico-sociale mostenite de la comunism nu avea cum sa devina, in doi ani si jumatate, o "masa contrarevolutionara". Cauzele reactiei muncitorimii brasovene trebuie cautate in alta parte. Nu intr-o manipulare ideologica pusa la cale de "fosti". Nu intr-o mentalitate comunist-reziduala. Ele se afla, de fapt, in ineficienta regimului instalat la sfarsitul lui 1996, in rateurile formulei administrative aplicate de el, in efectele perverse ale lipsei lui de coerenta si unitate. Daca situatia ansamblului se apropie de "punctul de fierbere" sesizat la Brasov, atunci de vina este intregul sistem administrativ, managementul social practicat de el.
Sa ne explicam. In 1997, preluand guvernarea, dl Victor Ciorbea le-a cerut romanilor "sa stranga cureaua". Psihologic si moral, cetatenii erau pregatiti de orice sacrificiu. Nimeni nu isi inchipuia ca "schimbarea" se va face lin, fara durere. Romanii sperau ca noul regim va opera transformari radicale, in primul rand in formula administrativa care a generat atatea efecte negative sub regimul anterior, regimul Iliescu. Campania impotriva coruptiei, lansata de presedintele Constantinescu, parea semnalul acestei restructurari de esenta. Cetatenii ar fi acceptat "sa stranga cureaua", sa faca mai multe sacrificii, cu conditia ca acestea sa fie suportate de toti. Or, s-a observat foarte repede ca guvernarea Ciorbea s-a impotmolit, a devenit ineficienta, componentele ei politice intrand in conflict nu atat in privinta "metodelor" schimbarii, cat a partilor din "placinta economica" pe care le reclamau. In loc sa actioneze in comun, cu fermitate si coerenta, pentru finalizarea tranzitiei, fiecare partid din coalitia la putere s-a angajat in capatuirea propriei grupari clientelare, in plasarea oamenilor sai in posturi cat mai manoase din structurile economice. S-a ajuns astfel la adevarate "clanuri administrative", la feude partinice in diverse zone economice sau geografice.
Era normal ca, in aceste imprejurari, regimul sa fie mai putin interesat de rezolvarea tranzitiei si mai mult de controlul social. Asa se explica, pe fondul tergiversarii privatizarii si a restructurarii economice, "cedarile" guvernantilor la orice miscare grevista de amploare, la orice amenintare cu iesitul in strada. Nu numai potentatii momentului au gasit fisurile sistemului birocratico-administrativ, ci si diversele "colective de angajati", care au inteles ca - in conditiile tergiversarii interesate a Reformei - nu mai are nici un rost "sa stranga cureaua". Evolutia spre colaps a devenit inevitabila. Satisfacand doleantele angajatilor unora dintre "mamutii industriali" vizati pentru privatizare, restructurare sau lichidare, guvernantii au trebuit sa le satisfaca si pe ale altora, pentru ca riscul discrepantelor salariale prea marcate putea genera noi tulburari sociale. S-a ajuns astfel la o spirala primejdioasa ce nu a putut fi controlata decat prin deturnarea spre consum a fondurilor acordate sau imprumutate de la organismele financiare internationale. Sa luam un exemplu chiar de la locul ultimelor evenimente. In 1987, muncitorii de la "Roman" S.A. au blocat soseaua nationala, cerand garantarea veniturilor salariale si de lucru. In locul unor masuri ferme si transparente pentru deblocarea situatiei, guvernul Ciorbea a gasit un expedient, o comanda de la M.I. si M.Ap.N., care trebuia sa asigure supravietuirea intreprinderii. Solutia nu a fost decat o rezolvare momentana. Dupa cateva luni conflictul s-a redeschis si, desigur, a fost tratat iarasi cu masuri de acelasi tip. Tergiversarea restructurarii, blocarea privatizarii - pentru asigurarea firmelor-capusa ale birocratiei intreprinderii - au dus la formularea unor decizii guvernamentale absolut contrarii unei reforme reale. Masura creditarii unei intreprinderi falimentare (sau falimentate anume) a fost o decizie politica, nejustificata economic. "Roman" S.A., plina de datorii, cu o productie pe stoc, a fost creditata - cu garantia F.P.S.-ului - cu 100 miliarde de lei. Creditul - inca un expedient - nu rezolva situatia, fiind de fapt o mutare dintr-un buzunar in altul.
"Buba" trebuia sa se sparga. Banca Mondiala si Fmi-ul au hotarat sa nu mai acorde credite fara control. Investitorii straini, derutati de aparatul birocratic greoi si corupt, au decis sa nu mai vina fara obtinerea unor facilitati fiscale. Or, pentru subventionarea - fie si mascata - a marilor intreprinderi, in scopul evitarii exploziei sociale, guvernul trebuia sa gaseasca de undeva lichiditati. Umplerea trezoreriei - atat cat a fost umpluta - s-a facut pe seama contribuabilului si, in special, pe seama sectorului privat, care a fost sugrumat de o fiscalitate excesiva. Stimularea acestui sector ar fi permis nu numai cresterea ofertei pe piata si dinamizarea comertului, ci si absorbtia unei mari parti a fortei de munca disponibilizate din "gaurile negre" supuse privatizarii, restructurarii sau lichidarii. Blocarea sectorului privat condamna angajatii marilor intreprinderi la o existenta parazitara, de pe o zi pe alta, prin diverse forme de mituire politica, in asteptarea unor privatizari fortate, in functie de anume interese obscure. Pe fondul saracirii generalizate, un astfel de joc nu poate continua prea mult.
Presa afiliata Puterii incearca acum sa convinga ca este nevoie de o "curba de sacrificii". Ca a solicita - in aceste momente - un trai decent este o reactie "contrarevolutionara". Dar o astfel de argumentare ar fi fost valabila daca primul exemplu l-ar fi dat chiar cei care se afla acum in varful ierarhiei administrative. Legile responsabilitatii ministeriale, a functionarului public, a "dosarelor Securitatii" zac, in continuare, in mapele parlamentarilor. Care isi voteaza in graba venituri mai mari, in timp ce profesorii, medicii, pensionarii isi vad veniturile lunare de mizerie amanate, blocate. Guvernantii cer "curba de sacrificiu", dar ea este doar pentru "catei". Desi "cateii" sunt cei care vor vota.
Ultimul sondaj electoral, realizat in secret de I.C.C.V., arata o prabusire catastrofala a Cdr, care a ajuns la o intentie de vot de 14%, si o scadere dramatica a popularitatii presedintelui Constantinescu, plasat pe locul patru in optiuni, in urma d-nilor T. Melescanu, I. Iliescu si R. Vasile. "Succesele externe" nu mai ajung. Daca vor sa se mai mentina pe scena politica romaneasca, actualele partide coalizate ar trebui sa faca, totusi, ceva. Incepand prin curatirea propriilor grajduri. Nu stim, dupa ultimele evenimente, daca vor mai avea timp.