In lumea politizata pana la nebunie a anilor 1980, Petru Romosan parea o faptura lunara. Poet de talent exceptional, isi traia vocatia cu febrilitate iradianta, desprins complet de contextul morbid al acelor vremi. Nimeni n-ar fi crezut vreodata ca va renunta la plutirea lui de naluca extraterestra, pentru a comite un gest de o concretete dramatica: fuga in strainatate. Dupa cum nimeni n-ar fi crezut ca va fi autorul unei noi "erezii" existentiale: revenirea in patrie. "Acum, in Romania, totul e de facut", spune el. Dumnezeu sa-l auda. Nimeni nu presimte normalitatea ca un poet
In caruta, spre libertate
- Petru Romosan, ai parasit tara in plina glorie. Alaturi de Mircea Dinescu, erai marea speranta a poeziei romanesti, primisei premiul Uniunii Scriitorilor, iar revistele literare pareau onorate sa te publice. Nu te intreb de ce ai plecat. Te intreb cum ai reusit acest lucru. Cum ai ajuns la Paris?
- Pe jos. Era 30 septembrie 1988, o zi aleasa special, ziua in care ma casatorisem cu Adina. Am trecut deci granita in Ungaria, dupa ce, cu o luna in urma (pe 23 august), ratasem o tentativa similara. Apoi am ajuns la Budapesta, traind umilinta arestarii si suspiciunea granicerilor unguri, anchetele si perioada de lagar petrecute undeva langa Debretin, in conditii extreme.
- Cine te-a ajutat? Banuiesc ca, la acea ora, nu era simplu sa fugi din tara.
- M-a ajutat Dumnezeu, altfel nu-mi explic de ce ofiterul de graniceri care a oprit caruta in care eram i-a cerut actele doar calauzei mele, un taran din Scarisoara, ce isi avea ogorul de pepeni chiar langa fasia de granita. In spatele intregii istorii se gasea un minunat profesor de romana din Oradea. Ajutat am fost si de Bodor Pl, plecat din Romania cu ani in urma, intre timp el devenind jurnalistul numarul unu al Ungariei. Cu sprijinul sau, am dat cateva interviuri televiziunii si presei maghiare, in care l-am atacat violent pe Ceausescu, dar si guvernul maghiar, complice la crimele ce aveau loc pe frontiera romano-maghiara. Numai in doua luni (iulie-august 1988) fusesera impuscati doua sute de fugari de catre granicerii romani. Printre ei - copii si femei. Romani si unguri. Fusesera inapoiati sute de refugiati autoritatilor romane de catre autoritatile maghiare. Interviurile au avut un succes neasteptat si deodata am fost invitat la presedintele Ungariei, Imre Poszgay. In scurt timp, am primit viza de iesire din Ungaria. In lunile urmatoare s-au perindat la televiziunea maghiara - incepand cu regele Mihai si continuand cu Mihnea Berindei - numeroase celebritati ale emigratiei romane... E ciudat cum, in ultimii zece ani, nimeni n-a redeschis dosarul mortilor de pe frontierele maghiara si sarba. De ce militarii romani implicati nu se explica?
- Cum te-ai descurcat in Franta? Cat de grele au fost primele zile la Paris?
- Am avut noroc cu sotia mea, Adina Keneres, care ma astepta la Paris si avusese sansa sa lucreze, inca din prima saptamana de exil, intr-o galerie de arta. Nu stiu cum m-as fi descurcat singur. Plecasem din tara avand asupra mea doua-trei haine de schimb, manuscrisele Adinei si cartile mele. In primii ani am trait din salariul sotiei, stand acasa si ingrijindu-ma de copilul nostru. Incet-incet, am inceput sa practic meseria pe care o stiam cel mai bine, aceea de negustor de arta. Aveam inca din tara opt ani de galerie la activ si, peste toate, ma interesa pictura.
- Cum ai reusit sa intri in lumea extrem de inchisa a comertului de arta? Cu ce ai inceput?
- In viata, ai patru-cinci sanse mari. Majoritatea oamenilor le rateaza pe toate cu brio. Unii reusesc sa fructifice una, doua, trei, patru... Am inceput modest, cumparand din piata de vechituri desene de o suta de franci, pentru a le revinde micilor galerii.
Negutator de frumos la Paris
- De fapt, in ce consta meseria de negustor de arta?
- E povestea lui Ali-Baba si a celor patruzeci de hoti! E un fel de banca paralela, in care investitia e sigura, comoda si aducatoare de profit. Nu intamplator Franta detine 40% din marfa comertului mondial de arta.
- Negustorul, mai ales cel de arta, nu are o imagine prea buna.
- Este o mare eroare: 80% din banii lumii acesteia apartin intermediarilor. Ei sunt partea cu adevarat vie a oricarei afaceri. Ei cauta piata, ei controleaza cererea si oferta, ei anima si scot la iveala marile valori. Comertul de arta nu face exceptie de la regula. Contributia intermediarilor e reflectata de procentul care le revine acestora. De pilda, pentru arta contemporana, procentul incepe de la 50%! Miza este uriasa. Numai intr-un an, Franta exporta tablouri si piese de mobilier in valoare de peste 3000 de miliarde de franci. Iar statul elibereaza anual 7500 licente de export. Totul se face cu numai 80.000 de oameni. Pentru a avea un termen de comparatie, bugetul Frantei e de ordinul a 1500 de miliarde de franci...
- Daca nu sunt indiscret, cat ai castigat din vanzarea tablourilor?
- In Franta, nu e frumos sa vorbesti despre bani. Am castigat destul, am cumparat si am renovat pe gustul meu o casa in Bucuresti si-mi pastrez un pied--terre la Paris. Toate acestea le-am platit cu un infarct si o complicata operatie pe cord deschis. In acest domeniu, poti pierde sau poti castiga sume colosale. Sunt cazuri celebre, de manual. De pilda, cazul negustorului Charles Bailly, care a cumparat in 1990 un tablou presupus a fi al lui Velasquez, cu 3.000.000 de dolari. In 1994, l-a scos la vanzare la Londra. Mai multe muzee se aratasera interesate sa-l cumpere, in ciuda pretului de pornire de 8.000.000 de dolari. Un foarte frumos catalog a fost intocmit de casa Sotheby"s numai pentru acest tablou. Dar, cu doua-trei zile inainte de licitatie, a cazut bomba: un expert obscur de la Muzeul Prado a identificat pictura ca apartinand lui Alonso Cano, cotat la doar 100.000 de dolari. Acelasi negustor va cumpara apoi un tablou cu 15.000 de dolari, autentificat ca Frans Post, elev al lui Rubens care lucrase cativa ani in Brazilia, lucru rar in secolul al Xvii-lea. Tabloul a fost vandut ulterior cu 4.000.000 de dolari. Mi s-a intamplat si mie sa cumpar un tablou cu 3000 de franci si sa descopar ca, in realitate, ii apartinea lui Ingres, valorand sute de mii de franci...
Din nou, acasa
- De ce te-ai intors in Romania?
- Multi romani din Franta ar dori sa se intoarca, dar - fiind saraci - ezita sa se intoarca intr-o tara saraca. Nu vor sa fie pusi in situatii jenante, sa recunoasca deschis ca au probleme financiare. Eu ma joc de mult cu gandul de-a ma intoarce. Am vrut s-o fac inca din 1992, dar m-a contrariat situatia politica. Chiar daca nici acum lucrurile nu sunt foarte clare, am preferat sa ma intorc, intelegand ca sunt mai util in tara: Franta nu se prabuseste fara mine.
- Cum te-au intampinat galeristii romani? Cum le-ai infrant suspiciunile, rezerva?
- Nicicum. In scurt timp, si-au dat seama ca eu n-am venit sa iau, ci sa aduc. E loc pentru toata lumea. As dori sa aduc in Romania in anii urmatori tablouri semnate de maestri - Monet, Renoir... Romania este o piata excelenta in devenire, o piata in care va reinvia cu siguranta traditia colectiilor de dinainte de razboi, cand tara noastra era printre primele zece din Europa in materie de colectii de arta. S-a ridicat deja o puternica clasa de varf, dinamica, tanara (in jur de 40 de ani), cu multe aspiratii si mijloace.
- De ce pictura romaneasca nu are o cota prea grozava in Franta?
- Obsesia noastra e sa fim recunoscuti la Paris. Trebuie sa intelegem ca e un viciu de gandire aici, ca nu poti avea valoare in strainatate atat timp cat nu ai valoare la tine acasa. Toate valorile sunt sustinute in primul rand de tara lor de origine, iar ele raman valori nationale sau pot deveni valori internationale. Ar trebui sa fim si noi obsedati de valorile noastre, apoi strainii ar putea sau nu sa le bage in seama. Deocamdata, casa de licitatie "Alis" face o treaba excelenta, lucrand profesionist, fara complexe. Din pacate, noi nu avem experti, decat - poate - intr-o oarecare masura, pentru Grigorescu si Andreescu. Arta trebuie sustinuta cu albume, expozitii, cataloage, cu o serioasa munca de investigatie si, nu in ultimul rand, cu o legislatie la standardele europene actuale. Cred ca in acest moment Romania are cateva valori de prima mana: ma gandesc la Horia Bernea (care, in opinia mea, ii depaseste pe Grigorescu si Andreescu), la o mana de sculptori care vin dintr-o traditie a lucrului lemnului si pietrei, probabil fara egal in Europa. In curand, piata de arta romaneasca va inregistra un salt spectaculos. In ciuda balbaielilor politice, acum se naste Romania viitorului, si asta va influenta decisiv valoarea comerciala a operelor de arta.
- De fapt, ce ne lipseste ca sa iesim din santul acesta istoric in care ne-am impotmolit?
- Romania e o tara batrana si imbatranita. Schimbarile majore nu se pot juca in nici un caz pe mana batranilor. In nici o tara din estul Europei, care a trecut la democratie, liderii a doua partide importante nu sunt octogenari. Ei dau sentimentul ca guverneaza o tara de pensionari nemultumiti. Tinerii pleaca cu zecile de mii, iar sansele noastre de renastere scad astfel zilnic. Cu tot respectul pe care il am pentru ceea ce au suferit acesti lideri sub comunism, nu pot sa nu observ ca au strict aceeasi varsta cu Ceausescu si Mitterrand, daca acestia din urma ar mai fi in viata. La 80 de ani, in caz de accident auto, nu mai esti declarat responsabil. Ce se intampla insa cu autobuzul Romania, in care se inghesuie vreo 22.000.000 de suflete? O spun cu tristete, pentru ca bunicul meu a fost, timp de douazeci si cinci de ani, primar taranist... Trebuie sa intelegem ca acum, in Romania, totul e de facut. De asta m-am si intors. Fie si numai pentru acest lucru merita sa traiesc la Bucuresti si nu la Paris, unde totul e inchis si hotarat dinainte. Poate sa para usor patetic, dar cred ca in curand Romania va fi o tara extrem de interesanta si, nu peste mult timp, prin noi, Europa va avea iesire la Marea Neagra.
- Mai scrii? Cata poezie mai incape in viata ta?
- In urmatorii ani sper sa duc la bun sfarsit ultimul volum de versuri pe care mi l-am propus, "Poemele sarace". In acest moment, intocmesc o antologie a poeziei romanesti, pe care o voi semna, si sunt "agentul comercial" al Editurii Compania, pe care o conduce sotia mea. Iluziile mele in legatura cu Romania sunt intacte. Speranta mea pentru tara noastra e intreaga, dar nu mai cred decat in tineri: cu ei si pentru ei trebuie sa intoarcem o data pentru totdeauna aceasta pagina grea a Istoriei.