"Dorul de-acasa nu ti-l ia nimeni"
- Doamna Adina Keneres, faceti parte din categoria, putin numeroasa, a romanilor "intorsi acasa" din exil - in cazul dumneavoastra, chiar in plina glorie. Cand ati plecat in Franta si in ce imprejurari?
- Am plecat din Romania in 1987, cand, cu tot premiul Uniunii Scriitorilor obtinut pentru debut, nu mai indrazneam sa predau a treia carte (a doua aparuse in 1985). Intreaga "tanara generatie" de atunci era pusa sub lupa - cu si fara motiv - pentru ca, in mintea "lor", aceasta prezenta un pericol. Si cum eu faceam parte din aceasta "tanara generatie", dupa mii de cereri obtinand, totusi, un pasaport, am plecat in Franta, de unde m-am intors dupa 11 ani.
- V-ati adaptat usor in Franta?
- La inceput, am lucrat un an intr-o galerie de arta la Paris, dar dupa aceea numai in edituri. Am facut mai ales carte practica si carte pentru copii - acestea au devenit si sunt obsesiile mele. Am inceput, ca toata lumea, cu literatura generala, dar acesta este un teritoriu destul de plat, de banal, daca nu operezi tu insuti la selectia cartilor. Nu mi s-a parut interesant deloc sa fac carte "la kilometru". De aceea, din 1994 am devenit independenta, am lucrat pe contul meu, ca realizator de carte - de la proiect pana la realizarea proiectului.
- Ce a insemnat exilul pentru dumneavoastra?
- In general, lumea ma intreaba cum e cu romanii de acolo, cu comunitatea, iar eu dau singurul raspuns, stupid, dar singurul adevarat pe care-l am: Nu stiu cum e! In tot acest timp eu am muncit enorm, de dimineata pana seara, sambete nenumarate. Din 52 de sambete, cate are anul, cred ca 48 le-am lucrat, impreuna cu o buna parte din duminici si nopti pe masura.
- V-a fost greu?
- As vorbi cu pacat daca as spune ca mi-a fost greu. Eu am dat un anunt, m-au ales in selectia finala, dupa care... lucrurile au decurs de la sine, fara efort. Am schimbat cateva locuri, strict din interes pentru subiect, cu diferenta de oferta la salariu, si asa mai departe. Dar n-am cunoscut durerea, tristetea, lipsa de bani, somajul.
- Nici dorul de-acasa?
- Pe asta nu ti-l ia nimeni. Dar cel mai nostalgic dintre noi, cel mai indurerat pentru "acasa" a fost sotul meu, poetul Petre Romosan, cladit - ca sa zic asa - "in limba romana". N-as spune ca eu sunt mai putin cladita decat el pentru ca, in ciuda numelui unguresc pe care-l taraim dupa noi de secole, cei din familia tatei au fost romani, ardeleni de scoala germana, iar din partea mamei, au fost toti preoti din tata-n fiu si, de zece generatii, ii cheama Pop.
Pe noi doi ne leaga o Romanie profunda; dar el, fiind mai boem, plecat de-acasa de la 14 ani, simtea ca-si datoreaza mai mult existenta Romaniei decat mine, care am trait disciplinat si cuminte, acasa la parinti.
Oricare ar fi insa explicatia sentimentala, Petre a tinut sa se intoarca in Romania, in ciuda unei reusite profesionale extraordinare. Dupa doi, trei ani de cand ajunsese la Paris, a reusit - singurul roman in istorie - sa deschida o galerie de arta proprie si sa faca o gramada de bani. Este una dintre putinele persoane nonfranceze cunoscute si respectate in licitatii si galerii de arta. Si, cu toate astea, "vreau acasa" devenise un leit-motiv in viata noastra din ultimii doi ani, doi ani si jumatate. Asa ca, in cele din urma, am zis si eu "hai acasa!", in august "97.
- Cum a fost intoarcerea?
- La rugamintea lui Gabriel Liiceanu, m-am dus la editura Humanitas, ca sa le dau o mana de ajutor la infiintarea unui departament de carte practica, un tip de lucru pe care nu il mai facusera, dar pe care eu il cunosteam foarte bine. Am lucrat acolo pana in aprilie "98, cand m-am apucat sa-mi restaurez casa, recuperata cu chiu, cu vai. La 15 septembrie s-au incheiat lucrarile si la 1 octombrie am infiintat societatea "Compania".
Editura "Compania" si cartea pentru copii
- Ce statut are societatea?
- Societatea este strict editoriala. In statut exista si abilitarea pentru comert, tot cu carte, dar si casete, compact-discuri etc. Suntem asociati, sotul meu si cu mine, in ceea ce se numeste o "societate familiala". Avem trei angajati, dar si multi colaboratori, contabili si alte ajutoare.
- La infiintarea societatii ati primit sponsorizari?
- Nu. N-am cerut si n-am primit un ban. Capitalul reprezinta doar banii nostri munciti si, poate, de aceea si suntem asa de atenti cu ei.
- Ce tip de carte v-ati propus sa editati, avand in vedere ca piata romaneasca de carte este suprasaturata si exista atatea edituri?
- Cartea educativa pentru copii, care in Romania nu exista. Un termen consacrat pentru acest gen de carte nu exista inca. In lume i se spune "parascolara" sau, cu un termen scortos, administrativ, "auxiliar scolar". Eu prefer sa-i spun "in marginea scolii"; nu este manual (in acceptiunea cunoscuta) si nici fictiune nu este.
Ideea ar fi sa le poti oferi elevilor un suport de joaca si distractie, care sa nu se indeparteze foarte mult de cerintele de studiu si de antrenament pentru varsta lor. Sa nu aiba brutalitatea unui manual, dar sa gaseasca o alta cale, mai intuitiva, mai agreabila, mai afectiva decat a acestuia, pentru a le deschide copiilor gustul pentru studiu. Principiul nu este sa inteleaga totul, ci sa ramana cu intrebari fara raspuns, sa li se deschida drumul catre dictionar, sa li se zgandare curiozitatea.
Dupa "89, cartea pentru copii din Romania are imensul merit ca aduce culoare, o macheta putin innoita, ca umple un gol. Din pacate insa, majoritatea cartilor preluate din strainatate sunt produse de divertisment. Recunosc ca este foarte greu pentru cineva care n-a trait "acolo", care n-a lucrat in strainatate in edituri de acest tip, sa poata alege dintr-o piata gigantica. Cu exceptia catorva carti bine alese de Rao, in rest, toate aceste volume cartonate si viu colorate sunt doar o literatura curenta, pe care nu se poate conta ca element educativ, in ciuda aparentelor.
Cartea pe care o propunem noi este un tip de carte greu de realizat, dar pastrez speranta ca, in 5-6 ani de-acum incolo, toti vor intelege mersul reformei si vor face astfel de carti. Pentru ca, dupa ce s-a predat traditional vreme de 50 de ani, bazandu-se pe memorie, pe autoritate etc., acum brusc se trage linie si se spune: "deveniti asociativi, inventivi, inteligenti, uitati comentariul literar si spuneti in 20 de randuri cum arata rezumatul"... Este un salt imens, care trebuie oricum facut, pentru ca lumea asa functioneaza si pentru ca, peste 5, 10 sau 15 ani, copiii vor intalni o astfel de lume si nu pe cea a anilor "50-"60, in gustul carora inca se mai tiparesc carti. Principiile pedagogice, foarte bine cunoscute, ale unei astfel de educatii sunt din pacate putin aplicate. Iar consecintele se vad la testele preliminare pentru capacitate.
- Ati conceput viitoare colectii care sa structureze acest material?
- Doua serii sunt clare: "Pasi prin istoria lumii" si "Vacanta". Seria de matematica nu are inca un nume, insa copertele vor fi asemanatoare intre ele. Avem si lucrari in afara colectiilor, un dosar al nostru cu povesti etc., dar cred, sincer, ca in momentul de fata fictiunea poate sa treaca pe planul al Ii-lea.
- Dar pentru cei mari?
- Pentru adulti avem colectia "Clar-obscur", in care publicam anchete, jurnale, scrisori, documente etc. si colectia "AltFel", cu carti in care vom vorbi altfel despre lucruri cunoscute.
- In afara lucrarilor aparute pana acum, ce proiecte mai aveti?
- In seria "Vacanta", vor mai aparea "Vacanta mare" si "De-a vacanta". Pregatim o carte cu experiente - o traducere - pentru copii intre 8-14 ani, experiente care sa deschida universul chimiei, fizicii, biologiei, in care - fara sa vorbim in termeni academici - ii facem pe copii sa vada: de ce pluteste? de ce cade? de ce se indoaie? etc., sa puna intrebarile preliminare si sa intre mai usor in mecanica unor stiinte predate la scoala intr-un chip mai "sec".
- In afara traducerilor - vad, numeroase - veti mai colabora si cu autori romani?
- Oferta este deschisa tuturor; la toamna ma gandesc chiar sa organizez un concurs, sa le propun oamenilor sa "inventeze" o carte. Deocamdata nu se lucreaza in felul acesta in Romania unde - am vazut asta, din pacate, si la Humanitas - autorii predau un manuscris in bloc in editura si nimeni nu se arata dispus sa contribuie la imbogatirea continutului, la schimbarea structurii unui volum. La urma urmei, cauza pentru care autor si editor colaboreaza este impersonala. In Romania, un astfel de model nu exista, dar in lume - da, iar eu am lucrat la astfel de volume si sper sa introduc acest fel de lucru si aici.
- Revenind la familia Romosan, cum arata o zi din viata ei? V-ati regasit rudele, prietenii?
- Ziua, oricare ar fi ea, e o masinarie. Incepe sa huruie devreme, sub stress, si se termina tarziu, cu spaima ca nu s-a implinit nimic. Culmea, cele mai odihnitoare sunt orele de concentrare coerenta, pe o singura tema. Ele vin seara sau noaptea, ca un "premiu" pentru o zi bine fugarita. E greu de spus ce mai ramane. Asa se petrec lucrurile in conditiile in care echipa e competenta, muncitoare, responsabila si vesela. Nu-mi pot imagina cum ar fi sa fie in alte conditii...
- In casa dvs. exista o mica persoana, plina de gratie si de farmec copilaresc: fetita dvs., Marguerite. Ce rol joaca in "masinaria" cotidiana? Reuseste sa blocheze cate-o rotita?
- Fetita noastra e o fanatica a cartii. Gestioneaza entuziasmul pe un ton critic si deseneaza cu pasiune pentru noi. Inventeaza semne si imagini, dar nu are prospetimea naiva la care te-ai astepta, ci un fel de copilarie aproape publicitara a compozitiei, ca un ecou al culturii vizuale in care a crescut. Pentru ca e un copil francez altoit pe o familie romaneasca, isi continua scoala franceza la Bucuresti, vorbeste bine romaneste si, de curand, vrea sa si scrie "cum trebuie", asa ca s-a apucat sa ia lectii. E un copil extraordinar de adaptabil, amabil si sensibil la relatii vii.
- D-na Keneres, oare regretati intoarcerea dvs. in Romania? Visele pariziene s-au risipit?
- Regret de zeci de ori pe zi banalul mecanism al vietii civilizate, confortul ratiunii si al bunului simt, pe care nici o "originalitate" romaneasca nu le poate inlocui. Nu regret insa ca traiesc aici vremuri unice, un fund de sac plin cu sperante (ca asa arata inceputul unei posibile ascensiuni), lucruri care depasesc fantezia unui diavol oarecare. Daca traiesc inca zece ani, imi voi scrie memoriile cu delicii.