Zoe Alecu este si astazi aceeasi pustoaica rebela din folkul romanesc, care in anii "70 li se adresa, fara menajamente, activistilor de partid: "Asculta, bai, mancator de c...t!". Cu limba ei ascutita, "destabiliza" tot timpul atmosfera vestitului Cenaclu Flacara, motiv pentru care n-a fost niciodata acceptata cu titlu oficial in mijlocul "fanilor de profesie". Crina Mardare, nonconformista si eleganta Crina pe care o vedeam pe micile ecrane in anii "70, este acum mamica unui baietel de cinci ani, care spune la toata lumea despre mama lui ca "ea iubeste foarte mult copiii, dar mai mult iubeste cainii de pe strada; asa de mult, ca i-ar aduce in casa pe toti". Dupa lunga odisee prin tarile nordice, alaturi de grupul "Sfinx", Zoe si Crina au revenit in apartamentele lor cu mobile vechi de pe Calea Victoriei, unde stau la lungi taclale cu prietenii de odinioara, care le-au lipsit atat de mult. In clipele acelea, diminetile in care doua fetite - una sturlubatica si sasaita, cu vioara sub brat si cealalta cu obrajii de portelan roz, cu ghiozdanul in spate si sacosa plina de partituri pentru pian - mergeau impreuna pe Calea Victoriei spre scoala de muzica, nu mai par atat de indepartate.
Zoe Alecu
Clovnul familiei si o chitara cumparata "cu sange"
Sunt Capricorn, nascuta pe 10 ianuarie 1956, in Bucuresti. E o zodie buna, o zodie de luptatori. Eu, una, n-am invatat nici pana astazi sa ma dau batuta. Mai am si eu momente de cadere, dar imi revin imediat, ma trag asa de par singura si zic: "Hai, fato, revino-ti, ca ai multe de facut!".
Am fost de mica clovnul familiei. Placerea de capatai a parintilor mei, ca si a vecinilor de pe strada (stateam la curte, undeva in "Macelari", aproape de Lizeanu), era sa ma puna sa fac tot felul de giumbuslucuri ca la circ. Eram o buna gimnasta, aveam o mobilitate extraordinara (intr-o buna masura, o mai am si acum), eram o maimuta desavarsita si tot ceea ce vedeam, imitam imediat. Cum la vremea respectiva erau la moda filmele indiene, primul cantec pe care l-am invatat a fost "Raj Kapoor". Eram peltica, sasaita si cantam, in varianta populara: "Am pantalonii rupti in c...r/ Si ma cheama Raj Kapoor". Si toti vecinii se prapadeau de ras, mai ales ca, intre versuri, mai faceam cate o strambatura, cate un spagat sau un flic-flac. Nu trebuia decat ca tata sa pocneasca din degete, si eu, precum un catelus dresat, de-abia asteptam sa ma dau in spectacol. Cand am implinit patru ani, ai mei s-au mutat in Calea Victoriei, la bloc, si acolo n-am mai avut la dispozitie o strada plina de admiratori, unde sa-mi fac "numarul", dar foarte curand au aflat de mine si vecinii din bloc, ca sunt "o artista in devenire". Am mers la acelasi liceu de muzica - "George Enescu" - ca si Crina Mardare: ne intalneam dimineata pe Calea Victoriei, in drumul catre scoala, eram doua mogaldete ce caram dupa noi partiturile si viorile. Era cu aproape doi ani mai mica decat mine, dar eu intorceam tot timpul capul dupa ea, pentru ca arata ca o papusa: avea niste ochi imensi, negri, si era vesnic rosie in obraji. Toata copilaria mea mi-am dorit sa am si eu macar o umbra de rosu in obraji; eu vesnic eram palida, slaba si scofalcita. M-am chinuit patru ani sa invat vioara, pentru ca vioara este un instrument nu greu, ci chinuitor, mai ales la o varsta frageda. In afara faptului ca profesorul ma pocnea peste degete cu ce nimerea, nu s-a priceput de nici un fel sa-mi puna vioara in mana, ba, mai mult, de cate ori il prindea pe tata, ii spunea ca ar fi bine sa fac violoncelul, ca am niste maini foarte potrivite pentru violoncel. Dar eu i-am zis tatei: "Tata, eu cu copaia aia intre picioare nu stau, sa fie clar!".
Despre colegii de clasa nu am amintiri foarte frumoase, pentru ca marea lor majoritate erau copii de oameni foarte instariti, cu nasul pe sus, nu purtau decat uniforme facute "pe comanda". Inca de pe atunci nu-mi placea sa ma umileasca nimeni, sa ma calce pe coada, drept pentru care aveam foarte multa treaba: ii bateam pe toti, pe rupte. In sfarsit, in clasa a patra, am luat eu hotararea decisiva ca nu trebuie sa mai stau in aceasta scoala, trebuia sa scap si eu de ei, si ei de mine. Asa ca am dat niste "chiftele" pe instrument, la examenul de sfarsit de an (la modul voit, bineinteles, ca nu eram eu asa de proasta sa nu descifrez niste partituri), si am scapat de scoala de muzica. Mi-a ramas - multi ani de zile - o pata vanata pe umar, cu pielea foarte intarita si zgrunturoasa, in amintirea orelor lungi de studiu la vioara.
Am continuat sa invat la o scoala obisnuita, de cartier, dupa care am dat la un liceu de cultura generala, "Mihail Sadoveanu", al carui profil s-a schimbat, imediat dupa ce am dat eu admitere, in industrial - situatie care nu mi-a convenit deloc. Tata se bucura ca voi avea "o meserie la baza", dar bucuria i-a fost scurta. Fara stirea lui, am invatat o vara intreaga, am dat diferentele si m-am mutat la liceul "Lazar". Pentru ca tata nu mi-ar fi dat in ruptul capului bani sa-mi cumpar chitara, mi-am cumparat singura. De unde am avut bani? M-am dus si am donat sange. Erau vestitele chitari de placaj de 560 de lei, eu aveam 16 ani si eram innnebunita ca n-am si eu o chitara. Dupa vreo sapte sedinte de donat sange, cand mai aveam putin si ma topeam pe picioare - eram din ce in ce mai livida si parintii mei nu mai stiau ce se intampla cu mine - am reusit sa strang, in sfarsit, cei 560 de lei si m-am dus si mi-am cumparat-o. Am cumparat si metoda Anei Boeriu si am inceput sa invat singura chitara, atat cat sa ma ajut sa-mi compun piesele si sa ma pot acompania. Scriam poezii inca de la 9 ani, asa ca imi faceam singura si textele cantecelor.
M-am apucat serios de cantat din 1974 si am inceput sa fiu solicitata sa merg in turnee, sa particip la spectacole; cantam intr-un cenaclu care se numea "Viata studenteasca si amfiteatrul artelor". Am fost colaborator trei ani de zile la Teatrul "Nottara", unde am facut muzica pentru cateva spectacole, cantam la Clubul Arhitecturii, la Clubul Z, am cantat in deschidere la mai toate trupele tari din Romania la acea vreme - "Phoenix", "Pro Musica", "Progresiv Tm", "Basorelief", "Compact". Aveam 17 ani cand, prin Doru Stanculescu, am debutat la Cenaclul Flacara, in acelasi timp cu Nicu Alifantis: el a fost acceptat "cu drepturi depline", eu doar ca si "colaborator", pentru ca eu nu cantasem o melodie pe versuri de Adrian Paunescu, ci pe versuri proprii. Am cantat folk timp de 12 ani, am fost - zic eu - un nume de referinta in genul acesta muzical. De aceea, in amintirea acelor ani, in paralel cu activitatea la "Sfinx", m-am aplecat din nou asupra folkului si voi scoate in curand un album cu compozitii proprii, tributare acestui gen muzical, care cunoaste acum la noi un reviriment.
Am cantat folk pana in 1986, cand Crina Mardare mi-a dat un telefon din Danemarca, sa ma alatur grupului "Sfinx", de la care tocmai plecase Elena Perianu. A trebuit sa invat vreo 60 de piese (de cu totul alta factura decat ceea ce cantasem eu pana atunci) intr-o luna si jumatate - cat am avut la dispozitie intre cele doua contracte pe care grupul le avea in strainatate. Primii bani pe care i-am castigat in Danemarca i-am dat pe "toale", pentru ca stilul power-flower pe care il purtam eu in folk nu se potrivea deloc tinutei elegante pe care trebuia sa o afisez cu "Sfinx".
Crina Mardare
Actrita de la trei ani
M-am nascut in Bucuresti, in 22 octombrie 1957, la granita dintre Balanta si Scorpion. Ma simt Scorpion pentru ca-mi plac foarte mult hainele, parfumurile, casele frumoase, luxul. Ma simt si Balanta, pentru ca nu am destula incredere (in altii!) si cam pendulez pana iau o hotarare. Nu sunt asa de impulsiva ca un Scorpion, in anumite momente sunt chiar diplomata, ca o Balanta. Inclinatia spre arta, pe care am avut-o de mica, probabil ca tot de la Balanta mi se trage. Si iubirea si mila pentru aproape, si faptul ca-mi plac foarte mult animalele, in special cainii oropsiti de pe strada.
Inca de la varsta de trei ani eram un fel de spectacol al casei: cantam melodiile Margaretei Paslaru si cele ale Marinei Voica (ele erau atunci la moda) in fata familiei si a musafirilor. Parintii mei n-au vrut sa ma lase sa urmez scoala de muzica, au spus ca muzica nu este o meserie si ca trebuie sa fac o scoala serioasa, sa studiez matematica, stiintele exacte. Intre timp, tatal meu a primit o misiune diplomatica si a plecat, impreuna cu mama mea, in strainatate, iar eu am ramas in grija bunicilor. Bunicul meu ma iubea insa atat de tare, incat nu s-a putut opune dorintei mele: asa se face ca - la nici sase ani impliniti, fara stirea parintilor mei si fara acordul lor - am dat examen la Scoala de muzica si am intrat cu brio.
Daca as fi avut dascali mai destoinici, care sa-mi insufle dragostea de instrument, probabil ca as fi devenit un pianist-concertist foarte bun. N-am avut nici pian acasa de la inceput - in primii ani am invatat pe o claviatura desenata pe masa. De-abia dupa doi ani de zile, ai mei s-au induplecat sa-mi cumpere un pian. Tot fara voia parintilor mei am dat examen la Liceul de muzica si am intrat, fara sa fi facut in prealabil nici un fel de meditatii.
Nu aveam atatea alternative de distractie cum au tinerii in ziua de azi, totusi ne amuzam foarte bine. In fiecare weekend se nimerea ca unul dintre prieteni sa organizeze cate un "ceai". La un asemenea ceai, am reintalnit-o pe Zoe Alecu. N-o vazusem prea des, dupa ce parasise liceul de muzica. Ea avea 17 ani, se lansase in folk, eu aveam 15 ani si venisem la petrecere insotita de tatal meu. Purtam o rochie lunga, verde-turcoaz, din triplu voal, fara maneca. Zoe era imbracata in stilul hippie - cu blugi, cu o camasa lalaie gen ie, cu bentita pe frunte, cu codite impletite. Statea pe jos, turceste, cu Motu Pittis si cu Doru Stanculescu si fumau, iar mie "imi lasa gura apa" sa ma port si eu mai "golaneste", asa, ca ei, nu ca o domnisoara de pension, cum aratam eu.
Anii au trecut, am terminat liceul de muzica si, din nou impotriva vointei parintilor mei (visul lor era sa dau la Medicina sau la Litere), am dat la Conservator si am intrat, chiar pe un loc foarte bun (a treia). Inca din anii de liceu am facut parte din grupul "5T", foarte la moda prin anii "75-"76. Chiar din primul an de Conservator mi-am facut un nou grup, impreuna cu Ligia Oancea si Elena Perianu - "Trison" (devenit ulterior duetul "Stereo", cand am ramas doar cu Elena Perianu). Acesta a fost un motiv pentru a primi sistematic "intepaturile" profesorilor rigidizati in canoanele educatiei academice din Conservator, care nu acceptau de nici un fel ceva nou in muzica. Mai eram si "coriste" pe deasupra, cantam in grupul lui "Oanta" - regretatul Ioan Luchian Mihalea, in "Song", deci. Faceam atunci, cu "Trison" si apoi cu "Stereo", o muzica de grup, iesita din tiparele stiute ale muzicii usoare din epoca. Televiziunea Romana ne-a ajutat foarte mult sa ne lansam - am lucrat cu echipa lui Tudor Vornicu, cu Ioana Bogdan, cu Aurora Andronache, cu Titus Munteanu, care ne prezentau in emisiunile de muzica si divertisment. Eram colegi de generatie cu Angela Ciochina, cu Adrian Daminescu, cu fratii Romcescu. Era o atmosfera foarte frumoasa atunci, in viata culturala - "underground" ("in subteran") se facea muzica de mare calitate, mult mai aproape de arta decat e muzica pe care o fac acum grupurile. (Cu tristete in suflet, trebuie sa remarc ca majoritatea grupurilor de astazi fug de cantatul "live", preferand sa cante "din butoane", pe banda facuta in studio). Era un entuziasm extraordinar atunci, exista un spirit de echipa si o solidaritate extraordinara intre artisti. Care erau melodiile cu care ne-am lansat? "Trenuri care pleaca si vin" a lui Ionel Tudor, coleg si el de generatie cu noi, si, bineinteles, prelucrarile folclorice ale lui Adrian Enescu, cu care am scos un album in 1984. Si tot in 1984 a inceput colaborarea mea cu grupul "Sfinx" - era imediat dupa fuga lui Dan Andrei Aldea. Am plecat din tara cu primul contract in Danemarca, Suedia si Norvegia, dar deja asta este o alta poveste.
"Sfinx" - o legenda vie
"Sfinx" e un mit, e singura trupa care a rezistat ofensivei timpului si modelor, cu foarte multe schimbari de componenta, desigur. Singur Misu Cernea a ramas pe loc, de la infiintare si pana in prezent. Dar au trecut prin trupa numai oameni de valoare, instrumentisti celebri: Dan Andrei Aldea, Laurentiu Cazan, Florin Ochescu, Sorin Chifiriuc, Adrian Ordean, Paul Ciuci, Alin Oprea, acum Adi Manolovici - la chitara. Au fost clapari "grei de tot" - Doru Apreotesei, Mihai Coman, Doru Caplescu si acum eu, Crina Mardare - cea mai "grea".
Am avut contracte in special in tarile nordice - in Olanda, Danemarca, Norvegia, unde cantam in cluburi sau discoteci, dar numai piese din topurile internationale, nu compozitiile noastre. Abia din "93 am inceput sa cantam si compozitiile proprii, care au fost foarte bine primite; chiar ne-a parut rau ca nu le-am prezentat mai devreme. Ne descurcam destul de bine, insa era o munca infernala, tot timpul trebuia sa schimbam repertoriul, ca sa fim in pas cu moda. Am cantat cu trupe consacrate - "Snap", "Trio Brothers" - dar noi, venind dintr-o zona care nu era reprezentata de nici o casa de productie importanta, cum erau ceilalti (reprezentati de Emi, Ariston etc.), nu puteam sa spargem mafia care era, si acolo, ca si aici. Grupul nostru a ajuns sa fie insa foarte bine cotat, aveam oferte de contracte foarte bune, eu si Zoe am fost chiar solicitate sa colaboram la show-urile celui mai important post de televiziune din Olanda. Atunci, impresionat de performanta noastra, un reprezentant al Casei de discuri Emi pentru Benelux ne-a propus sa parasim grupul "Sfinx", dorind sa ne croiasca o cariera de soliste, sa ne creeze o noua imagine. Nu aveam, bineinteles, cum sa acceptam asa ceva, spiritul de echipa pe care Misu Cernea a stiut sa ni-l cultive in decursul anilor si-a spus cuvantul si n-am putut face un gest asa de urat fata de el si fata de restul colegilor de grup. Asa ca ne-am intors in tara impreuna si ne-am continuat activitatea.
Noua fata a "Sfinx"-ului este "Sfinx Experience". "Sfinx Experience" nu mai are nimic de-a face cu "Sfinx"-ul de acum 15 ani. Inainte era o trupa de baieti, acum este o trupa cu doua fete si trei baieti. In cateva piese, muzica si orchestratiile mai pot aminti de "Sfinx"-ul cel vechi, dar acum facem muzica in genul pop-rock-ului alternativ. Fiecare dintre noi, desi venim din zone diferite, isi manifesta personalitatea in ideile sale de compozitie. Oricum, despre muzica noastra nu se poate spune ca e comerciala, chiar daca ne atrage tot ce e nou, dar din punct de vedere al orchestratiei, sunetului, liniei melodice si textului, precum si al modului de a aranja vocile, piesele noastre sunt foarte elaborate.
Mare pacat este - am ajuns noi la concluzia asta - ca am optat pentru activitatea de afara din tara. Practic, din "84 am disparut de pe piata romaneasca, pana acum doi ani. Am pierdut un teren pe care il recuperam destul de greu acum. Pe de alta parte, e clar ca daca n-am fi plecat, nu ne-am fi permis sa avem acum propriul studio, propria instalatie de sunet si lumini, ceea ce ne da aceasta independenta financiara. Suntem fericiti ca publicul romanesc ne iubeste in continuare si ca avem un numar foarte mare de fani.