Primavara bunicilor
Din cate sarbatori exista in calendare, nici una nu le este dedicata bunicilor. Sunt prea umili, sarmanii, ca sa fie sarbatoriti. Prea modesti. Devotamentul lor gratuit ni se pare firesc. Duiosia lor - depasita. Stangacia lor - comica. Lacrimile - exasperante. Numai atunci cand dispar, amintirea si remuscarile noastre ii inconjoara cu aureole si ii transforma in "sfinti". Cu tot respectul si dragostea pe care le-o datoram, incercam sa indreptam nedreptatea pentru o clipa, instituind intr-o pagina de ziar, ziua lor. Primavara bunicilor care au fost si care inca exista.
Casa bunicii
Intr-un varf de deal, acolo unde parca cerul se intalneste cu pamantul, unde soarele straluceste aproape toata ziua, a fost casuta de barne a bunicilor mei. Cu maghiran la ferestrele mici, cu prispa plina de muscate si micsunele, cu un stup de albine la coltul casei - parea ca din basm. Aici nu se auzea decat cantatul pasarelelor, mugetul vacilor, behaitul oilor, nechezatul cailor. Peisajul era intregit de silueta inalta a bunicii, subtirica, dreapta, cu ochi albastri si parul alb, alergand ca un sparnel toata ziua sau stand cu furca in brau, in serile de iarna petrecute in jurul sobei, pe a carei plita se coceau rondele moi de cartofi. Bunica (Mariuta lui Banicut) recita "Ginta latina", "Sergentul", "Mama", uimindu-ne cu memoria ei nealterata de trecerea timpului. A fost frumoasa pana la 96 de ani, cand s-a dus spre cele vesnice.
Eu locuiam cu parintii in vatra satului, dar cea mai mare bucurie era sa ajung acolo, pe deal, de unde se vedea valea Valsanului, cu apa ei de munte, limpede si rece. La bunica se bea cel mai bun lapte, mancam bob verde si prune uscate la cuptorul din curte. Apa din putul care nu seca nici in cei mai secetosi ani era datatoare de viata. Tot catunul lua apa de aici, poarta fiind deschisa pentru oricine. Dar iata ca nemilosul timp nu iarta.
Dupa moartea bunicului, la 80 de ani, bunica a mai locuit o vreme in casuta ei, insa nu se mai descurca singura. A fost nevoita sa coboare la copii. Casa veche si nelocuita a inceput sa se degradeze. Unul dintre nepoti, pe care l-a iubit cel mai mult, a hotarat s-o darame. A facut insa o greseala de neiertat: a adus in curtea casei unde se mutase bunica, lemnele din daramaturi. Socul a fost puternic. Toata viata ei, toate clipele fericite se transformasera intr-un maldar de scanduri vechi. In sinea ei, bunica sperase ca se va intoarce acolo, acasa, sa moara, sa plece spre alt taram. Atat a suferit, ca a facut un accident vascular si, in cateva zile, ochii ei albastri s-au inchis pentru totdeauna...
N-am mai mers niciodata la casa bunicilor mei. Nu vreau sa vad ruinele unui rai. Nici vecinii nu mai sunt, ca s-au stins unul cate unul, iar copiii lor s-au dus la oras. Merg la biserica, in cimitirul plin de morminte, si aprind lumanari in amintirea lor si a zilelor cu care nu ma voi mai intalni niciodata.
Ionescu Maria - Str. Livezilor, bl. 14, sc. A, et. 1, ap. 4, Pitesti, jud. Arges, cod 0300
Satul din apropierea stelelor
Bunicul este o mana de om: tot ce-a mai lasat timpul din barbatul voinic de odinioara, peste care a trecut aproape un secol. Cu toate astea, cand ma strange in brate, emana inca o putere nebiruita.
Demult, imi povestea el, satul nostru se intindea la poalele dealului. Era acolo pamant darnic si apa din belsug. Era multa apa, daruita de Dumnezeu fara prea multa truda. Un barbat vrednic, intr-o zi de vara, sapa de dimineata pana tasnea apa din pamant, isi facea semnul crucii, ii multumea lui Dumnezeu pentru dar, isi potolea setea dupa atata truda, manca, dormea atat cat soarele ii batea drept in crestet, iar pana la chindie, fantana era gata pietruita. Umplea cu apa o ulcica de lut, o ducea acasa, unde toti isi faceau cruce si numai dupa aceea gustau din acel minunat dar al Domnului. Toate veneau mai usor cu acest dar, cu care Cel de Sus inzestrase pamantul acelei asezari de crestini. Era belsug de bucate, de vin, cresteau vite si-n jurul caselor foiau tot felul de oratanii...
Ma las leganat de trenul local invechit si zambesc. Vara-si furiseaza miresmele pe geamul intredeschis al compartimentului meu. Trenul cel invechit va opri intr-o gara mica. Voi cobori. Acelasi batran ceferist va intampina putinii calatori, aceeasi drezina ruginita va zace pe un capat de sina ferata ce se va termina sub ochii mei, aceeasi lampa electrica va mangaia peronul ingust cu lumina ei palida. Apoi voi trece prin livezi, prin vii si prin paduri. Voi urca dealul pe care l-au urcat odinioara stramosii bunicului meu si voi ajunge in spatele gradinii lui. Va fi trecut de miezul noptii. Va fi timpul cand totul este inmarmurit: copacii, florile, iarba, porumbul si via din gradina. Daca nu ar sclipi stelele, as crede ca a inmarmurit si timpul. Numai miresmele dulcegi ale florilor din fata casei bunicilor si aromele acrute ale strugurilor abia scuturati de floare ma vor face sa stiu ca mai exist. Si stelele. Doamne, cate stele! Si sunt atat de aproape! Voi trece in gradina peste parleaz. Cainele ma va latra prietenos, cu ochii lucindu-i in noapte, ca doua lumanari. Bunicul va deschide usa, ma va privi intai ca pe o naluca, se va dezmetici, va plange, va rade si ma va strange-n brate, cu forta lui misterioasa. Bunica, din urma lui, mica, incovoiata de ani, tinand mainile la piept ca la rugaciune, ma va dojeni ca am venit in toiul noptii, asa cum ma dojenea demult, ferindu-ma de tot ce-i rau. Ii voi saruta mainile uscate si noduroase de truda si de ani si voi simti pe mainile mele lacrimile ei ireal de fierbinti. Voi intra in incaperea unde-si gasesc ei tihna si ma va imbata mirosul de busuioc. Privirea imi va fugi pe scoartele de pe pereti, apoi pe vechea icoana sub care palpaie vesnic o mica candela. Se vor aseza in stanga si in dreapta mea, pe acelasi pat pe care-l stiu de mult, la fel ca-n vremurile cand eram copil si voiau sa ma mangaie sau sa ma dojeneasca. In acele clipe, voi sti ca sunt mai aproape de stele. Voi sti ca sunt Acasa.
Nedelcu Constantin - Str. Toamnei nr. 9, bl. 4, sc. B, ap. 18, Brasov
A fost odata un mosneag
Exista in inima Moldovei un satuc numit din cele mai vechi timpuri Dragu. Sat vechi, din neamuri de razesi, cu fete frumoase si flacai de nadejde, asezat ca intr-o copaie adanca, intre dealurile Milestilor si Horzestilor. Acolo isi au radacina neamurile noastre, de acolo s-au ridicat oameni cu carte, preoti, invatatori, ingineri... Nu pot spune ca suntem o familie bogata, dar viata ne este plina de ale gurii, avem ce pune pe masa zi de zi. Aici oamenii stiu a invarti hora, dar si suveica si plugul in brazda campului. Aici au vazut lumina zilei cei dragi - bunici, parinti, frati si surori. Dar totul este prea frumos si prea bine ca sa fie asa pana la capat. Destinul taie cateodata viata, ca un cutit...
Inainte de 1989, cand se puneau bazele agriculturii socialiste, s-a inceput si la noi daramarea caselor si mutarea oamenilor in cea mai apropiata comuna - Tomosi. Totusi, din toti locuitorii satului, cateva familii s-au inversunat si au ramas aici, spunand ca numai moartea ii va scoate din casele lor. Printre ei a fost si bunicul. Spun ca a fost, pentru ca azi el nu mai este viu printre noi decat cu amintirea, care va ramane vesnic in inimile noastre: om mandru, chipes la trup si obraz, care nu si-a parasit casa parinteasca si stramoseasca. El a stiut totdeauna ce vrea: flornic, muncitor, cu dragoste de pamant, a stiut pentru ce traieste si si-a crescut fiii si nepotii cu respect pentru munca si tara. De la bunicul am invatat a hori si-a doini, si parca il aud si acum cantand, de rasunau dealurile si vuiau vaile de glasul lui: "Patru boi cu lantu-n coarne/ Stau gata sa ma doboare/ Dar nici eu nu m-oi lasa/ Caci mi-i draga viata". Asa a fost bunicul meu, si el mai vine uneori pe acasa, sa priveasca lumea de azi, plina de griji si tristeti.
Moraru Maria - com. Tomosi, jud. Bacau, cod 5527
Bunicul de la poalele muntelui
Simteam pietrele batranului drum de tara prin talpa subtire a papuceilor cu care bunica ma incalta. Eram acasa. Asa stiam.
Au trecut ani multi de-atunci, dar parca pietrele satului imi vorbesc si acum. Bucuria plecarii la fan se impletea tandru cu zilele toride de vara. Poate ca tocmai vara ii facea pe oameni mai buni, mai linistiti si mai blanzi. Diminetile erau ceva mai agitate, pana cand bunica pregatea mancarea, pana cand bunicul lega calul la car si aseza cu grija furcile de lemn. Pe cea mai usoara mi-o dadea mie. Eu trebuia doar sa umplu plosca cu apa rece si sa o pun in caruta, intr-un coltisor de umbra. Bunicul stia ca mai mult il voi incurca la intorsul fanului, dar tocmai asta il facea sa simta ca traieste, ca are un rost pe care il va lasa mostenire nepotului sau. Duminica, satucul de la poalele muntilor era inghitit de liniste. Paraiasul care curgea pe la poarta era singurul care cuvanta. Daca te apropiai sa-l asculti, auzeai cum iti vorbeau mosii care nu mai sunt. Si ei au privit aceleasi pietre din parau. Ei, parintii lor, bunicii si strabunicii lor. Pietrele faceau apa sa vorbeasca...
Vara, in timpul unei zile obisnuite, satul este pustiu, casele se scalda in liniste. Oamenii sunt pe camp. In amiaza mare, acolo e casa lor. Mancam la umbra unui nuc maret si rotat si parca nicicand si niciunde mancarea nu era mai buna. Seara, lasand in urma efluvii de fan, ne intorceam alene acasa. Arsi de soare, fericiti si desculti.
Astazi, drumul din satul bunicilor mei este tot prafuit, dar e asfaltat. Talpile nu mai simt pietrele. Carele cu cai au intrat in uitarea adanca a muntelui. Numai apa curge la fel, pe la poarta, aducandu-mi din lumea de dincolo vorbele bunicului, amestecate cu susure. Candva, si eu...
Sorin Manduc - Str. Doamna Stanca nr. 71 B, Fagaras, jud. Brasov
Extemporale Cu Bunici
Daca exista pe lumea aceasta o iubire nebuna, ea este,
cu siguranta, iubirea dintre nepoti si bunici
"Pe bunica mea o chema Ecaterina. Ea era buna tare si oamenii ii ziceau Catita. Pana am mers la scoala, am stat la ea. Dimineata ma uitam cum se piaptana si cum isi prinde parul cu ace mari. De fiecare data ma temeam sa nu se intepe la cap, dar ea se intorcea razand catre mine si-si lega la spate naframa. Cand facea focul, stateam langa ea, pe laduca de lemne, cu pisica in brate, ca sa-mi tina de cald. Bunica avea o gradina mare, cu trei nuci batrani. Intr-o zi de vara, cand eram in gradina, am vazut ca vine ploaia si am vrut sa fug spre casa. Fugeam inaintea ploii prin iarba si o auzeam in spatele meu cum fasaie. Am ajuns langa nuc si acolo m-a prins ploaia din urma. Asta a fost prima suparare mare a mea: ca m-a intrecut ploaia, si atunci am plans, dar nu mi-a vazut nimeni lacrimile, ca afara ploua rau. Si-acuma, cand scriu compunerea, ploua si-mi vine sa plang, ca bunica a murit demult si nu mai sunt nici nucii sub care sa ma ascund!" (Liliana)
"Bunicul meu este inalt, are parul zburlit, ochii mari si e slab, e numai piele si oase, iar dintii i-au cazut toti. Norocul lui e ca si-a pus alti dinti, ca altfel nici mamaliga n-ar putea manca. Cand merg la el, la Iasi, ma ridica in brate si ma saruta, dar ma inteapa cu barba. Dupa-amiaza ne pune la culcare, iar noi ne prefacem ca dormim si ne jucam. Daca facem prostii, obisnuieste sa spuna numai atat: <<Extraordinar, extraordinar!>>. In rest, este un bunic tare bun si iubitor. Ciudat ca-l cheama Valeriu, ca si pe tata. Pe bunica si pe mama le cheama tot la fel: Maria - si asta e o ciudatenie si mai mare." (Melania)
"Nuni este bunica mea. Ea nu este o bunica obisnuita. Este cea mai cicalitoare, vorbareata, pisaloaga si cunoscuta femeie din Ramnicu Valcea. O cunoaste chiar si primarul. Vorbeste tare mult si se baga in viata tuturor. Cand vine la Bucuresti, e tragedie! Noroc ca e mai mult plecata in oras. Cand sta acasa, e tot timpul la telefon. La prima vedere, pare o femeie cumsecade, dar daca stai mai mult de trei-patru zile cu ea, innebunesti. Cand ne-am mutat la Bucuresti, ea mi-a facut prietene, vecinii de la bloc prin intermediul ei ne-au cunoscut. I-am insirat toate defectele, caci stiu ca nu se va schimba niciodata. Si, desi ies scantei daca stam mai mult impreuna, o iubesc tare mult pentru ca, pe zi ce trece, imi dau seama ca seman din ce in ce mai mult cu ea si acest lucru imi place. Vreau sa ajung si eu o Nuni grasana, dulce si iubitoare ca ea." (Silvia)
"Bunicul meu este tare batran, are parul alb, ochi blanzi si nu mai este puternic ca inainte. Acum nu mai poate sa munceasca. Toata ziua mananca, trancaneste si se uita la televizor. Cand vorbesc cu el, trebuie sa-i strig in ureche, pentru ca altfel nu aude. El imi spune glume si bancuri si canta niste cantece de cand era tanar. Vocea lui e cand groasa, cand subtire si atunci eu, ca sa nu rad, dau drumul la radio si-l las sa cante pana adoarme in fotoliu." (Valentin)
"Eu nu mai am bunic, pentru ca a murit de cativa ani, in luna martie. Bunicul meu a fost pensionar si statea cu noi tot timpul si eu il iubeam mult. El m-a invatat multe lucruri bune. El m-a invatat sa-mi leg sireturile altfel decat mi-a aratat mama si acum eu le leg asa ca el. Si m-a mai invatat sa crap lemne si sa tin bine securea in mana, ca sa nu-mi tai picioarele. Cand mi-e dor de bunicu", eu zic incet: <<Babuscutule, ce mai faci tu?>>." (Radu)
"Bunica mea poarta un nume de basm: Cadria. Ea este acum departe si parca o vad langa fereastra, cautand in zare chipurile noastre. Imi place sa stau printre lucrurile ei care miros asa de frumos... Imi place sa-i aud vocea. Cat voi trai, o sa ma gandesc la bunica mea ca la un astru minunat, care a vegheat raiul copilariei mele. Sper ca apusul ei sa fie cat mai tarziu." (Ersen)
"Bunicul meu este batran, are parul alb, pielea zbarcita si in gura are proteza. Are 69 de ani si s-a nascut in judetul Vaslui. Toata ziua nu sta deloc. Munceste alaturi de bunica la camp si amandoi au mainile negre si crapate. De cate ori ma duc la ei, imi spune sa nu ma mai tund, ca fetele sunt frumoase cu parul lung. El imi da cate-un pui si un iepuras, pe care trebuie sa-i ingrijesc si sa-i hranesc cat tine vacanta. Eu ii iubesc pe amandoi bunicii mei si-i respect pentru ca sunt muncitori si mi-au crescut mama." (Alexandrina)
"Bunica mea este maruntica si poarta ochelari. E slaba si firava, insa are un suflet puternic. Provine dintr-o familie cu patru copii, ramasi orfani in razboi. A reusit sa-si creasca fratii, sa infranga saracia si mizeria. Asa a devenit ea puternica. Ea vegheaza in permanenta la bunul mers al treburilor in familia noastra. E ca o albina de harnica, gospodina desavarsita si se poate lua la intrecere cu oricare bunica din lume. Eu, unicul nepot, sunt dragostea ei cea mare. Sfaturile ei ne-au fost de folos totdeauna si noi, ceilalti membri ai familiei, ne straduim s-o ajutam si sa-i facem batranetea mai usoara." (Tudor)
"Bunicul meu imi povestea cum bunica lui il punea, cand era mic, sa-i zdrobeasca samburii de nuca intr-o lingura de lemn, ca sa poata sa-i manance, caci n-avea dinti. Daca ar mai trai bunicul meu, eu i-as da toata ziua nuci si alune macinate..." (Iliuta)