Cand intra pe poarta, doamna Halic are si azi aerul si mersul unei fetite zglobii, care tocmai vine de la scoala. Si zambetul candid al unei scolarite care a luat note bune... Numai ca acest comportament nu reprezinta expresia unui rol. Spre bucuria noastra, a spectatorilor de teatru, a ascultatorilor de radio, marea noastra actrita Alexandrina Halic ramane vesnicul Copil...
- Doamna Alexandrina Halic, sunteti un fel de minune care umbla printre noi, pentru ca ati reusit sa va pastrati, de-a lungul anilor, de-a lungul stagiunilor, aceasta inocenta care nu este jucata. Si cand spun asta nu ma refer numai la personajele pe care le intruchipati pe scena Teatrului "Ion Creanga" din Bucuresti, nu ma refer numai la magnetismul pe care-l exercitati vis--vis de copii sau fata de cei cu suflet de copil, fiinte ce sunt imediat subjugate de vraja dumneavoastra. Ma refer la faptul ca aveti aerul ca treceti prin viata fara sa va atinga supararile, gesturile urate, vorbele urate ale oamenilor... umilintele pe care le induram cu totii. Parca n-ati simti nimic din toate astea. De parca ati avea norul dumneavoastra protector. Un nor trandafiriu, care va inconjoara si va fereste de relele lumii.
- Mi-ar placea sa fie adevarat macar o parte din ceea ce ati spus despre mine... Ceva este insa in mod sigur adevarat... Este adevarat acel Nor despre care ati vorbit. Un nor trandafiriu, de vreme ce el este "tesut" de familia mea. O familie care ma inconjoara cu dragoste. Ea este compusa din sotul meu, actorul Dinu Lucian, precum si din copiii mei: Anne Marie - care a terminat psihologia, si Alexandru - medic, insurat tot cu o doctorita - o fiinta minunata si ea...
- Cum era Alexandrina Halic pe vremea cand era... mica?
- Ma faceti sa scormonesc in trecut... Sa spun lucruri pe care nu le-am mai povestit in alta parte. M-am nascut la Timisoara. Sunt banateanca. Parintii mei au fost ardeleni. Mama mea lucra la o maternitate. Dupa cum vedeti, si ea a avut, inca din tinerete, legaturi benefice cu bebelusii, cu copiii aflati inca la varsta lor frageda. Poate c-o fi fost, acesta, un semn al devenirii mele de mai tarziu... Mama era "sora" - cum se spune. Noi eram o familie modesta, ca posibilitati materiale. Dar eram si foarte bogati in acelasi timp: aveam foarte multa dragoste unul fata de celalalt. Noi, copiii, am crescut numai cu mama. Vreau sa zic sora mea si cu mine. Din pacate, doar eu mai sunt in viata. Mama nu se sfia niciodata sa ne spuna ca ne iubeste. De pilda, mie imi spunea: "Tu esti ziua mea de Duminica". Asta era cea mai mare bucurie a mea. Cea mai dulce mangaiere. Mai dulce ca toate prajiturelele. Mai minunata ca toate papusile la un loc. Sora mea, Veronica, era mai mica decat mine. Ea nu era geloasa pe mine.
- De unde va vine numele asta - Halic?
- E un nume inca raspandit in Ardeal. E un nume romanesc, cu cine stie ce inrudiri cehesti. Oricum, revenind la "norul ocrotitor" despre care vorbeam la inceput, eu cred ca el a prins viata inca de pe cand eram mica. Povestile copilariei mele sunt nespus de frumoase. Cand spun asta, nu ma refer la povestile din carti, ci la intamplarile vietii noastre de familie. Iata, de pilda, sora mea s-a nascut in chilia unei calugarite, care se chema Veronica. Si din pricina asta, mama mea, care s-a numit Lucretia, a tinut ca pe "cea mica" s-o cheme tot Veronica. Noi, in familie, am avut nume mai degraba ardelenesti. Mama mi-a lasat un mare cadou: placerea de a citi. Am inceput sa citesc intens, inca de prin clasa a doua. Citeam tot felul de lucruri. Si ce trebuia, si niste prostii, gen "Femei celebre". Uneori mai chiuleam si de la scoala, prefacandu-ma bolnava. Motivul era ca nu terminasem cartea. Eram inscrisa si la biblioteca oraselului in care mi-am petrecut copilaria: el se numea Bocsa si era aproape de Timisoara. Acolo, la Bocsa, in inima frumosului nostru Banat, am facut si liceul. Si de-acolo am venit la Bucuresti. Am venit la Bucuresti urmata si de amintirea unor bunici adoptivi care aveau un fiu, preot. De fapt, era calugar. Un om deosebit de instruit, care s-a mutat si el mai tarziu la Bucuresti. A fost profesor de teologie, a slujit la biserica "Sfantul Dumitru". El se numea Iustinian Dalea. Avea o comoara de biblioteca, acolo, la Bocsa, in casa bunicilor mei adoptivi. O biblioteca din care eu ma "infruptam" neincetat. Bunicii mei erau oameni modesti. Bunicul, Ion Dalea, avea o brutarie. Nu pot sa uit gustul si parfumul cozonacilor copti. Bunica Florica ne dadea sa-i gustam, "sa vedem cum au iesit", cand inca erau fierbinti. Painea de casa era o minunatie, cu coaja groasa, crocanta... In familia noastra, grija si dragostea fierbinte pentru copii era un mod de viata. Si acum port in suflet o caldura anume pentru mama si bunicii mei. Si o recunostinta, neofilita, pentru dragostea cu care m-au inconjurat. Doamne, cu cata grija ne "oficiau" ei sarbatorile! Craciunul avea un mic fast - cu pomul de Craciun, cu cozonacii, cu sarmalele, dar mai ales cu colindele, cu mersul la biserica. Apoi dulciurile care se faceau - si sper ca se mai fac si azi - in Banat. Prajiturelele cu nuca... Eu ma prapadeam dupa "gugluf cu mac" - un fel de cozonac cu mac. Mama stia, desigur, preferinta mea. Asa ca-mi facea "gugluf cu mac" si de Craciun si de Paste. Ca si la Craciun, si de Paste, tin minte hainutele noi cu care mergeam la biserica. Erau obligatorii! Pardesiele, mai ales pardesiele! Si palariutele cu borul ridicat in sus...
- Si cand v-ati molipsit de "boala" asta nobila numita Teatru? Inca de pe cand erati mica?
- Da. Inca de pe atunci... Pe atunci, fiecare zi a vietii noastre era colorata. Fiecare zi avea o culoare anume. Culoarea aurie o aveau zilele de Duminica. Atunci, pe masa frumos pusa aparea supa de gaina cu galuste pufoase sau cu taietei de casa, friptura de gaina rumenita la cuptor. Sau gaina umpluta... Si salata, putin dulce, cu smantana... Apoi erau zilele... albastrii. Zilele de post. Miercurea si Vinerea. Nu uitati ca traiam in casa unui preot. In casa exista si un altar. Si exista mirosul de tamaie. Duminica dimineata mai era "colorata" si de "Concertul de duminica" de la Radio. Era ascultat cu sfintenie! Ca si "Teatrul la microfon". In acel timp, am vazut primul spectacol de teatru din viata mea. Atunci mi s-a aprins in inima un foc mic de care nu eram constienta. Oricum, ziua aceea a capatat si ea o culoare. Sa zicem... purpurie. Da, veneau pe-atunci, la Bocsa, turnee cu spectacole celebre din Capitala. Veneau pentru ca, pe-atunci, oraselul acela - Bocsa Romana - era un important centru muncitoresc. Un "centru" care - culmea! - avea o foarte vie viata culturala. Bocsa apartinea de "Uzinele domeniului Resita". Aveam, asadar, o Casa de cultura, nu stiu cum se chema in vremea aceea, si aici "functiona" un cor barbatesc, care avea un repertoriu foarte frumos. Nu religios, laic. La Casa asta "trageau" turneele importante. Veneau si spectacole din Timisoara, spectacole de teatru, spectacole de opera. Aveam adesea parte de magnificele turnee ale Operei din Timisoara. Aveam si cinematograf in Bocsa! Fireste! Dar pe mine m-a marcat (pe langa spectacolul pentru copii "Floricica purpurie") un spectacol de zile mari, un spectacol sosit de la Bucuresti: "Nora" de Ibsen, cu Corina Constantinescu in rolul titular. Ca sa fiu sincera, mie mi s-a "aprins" dragostea de teatru si de actori datorita Radioului. In inima mea, Radioul are o culoare speciala... Cea pe care o confera o dragoste speciala, perpetua! Radioul, "Teatrul la microfon", emisiunile culturale au insemnat enorm pentru "formatia" mea. Si nu numai a mea. Generatii intregi i-au fost si ii sunt recunoscatori Radioului pentru informatia, pentru cultura pe care a difuzat-o, decenii de-a randul, pana in cele mai indepartate colturi ale tarii romanesti. Din pacate, ca si in alte domenii, lucrurile s-au mai stricat si la Radio. Ma refer la emisiunile culturale. Mai putin la "Teatrul la microfon". Dar emisiunile pentru copii si "Teatrul la microfon pentru copii" au fost alungate la niste ore si pe niste spatii lipsite de audienta. Ba chiar si pe niste spatii micsorate. Altele, emisiuni de traditie, au disparut cu totul. Si e mare pacat. Radioul are o zestre de mare bogatie! O zestre care acum zace in cutii, nefolosita. Mari actori ai scenei romanesti au interpretat piese pentru copii, basme, au spus povesti la mult iubita emisiune "Noapte buna, copii!" . Sunt si au fost emisiuni de care alte posturi de radio ar fi tare mandre! Si le-ar tine la loc de pret. Ba chiar le-ar difuza intruna, atat pentru marea lor frumusete, cat si pentru puterea lor educativa. O educatie de care ar avea atata nevoie copiii din ziua de azi!
- Dupa unele "autoritati" de la Radio, Povestea pentru copii nu mai este la moda...
- Nu e deloc asa! E o greseala! In primul rand, se fac uitate, astfel, mari voci ale teatrului romanesc. Se pierd multe momente de frumusete, de inaltare sufleteasca. Si-apoi, daca judec dupa "duiumul" de copii care ne asalteaza teatrul, constat ca ei au intr-adevar nevoie de povesti. Dupa cum si oamenii mari au. Ma intalnesc adesea pe strada cu bunici si mame care ma intreaba: "Unde e "Noapte buna, copii", unde e "Casuta cu povesti", care s-a difuzat timp de aproape un an la televiziune?". Am primit, de curand, o scrisoare de la un calugar de undeva, din Sambata de Sus. O scrisoare impresionanta, in care ma intreaba cam aceleasi lucruri. Si caruia ii raspund - deocamdata - prin intermediul dumneavoastra. Multa lume e revoltata - si sunt si eu - de filmele de desene animate care se difuzeaza pe posturile noastre de televiziune. Foarte nocive, dupa parerea mea! Sunt filme in care dulceata Povestii, bogatia ei de invataminte - atat de necesare sufletului de copil, dar si oamenilor mari - este inlocuita de istorii pline de orori, de urmariri, de asasinate. Zanele au disparut aproape cu desavarsire! Frumusetea si bunatatea lor a fost inlocuita cu hidosenia si cruzimea unor monstri! A unor extraterestri, care nu au nimic comun cu lumea noastra, ocrotita de Dumnezeu. Sa ne mai miram de felul cum se comporta unii copii si adolescenti din zilele noastre?
- Cine a fost "Zana Buna" care v-a indreptat pasii spre teatru, spre acest taram miraculos care v-a transformat pe dumneavoastra in Zana cea Buna?
- Aceasta Zana Buna s-a chemat... Ion Cojar! Cand s-a infiintat "Teatrul pentru copii si tineret", Cojar m-a poftit acolo. Terminasem facultatea, unde avusesem colegi eminenti, in frunte cu Stefan Iordache. Asta s-a intamplat dupa un rastimp petrecut de mine la Facultatea de Filologie, unde am facut o paranteza de un semestru. Asadar, dupa ce am terminat, totusi, facultatea de teatru, m-am angajat la acel proaspat infiintat teatru pentru copii, care-si avea - pe atunci - sediul pe strada Eforie. Acolo se afla acum "Cinemateca". Cojar imi fusese profesor la Institut. El era regizor si incepuse sa "puna" spectacole pentru copii. Mie mi-a placut grozav ideea asta. Pot sa spun ca el, Cojar, mi-a schimbat viata. In felul asta, existenta mea a capatat o binecuvantare venita ca din Cer. Prima mea aparitie pe acea scena a fost un rol din piesa regretatului Alecu Popovici, "Baiatul din banca a doua". A fost primul meu rol de fetita. A urmat rolul titular din "Micuta Dorritt" - in regia lui Cojar, fireste. Apoi, am inceput sa joc travesti-uri. Adica, sa joc baieti. Imi amintesc cat de stingherita am fost atunci cand a trebuit sa apar in pantaloni scurti. Sa-mi arat genunchii. Functiona pudoarea mea, o pudoare venita dintr-o lume in care conta foarte mult decenta. M-am tuns scurt, ca sa nu port peruca. Multi, multi ani, am jucat numai baietei. Ca sa pomenesc asa, doar doua roluri, as incepe cu vesnicul "Pinocchio", apoi "Sfarla Nazdravanul" - piesa lui G. M. Zamfirescu. De la o vreme, am inceput sa joc altfel de personaje. Sa zicem... fara varsta. Copiii le iubesc si pe-astea. Vin in mod organizat la spectacole, ca la Teatrul de copii "Unicorn", de la Londra, de pilda. Vin manati de setea, benefica, de Poveste. Cum spunez Saint-Exupery, Povestea Imblanzeste sufletul omenesc. Asta incercam noi sa facem la Teatrul "Ion Creanga", al carui repertoriu cuprinde si foarte multe dramatizari dupa marile povesti ale lumii.
- Cum explicati echilibrul sufletesc care, la dumneavoastra, se vede cu ochiul liber?
- Am evitat si evit excesele. Excesele de tot felul. Singurul exces pe care-l cultiv este dragostea. Dragostea pentru copii, pentru familie. Dragostea pentru oameni.