Aceste cuvinte cutremuratoare au fost rostite, cu trei sute de ani in urma, de primul episcop martir al Bisericii Greco- Catolice, Ioan Inocentiu Micu Klein, pe cand se afla departe de tara, la Roma, unde a si murit. Abia in anul 1997 osemintele sale si-au aflat linistea, fiind aduse in Ardeal si reinhumate, cu mult fast ecleziastic, in impresionanta Catedrala a Bisericii Unite din Blaj, unde odihnesc, de atunci incoace, intr-o latura a uriasului naos. Alaturi, in stanga altarului, este pregatita lespedea de mormant a celuilalt martir, ultimul ramas inca printre cei vii, cardinalul Alexandru Todea, cel pe care Papa l-a binecuvantat si l-a-mbratisat cu ocazia vizitei facute la Bucuresti. Sub semnul acestui dublu martiriu se afla, de trei veacuri incoace, Blajul stramosesc, ce poate fi asemuit cu o inima de lumina in mijlocul Romaniei eterne.
"Vrem sa ne unim cu tara"
Lacrimile si sangele se amesteca in amintirile oamenilor de aici, in chip aproape firesc. Prea putini sunt romanii din celelalte provincii ale tarii care mai stiu, in aceste timpuri grabite, ca datoreaza unitatea nationala a statului in care traiesc, puterea credintei si gloria unui trecut ce nu ne face de rusine umbrelor ilustre de odinioara, ce au facut ca Blajul sa devina o adevarata radacina a romanismului. Chiar si in ziua de astazi mai poti intalni cate un localnic ce sustine, cu o nostalgica mandrie, ca suferinta si sacrificiile pe care le-au trait romanii de pe aceste meleaguri sunt de ajuns sa mantuiasca un popor intreg! Desi Blajul contemporan sufera de saracie si izolare economica, orice problema la ordinea zilei paleste in fata prestigiului pe care si l-au castigat aceste locuri cu pretul vietii mai multor generatii de patrioti crestini, ai caror urmasi cred, cu aceeasi tarie ca si pe vremea episcopului unit Inocentiu Micu, ca nu vor putea invia din morti la Judecata de Apoi decat din pamantul care a fost stropit cu sangele stramosilor, pomeniti acum, cu evlavie, la fiecare slujba duminicala.
In a doua jumatate a secolului trecut, pe ulitele inguste ale targului asezat pe malurile Tarnavei, un mare patriot si invatat, Gheorghe Sincai, trecea ducand in spinare un sac plin cu biblii, traversand Ardealul pe jos si impartind cuvantul lui Dumnezeu, in limba romana, enoriasilor uniti sau ortodocsi ce incercau sa-si salveze fiinta nationala de la maghiarizare. La "Scoala de Obste", infiintata de episcopul Petru Pavel Aron in 1754, predasera istoria, in dulcea limba romaneasca, atat Petru Maior, cat si Timotei Cipariu. Inca si astazi, trecatorul obisnuit poate vedea emotionanta inscriptie de la intrarea scolii: "Deschisa tuturor si de toate varstele, pentru a se deprinde in cetanie, cantare si scrisoare. Nici o plata, de la ucenici, asteptandu-se". Aici, in inima Ardealului stramosesc, presarat cu atatea oseminte de eroi sau martiri anonimi, incepuse invatamantul in limba romana! Poate tocmai de aceea, la 1848, cand s-a facut Marea Adunare de la Blaj, pazita de cetele lui Avram Iancu, toti elevii, impreuna cu profesorii lor, au fugit pe "Campul Libertatii", aflat in spatele scolii, strigand - cei dintai - "Vrem sa ne unim cu Tara!"...
Numaratoarea umbrelor
In linistitul parc din "Piata 1848", aflat chiar in fata Catedralei si a Institutului Greco-Catolic, se aduna, in fiecare dimineata, pensionarii Blajului. Asezati pe bancile "chezaro-craiesti", batranii vorbesc in dulcele grai ardelenesc si isi fac numaratoarea mortilor, caci in ultima jumatate de veac aici s-a murit de mai multe ori decat s-au nascut suflete. "No, d"apoi matusa Lenuta s-o dus..."; "Pe Iorgut, l-or gasit mort in casa, ase!"; "Biet de Iancu s-o mutat si el, saracul, in tintirim".
Oraselul are o forfota domoala, casele cu porti inalte s-au mai rarit, facand loc cate unui bloc urat, ce acopera peisajul dealurilor inverzite dimprejur, iar putinele magazine particulare, aparute in ultimii ani, sunt aproape pustii. Din cand in cand, te intalnesti cu mici grupuri de calugarite catolice care vorbesc in italiana, dar cele mai multe dintre ele cunosc si limba romana. Tineri prelati greco-catolici traverseaza piata, indreptandu-se spre Palatul Metropolitan sau venind, de acolo, la Institut. Localnicii glumesc si azi pe seama abundentei de fete bisericesti, numind Blajul "fabrica de popi", dar aceasta ironie nevinovata a fost scump platita de greco-catolici in timpul persecutiilor din perioada comunista. Cimitirul din capatul orasului s-a umplut de morminte in ultimii patruzeci de ani. Pe "Campia Libertatii" - unde a avut loc istorica adunare din 1848 - o hora de busturi de piatra, innegrite de trecerea anilor, iti lasa impresia ca patrunzi intr-un sanctuar in aer liber, desi locul a devenit, acum, mai degraba un parc. Tot orasul este plin de afise care anunta calendarul manifestarilor prilejuite de sarbatorirea a 151 de ani de la "Revolutia de la 1848". In Aula Institutului Teologic Greco-Catolic este organizata o Sesiune de Comunicari, sub patronajul Inalt Prea Sfintiei Sale Lucian Muresan, Mitropolitul Bisericii Unite. Dar asta nu-i impiedica pe linistitii pensionari din piata publica sa-si continue numaratoarea disparutilor...
Fosta "Academie Teologica", desfiintata de autoritatile comuniste in 1948, o data cu suprimarea Bisericii Unite, este o cladire veche, cu mai multe aripi, construite in epoci diferite. Primul mitropolit greco-catolic al Blajului - Alexandru Sterca Sulutiu - isi visase, de la bun inceput, un asemenea asezamant spiritual pentru formarea tinerilor preoti ce urmau sa pastoreasca sufletele credinciosilor care se uneau cu Roma, pentru a se salva de la calvinizare si deznationalizare, in Imperiul Austro-Ungar. De aici au plecat in intreaga provincie, impanzind Transilvania, generatii intregi de canonici, prelati sau profesori, pentru care Romania si credinta greco-catolica erau argumentele sacrificiului suprem. Unul dintre acestia a marturisit candva tulburatoarele cuvinte care mai circula si azi, din gura in gura, pe culoarele Institutului: "Numai moartea ma desparte de natiune!". Acelasi lucru l-au implinit episcopii greco-catolici martiri, ucisi in inchisorile comuniste, asumandu-si aceasta datorie ca pe un juramant de credinta. Un asemenea sacrificiu, de proportii impresionante, l-a facut pe Papa Pius al Xii-lea sa exclame, in plina era comunista: "Iisus a avut 12 Apostoli si unul a tradat... Biserica Unita a avut 12 episcopi, dar nici unul nu a tradat!". Unul dintre acesti martiri, episcopul Tit Liviu Chinezu, a fost ultimul rector al Academiei Teologice din Blaj, in 1948...
Rozariul de seara
Cand patrunzi in vechiul asezamant, parca pasesti in alta lume. Curatenia si linistea par iesite din comun. La intrare sau pe culoare, oamenii se saluta cu formula "Laudat fie Numele Domnului!", iar raspunsul pentru aceasta adresare, ce copleseste auzul unui strain, vine neintarziat: "In veci! Amin"... Toti peretii sunt varuiti in albul chiliilor manastiresti. In drum spre capela "Buna Vestire" sau spre dormitoare si sali de curs vezi atarnate, pe zidurile vechi ale holurilor, panourile cu fiecare promotie de dupa 1989. Panoul cu absolventii ultimei promotii, plecata de pe aceste banci cu mai bine de cinci decenii in urma, are inscrise cuvintele Mantuitorului din Evanghelia lui Luca: "Mergeti! Iata, Eu va trimit ca pe niste miei in mijlocul lupilor!". Abia in acea clipa intelegi ca inima greco-catolicismului a batut, la Blaj, fara intrerupere vreme de trei veacuri, indiferent de sacrificii si de persecutii...
Pana anul trecut, cursurile Institutului durau patru ani. Promotia de asta toamna numara 80 de studenti si va urma un ciclu de cinci ani, inaugurand noua formula. Pe cei mai merituosi dintre tineri, scoala ii trimite la Roma, pentru licenta sau doctorat. Actualmente, studiaza in Cetatea Vaticanului 30 de bursieri romani. Unii dintre acestia se fac preoti, dar altii se intorc la Blaj si devin tineri profesori. Dupa revenirea de la Roma, toti poarta pe chip o lumina neobisnuita, aidoma parintelui Cristian Barta, a carui blandete si bunacuviinta nu par a fi depasite decat de parintele spiritual Nicolae Lupea sau de Parintele Rector Ioan Mitrofan. Actualii studenti nu provin numai din arhidieceza de Alba Iulia si Fagaras, ci si din "episcopia sufragana" de la Lugoj. Cumintenia acestor tineri frumosi, credinciosi si binecrescuti impresioneaza orice vizitator venit din alte provincii ale tarii si neobisnuit cu atmosfera lacasului. De pilda, pranzul este servit impreuna cu profesorii, intr-o atmosfera aproape franciscana, toata lumea rugandu-se in cor, inainte si dupa masa. In fiecare seara, la capela, se celebreaza "Rozariul", o slujba cu tipic catolic, la care sunt citite "Misterele de Bucurie, de Durere si de Marire", dedicate Prea Curatei Fecioare Maria. In orele libere, tinerii consulta cele 30.000 de volume ale bibliotecii institutului, desi unii n-au apucat sa afle ca, in 1948, tot fondul de carte al vechii Academii Teologice a fost ars de o echipa a temutei Securitati comuniste, chiar pe malul Tarnavei Mari, timp de doua zile si doua nopti. Dupa aceasta barbarie, asezamantul a devenit sanatoriu Tbc, vreme de cateva decenii.
"Iti pot oferi doar suferinta!"
Parintele Rector Ioan Mitrofan si parintele spiritual Nicolae Lupea sunt doi intelectuali, credinciosi greco-catolici, care au cunoscut avatarurile clandestinitatii la varste diferite si in circumstante oarecum deosebite. Dar fiecare, in felul sau, are calitatea nepretuita de martor al acelor timpuri de prigoana, pe care le asemuiesc primelor secole de persecutii impotriva crestinilor. Mutandu-se din catedrale si biserici, adica plecand din lumina zilei, cultul greco-catolic nu s-a lasat sufocat de intimidarile sau arestarile facute, mai ales in anii "50, de comunisti. "Biserica noastra" - cum o numesc, de pe acele vremuri, cei uniti cu Roma - s-a mutat in case particulare, adica a continuat sa-si faca datoria fata de credinciosi, in "catacombe". La miezul noptii, in mare taina, se slujeau inmormantari, botezuri sau cununii. Liturghia era celebrata la ore diferite. In casa parinteasca a preotului Nicolae Lupea - unde acesta se ascundea de cativa ani pentru a nu fi arestat - credinciosii intrau sub pretextul ca au venit sa ia apa de la fantana si fac doar o scurta vizita, iar parintele ii spovedea sau ii impartasea. Prins asupra faptului, pentru o "spovada" facuta in clandestinitate, preotul a fost condamnat la cinci ani de inchisoare! Dupa "dezghetul" din 1964, acelasi parinte a primit doar o amenda de o mie de lei, pentru simpla slujire a unei liturghii...
Parintele Ioan Mitrofan, rectorul de astazi al Institutului Greco-Catolic din Blaj, era economist de profesie, dar a ales calea - de doua ori spinoasa - a celibatului si preotiei in clandestinitate, tocmai in 1979. Dupa zece ani de pregatire duhovniceasca si studiu teologic in particular, a ajuns cu mari precautii la Reghin, in casa cardinalului Alexandru Todea, care i-a pus mana pe crestet si l-a uns preot. "A fost cea mai grea mana pe care am simtit-o deasupra capului meu!", recunoaste sfintia sa. Cardinalul i-a cerut - in revansa - binecuvantarea tanarului preot uns, ingenunchiind, la randul sau, in fata proaspatului membru al clerului greco-catolic clandestin, dupa care l-a privit in ochi si i-a spus: "Nu-ti pot oferi nici haina preoteasca, nici onoruri ecleziastice, nici parohie... Iti pot oferi doar suferinta!".
Epilogul bunei sperante
Timp de zece ani, parintele Mitrofan nu a marturisit celor apropiati marele gest crestin pe care il facuse, dar si-a slujit, singur, liturghia acasa, chiar si cand autoritatile comuniste au aflat de trecerea sa la eroica Biserica Unita, incepand sicanele si persecutiile sociale. Nici parintii sai nu puteau intelege de ce fiul lor nu se casatoreste si nu isi intemeiaza o familie...
Abia in primavara lui 1990, la Blaj, pe "Campul Libertatii", cu ocazia unei uriase liturghii in aer liber, slujita de un mare sobor de preoti uniti, mama parintelui Ioan Mitrofan a descoperit, cu ochii in lacrimi, ca fiul ei era imbracat in hainele preotiei greco-catolice!
Sub colina strajuita de crucea lui Avram Iancu, credinciosii greco-catolici ieseau din catacombe la lumina zilei, dupa decenii de prigoana. Supravietuirea bisericii lor ii costase, pe unii, de-a dreptul viata, pe altii numai libertatea...
Sosise clipa izbavirii!
In exclusivitate pentru "Formula As"
"Am plans mult, cu totii, am crezut
neclintit in Dumnezeu si am nadajduit"
Dialog cu Inalt Prea Sfintia Sa Lucian Muresan, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Romania
- Inalt Prea Sfintia Voastra, nu numai ziaristul care sunt, ci si crestinul ortodox din mine, ma indeamna sa va adresez, chiar de la bun inceput, o intrebare pe care banuiesc ca si-a pus-o aproape toata lumea, in acesti ultimi ani. Carui fapt credeti ca se datoreaza miraculoasa supravietuire a Bisericii Unite si a credintei greco-catolice, in lunga perioada a prigoanei comuniste?
- Asa cum ati evidentiat si dumneavoastra, chiar din intrebare, aceasta supravietuire se datoreaza unui miracol adevarat! Minunile, dupa invatatura bisericii noastre, le realizeaza Insusi Dumnezeu, prin Sfantul Spirit, cu milostivirea Sa. Insa Dumnezeu lucreaza prin oameni si pentru oameni... Daca nu ne-ar fi intarit El pana la sacrificiu, nu am fi reusit doar noi singuri. Eu sunt numai unul dintre nenumaratii credinciosi greco-catolici care a trecut, ca si ceilalti - in chip nemijlocit, dar activ - prin crancena perioada a prigoanei comuniste. In aceasta lunga traversare a desertului, ceea ce ne-a ajutat sa supravietuim si sa ramanem pe baricadele credintei si ale apostolatului a fost tocmai suferinta noastra fara de margini... Sacrificiul celor sase episcopi martiri si suferinta urmasilor lor, consacrati de acestia in clandestinitate, impreuna cu durerile si nenorocirile indurate de toti ceilalti credinciosi, alaturi de clerul nostru, in loc sa ne slabeasca, ne-au intarit si mai mult.
- Impresionantul martiriu trait de Biserica Unita vine tocmai din faptul ca ati suferit numai si numai pentru credinta, deci pentru nimic altceva, ceea ce are o semnificatie profunda, de-a dreptul tulburatoare, in teologia iubirii de Dumnezeu si a sacrificiului crestin. Practic, s-ar putea spune ca toti credinciosii greco-catolici care au trecut prin calvarul perioadei comuniste, aidoma persecutiilor din primele secole ale erei crestine, se vor desfata cu rasplata uneia dintre "Fericirile" promise de Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos: "Fericiti veti fi cand va vor batjocori pe voi, si va vor prigoni, si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind, pentru Mine"...
- Intr-adevar! In tot acest lung calvar, inceput in 1948 - anul suprimarii bisericii noastre - am intrezarit intotdeauna o geana de lumina, oricat de crunte ar fi fost vremurile, desi noi nu aveam de unde sa stim daca represiunea va lua sfarsit vreodata. Ati observat foarte bine (si ma grabesc sa intaresc acest lucru) ca noi nu am suferit pentru nimic altceva in afara credintei noastre, or tocmai asta ne-a dat putere - cum spuneam si mai devreme - facandu-ne sa nu ne pierdem speranta.
- Povestiti-ne, va rog, cateva amanunte biografice, dintre cele pe care le considerati revelatoare, pe care le-ati trait de-a lungul acestei dramatice perioade. Stiti bine ca, abia acum, fiecare marturie a devenit extrem de pretioasa! Cum ati ajuns, de pilda, prelat greco-catolic in clandestinitate?
- Personal, am fost nevoit sa intrerup liceul, exact in anul 1948, ceea ce a constituit o piedica serioasa in implinirea visului meu, mai vechi, de a deveni preot. Ulterior, insa, am reusit sa ma inscriu la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, de unde am fost dat afara in al patrulea an de studii, impreuna cu alti patru colegi. Se descoperise ca, in mod ascuns, toti cinci eram greco-catolici practicanti. Asta se intampla in anul 1959! Din mila lui Dumnezeu si cu ajutorul Prea Curatei Fecioare Maria, am continuat studiul teologic, in particular, cu preoti si profesori de-ai nostri, dintre cei ce apucasera sa iasa din inchisori la acea data. Abia in 1964, dupa eliberarea celor din urma detinuti greco-catolici, episcopii care mai erau in viata sau succesorii lor, consacrati de acestia in taina, au inceput sa hirotoniseasca preoti greco-catolici, in plina clandestinitate, chiar din primele zile de dupa eliberare. Era clipa secreta cand Biserica Unita renastea in catacombe! In dioceza de Maramures, unde ma aflam dupa locul nasterii, eu am avut norocul sa fiu cel dintai preot uns de episcopul Ioan Dragomir, succesorul marelui credincios, om de spirit si martir care fusese episcopul Alexandru Rusu, ce incetase din viata in temnita, la Gherla. Asa mi-am inceput eu apostolatul: in clandestinitate. Si la fel ca mine, marea majoritate a preotilor uniti au trecut prin experiente asemanatoare. Am plans mult cu totii, am crezut neclintit in Dumnezeu si am nadajduit...
- M-a emotionat marturisirea dumneavoastra si as dori, din tot sufletul, ca romanii sa inteleaga cu pretul caror jertfe a supravietuit Biserica Unita! Dupa caderea comunismului, a urmat o perioada destul de controversata in raporturile greco-catolicilor cu ortodocsii, dar banuiesc ca nu e cazul sa insistam, acum, asupra acestei etape, pentru ca lucrurile sunt deja cunoscute. Ma intereseaza, in schimb (deoarece sunt ecoul curiozitatii cititorilor nostri), ce impresii v-a lasat vizita facuta de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al Ii-lea in Romania.
- Momentul acesta coplesitor, al vizitei Sanctitatii Sale, are ceva suprafiresc, absolut iesit din comun, dar nu numai pentru noi, greco-catolicii, ci si pentru toti credinciosii romani. Sentimentul care ma incearca este tocmai acela ca asa ceva nu poate fi exprimat, "povestit", ci trait, pur si simplu! Mi-a dat Bunul Dumnezeu norocul, in zilele vietii mele, sa apuc o asemenea clipa de emotie si bucurie, pe care nu o voi uita niciodata. Dincolo de covarsitoarea importanta a faptului ca un Suveran Pontif calca, pentru prima oara in istorie, pe pamantul nostru romanesc, mai era si gestul de imbratisare, dupa o mie de ani, intre un ortodox si un catolic. Prea Fericirea Sa, Parintele Patriarh Teoctist, si Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al Ii-lea au sters - prin acea imbratisare istorica, de-a dreptul epocala - un mileniu de instrainare si despartire. De fapt, minunea care ne cuprindea pe toti in acele clipe venea chiar din prezenta, in chip nevazut, a lui Dumnezeu acolo, printre noi, caci Hristos a spus: "Acolo unde sunt adunati doi sau trei, in Numele Meu, acolo Voi fi si Eu cu ei".
- Dupa atatea decenii de comunism si de prigoana impotriva Bisericii Greco-Catolice, mai visati o asemenea apoteoza?
- Crestinul e dator sa nu-si piarda niciodata speranta, dar n-as fi indraznit sa cuget la o asemenea clipa de izbavire, chiar in timpul vietii mele trecatoare!
- Dupa acest eveniment istoric, sunteti optimist in ceea ce priveste reunificarea celor doua biserici crestine?
- As dori foarte mult! Nu stiu daca eu, personal, voi mai apuca acea zi minunata, fiindca toate sunt dupa voia Celui de Sus, dar cred cu tarie, sunt de-a dreptul convins ca - dupa vizita Suveranului Pontif - aceasta reunificare va avea loc. Este mai aproape decat oricand ziua in care ne vom impartasi, cu Trupul si Sangele Domnului, din acelasi Potir, spre mantuirea sufletelor noastre...
- Sa va auda Dumnezeu, Inalt Prea Sfintia Voastra!
- Amin!