Pumnul Si Bocancul Iubirii
Nimic nu poate obliga o femeie normala si sanatoasa sa suporte un tratament conjugal care sa-i stalceasca trupul si sa-i lezeze demnitatea umana
Pe zi ce trece, violenta devine o componenta a lumii in care traim. Pe strada, la televiziune si-n presa, ne confruntam cu imagini apocaliptice, care ni se inoculeaza cu o perseverenta satanica. Exista insa si forme de violenta care nu se lasa observate, in ciuda atrocitatii lor. Consumate in cuplu, in dosul unor usi indeobste inchise, ele opereaza in zona vietii sentimentale, pe care incearca s-o disciplineze cu pumnul sau cu un varf de bocanc. Mii de femei indura in Romania supliciul cotidian al batailor, fara sa aiba cui sa ceara ajutor. Mii de mame indura martiriul violentei, alaturi de pruncii lor. Un iad moral, pentru care nu exista termen si masura de judecata, le mortifica sufleteste, transformandu-le viata intr-un calvar. Ancheta revistei noastre porneste de la cazuri reale. Scrisorile publicate au fost alese dintr-un lung si dramatic cortegiu de plangeri, insangerate cu certificat medical.
"Sunt hotarata sa divortez, dar sotul meu ma ameninta ca va plati pe cineva sa ma omoare"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Ma numesc Cristina si sunt din Bucuresti. Citesc revista dvs. in fiecare saptamana si o apreciez foarte mult. Ma aflu intr-un mare impas si m-am gandit ca as putea primi un sfat intelept, caci eu nu mai am putere sa gandesc.
Am 26 de ani, sunt casatorita de 7 ani si am un copil de 6 ani. Copilul se afla de mic in grija parintilor mei, este foarte bine crescut si progreseaza foarte mult pentru varsta lui. Eu locuiesc impreuna cu sotul meu intr-un apartament al nostru, dar nu ne intelegem deloc. Eu am o slujba foarte buna, unde sunt apreciata foarte mult. Din pacate, sotul meu imi ridiculizeaza orice progres, este violent, egoist si adopta in general o politica de forta. Eu sunt bunul lui cu care are dreptul sa faca ce vrea. Nu ma respecta nici un pic, nu aduce de mancare in casa, ci cumpara de mancare si mananca la mama lui. Ma cearta tot timpul ca ma duc la serviciu si ca nu stau eu acasa cu copilul. Am preferat insa sa las copilul la mama mea, deoarece acolo are parte de liniste si foarte multa grija, atmosfera pe care in casa noastra n-ar intalni-o. Sotul meu vrea sa ma vada depinzand in totalitate de el. Am suportat timp de 7 ani toate acestea cu gandul ca se va schimba. Am lucrat toti acesti ani, dar in diferite locuri, caci sotul meu avea mereu de obiectat cate ceva impotriva fiecarui loc de munca al meu (specific faptul ca el nu lucreaza, ci are "afaceri" din care castiga foarte multi bani, pe care ii strange si ii tine la mama lui, pentru a se sti asigurat pentru ziua cand va fi nevoit sa munceasca). Ei bine, de multe ori m-a facut sa-mi las serviciul pentru ca el voia sa plecam la munte, la mare, sau pentru ca pur si simplu nu mai suporta sa stie ca eu lucrez. Acum insa, de un an, am o slujba foarte buna, la o firma de comunicatii mobile, firma care imi ofera un salariu bun, o portie de mancare pe zi si abonamentul Ratb decontat, plus ca invat o multime de lucruri care-mi vor fi de folos. Sunt hotarata sa nu plec de-aici, dar sotul meu ma agreseaza incontinuu. De curand, a venit peste mine la serviciu, mi-a facut scandal. M-am facut de rasul colegilor, am plecat imediat, dar pe drum m-a batut si mi-a interzis sa ma mai duc la serviciu. Sunt hotarata sa divortez, dar ma ameninta ca va plati pe cineva sa ma omoare, ca le va sparge geamurile parintilor mei si va face obstructie ca sa vada copilul si asa mai departe. Parintii mei, care pana acum ma sustineau in hotararea mea de a scapa de acest om, sunt speriati de perspectiva aceasta de a avea zilnic scandaluri. Sunt pensionari si, de sapte ani de cand m-am casatorit, sunt stresati incontinuu de problemele mele, ingrijorati pentru viitorul meu alaturi de un asemenea om (are accese de nebunie, sparge obiectele din casa, isi rupe hainele de pe el...). Eu am resurse (fizice si morale) si cred ca ma voi descurca fara el, pentru ca invat repede, imi place sa muncesc si am o meserie care se cauta (analist programator), cunosc trei limbi straine si pana acum n-am fost refuzata la nici un interviu. As fi putut face cariera daca sotul meu n-ar fi intervenit in cursul normal al lucrurilor. Mi-am petrecut cei mai frumosi ani alaturi de el, fara sa pot culege roadele pe care le meritam. Acum vreau sa divortez, dar mi-e tare frica de el si de faptul ca-mi va distruge parintii si asa bolnavi. Oare singura solutie este aceea de a-i stramuta pe parintii mei in alt oras sau... ne poate proteja legea in vreun fel? Daca divortez, va veni sa-mi faca scandal la slujba si tin foarte mult sa am o imagine buna aici. Cum pot scapa de aceste probleme din cauza carora ma simt tintuita fara nici o putere de a actiona in vreun fel? Va rog sa-mi dati un sfat, caci il astept cu sufletul la gura.
Cu multumiri,
Cristina
"Asa bolnava cum este, o loveste si o tine afara, in frig"
Stimata d-na Sanziana Pop,
Dv. sunteti speranta celor necajiti si amarati. Dv. ii alinati si le dati un sfat la nevoie. Am si eu un mare necaz. Sora mea are 42 de ani si sufera de cancer la san. Este rac de parte femeiasca si acum s-a mutat la plamani si ficat. Fiind in ultima faza, au inceput sa i se decalcifieze oasele. Ca sora a ei, sunt tare necajita ca nu pot sa o ajut, vazand-o in ce hal se chinuie. Acum, cand va scriu, i s-a desprins mana din umar. Are patru copii si un nenorocit de barbat care o trateaza ca pe un caine. Bolnava cum este, pana la necazul de care v-am scris a tinut toata gospodaria, care se compune din pasari, vaci, porci etc., barbatul contribuind doar cu injuraturile si bataia. Asa bolnava si amarata cum e (doctorii nu i-au mai dat mult de trait), o loveste si o tine afara, in frig, o lasa sa flamanzeasca. Oare in ultimele ei clipe de viata, mai exista vreo sansa sa se bucure de putina liniste, de caldura sufleteasca din partea copiilor si a mea, de un sfat care sa o indrume spre bine? Cainos cum este, el nu lasa pe nimeni sa intre in curte, biata de ea aflandu-se ca la inchisoare. Va rog din tot sufletul meu, daca se mai poate face ceva pentru ea, dati-ne si noua un semn! Va urez multa fericire si sa-i ajutati in continuare pe cei amarati.
Farcas Elena - Str. Valeni nr. 50, Ploiesti
"Fiica si nepotii mei sunt terorizati de-un individ violent"
Doamna,
Citind in fiecare zi de luni ziarul pe care-l conduceti, mi-am dat seama ca va implicati si sufleteste in rezolvarea diverselor probleme de viata ale cititorilor dv. De aceea indraznesc sa va cer ajutorul. Sunt o mama disperata, care isi vede fiica si cei patru nepoti terorizati de un individ betiv si violent, care isi spune "tata". Atitudinea lui este diabolica: isi loveste atat sotia, cat si copiii, terorizandu-i pe durata prezentei sale in casa, pentru ca atunci cand se afla si altii de fata, sa joace rolul parintelui desavarsit. De curand, cand unul dintre baieti (sunt doi baieti si doua fetite) a sarit sa-si apere mama de lovituri, "criminalul" (nu merita alt nume) l-a amenintat cu cutitul. Epuizata de frica si de atatea batai, fiica mea doreste sa divorteze, dar el a amenintat-o cu moartea. Mai nou, se imbata tot timpul, devine - din pricina alcoolului - mai violent ca pana acum, sparge totul din casa, ii bate pe bietii copii si pe mama lor cu pumnii si cu picioarele. Sunt disperata in fata acestei situatii dramatice, in care nu am putere sa intervin. Rugamintea mea este sa-mi indicati o organizatie sau o alta institutie abilitata sa ocroteasca victimele violentei in familie si modul in care trebuie sa procedeze fiica mea pentru a-si obtine drepturile legale pentru ea si copii. Va multumesc anticipat,
Antonia Dumitrescu - Constanta
Va rog sa nu-mi raspundeti prin revista si sa nu-mi publicati adevarata identitate, pentru a nu le crea noi probleme fiintelor pe care le iubesc mai presus de orice.
Opinia Specialistilor
Dr. Cornel Cretu, medic la Centrul-pilot de asistenta si protectie a persoanelor agresate in familie
"983 - Un telefon al sperantei"
"983 a devenit, din 1996 pana azi, un telefon al sperantei. Centrul-pilot de la Policlinica Titan din Bucuresti este subordonat Ministerului Muncii si Departamentului de protectie a femeilor si este intr-o stransa colaborare cu Ministerul de Interne, cu Ministerul Sanatatii si cu Ministerul de Justitie. Centrul a fost proiectat initial ca un adapost in caz de urgenta, de criza familiala, adapost pentru 24-48 de ore. Cazarea persoanelor maltratate in acest centru se poate insa prelungi, in functie de fiecare caz in parte, pe o perioada mai mare. Acordam persoanelor adapostite aici asistenta medicala, psihologica si juridica in mod gratuit si le ajutam sa-si rezolve intr-un fel sau altul situatia.
Internarea aici se face numai la cererea lor, li se intocmeste un dosar amanuntit in care sunt consemnate informatii despre victima, agresor, situatie materiala, profesionala, stare de sanatate, rezultatele anchetelor sociale efectuate pe teren, la domiciliul victimei. Sunt persoane care ne telefoneaza doar pentru a ne cere sfatul ori ajutorul in rezolvarea unor neintelegeri in familie. Incercam sa gasim pentru fiecare cea mai buna cale de rezolvare a problemelor, desi uneori am fost acuzati si chiar amenintati de agresorii persoanelor internate la noi. E greu sa schimbam de la o zi la alta mentalitati invechite, dupa care barbatul e vazut ca stapanul atotputernic, iar sotia ca sclava supusa si rabdatoare ce n-are dreptul la opinii proprii. Le ajutam pe femeile care apeleaza la noi sa inteleaga ca trebuie sa-si ia viata in propriile maini si sa aiba curajul sa se desparta de sotii lor, cu care nu mai pot convietui in mod civilizat. Majoritatea solicitantelor au peste 40-50 de ani, ceea ce inseamna ca au deja ani buni in care au rabdat, au tolerat violenta si agresiunea. La Centrul nostru au apelat si barbati care au fost batuti de sotiile lor. Se mai intampla si asa, e drept ca doar in 2-3% din cazurile monitorizate de noi. Cea mai mare urgenta este insa stabilirea unor legi clare, privitoare la violenta in familie (violenta care imbraca forme diverse: de la amenintare, intimidare si tortura psihica pana la bataie si viol)."
Col. Dan Secrieru, seful Biroului de presa al Directiei Generale a Politiei Municipiului Bucuresti
"Politia nu poate interveni daca nu exista o plangere"
"Codul Penal are prevazute reglementari clare in toate infractiunile si contraventiile ce tin de violenta, incepand cu vatamarea corporala simpla sau grava, cu alungarea, abandonul unui membru al familiei, furtul intre soti, pana la viol si omorarea unuia dintre soti.
In unele cazuri, Codul Penal nu face discriminari intre infractiunile petrecute in familie si infractiunile de acelasi fel (loviri, vatamari grave, viol, omor) petrecute intre alti indivizi. Apar insa, in anumite situatii, circumstante agravante daca infractiunea se petrece in familie: lovirea femeii insarcinate cu scopul de a-i provoca avortul, de exemplu. Politia nu poate interveni insa daca nu exista o plangere, o reclamatie in baza careia sa porneasca cercetarea cazului. Si trebuie sa va spun ca reclamatii mai multe vin de la vecini, pentru tulburarea linistii ori pentru scandaluri repetate, si mai putine de la persoanele care au suferit diverse agresiuni. In general, plangerile vin in momentul in care persoana agresata s-a hotarat sa intenteze si proces de divort.
O asemenea reclamatie, pe care o face o persoana ce a suferit violente in familie, trebuie sa fie insotita de un certificat medical eliberat de Institutul de Medicina Legala. In functie de consecintele agresiunii, se stabilesc pedepsele. De exemplu, Articolul 180 din C.P. prevede inchisoare de la 1 luna la 3 luni, in cazul lovirilor simple, care necesita pana la 20 de zile de ingrijiri medicale. In functie de gravitatea vatamarilor corporale, pedeapsa poate sa ajunga pana la 5 ani de inchisoare, iar pentru raniri deosebit de grave, care duc la pierderea functiei unui organ, la infirmitate, la slutire ori la avort, pedeapsa ajunge pana la 10 ani de inchisoare. In privinta violului in familie, legislatia noastra nu face discriminare fata de aceasta fapta petrecuta intre persoane straine. Definirea violului in Codul Penal pastreaza inca formularea de pe vremea lui Carol I. Sigur ca ar trebui reformulate, redefinite, regandite unele prevederi ale Codului Penal si adaptate la specificul infractiunilor petrecute strict in familie. Articolul 176, litera "E", prevede ca omorul este deosebit de grav daca e vorba de o femeie insarcinata si prevede pedepse mari, pana la inchisoarea pe viata. Articolul 305 din Codul Penal defineste abandonul si alungarea unui membru al familiei, lasarea fara suport material a sotiei, a copiilor ori a altui membru al familiei. Sunt prevazute pedepse chiar si pentru traume morale si psihice dar, repet, politia nu intervine decat in urma unei reclamatii ferme.
Daca din punctul nostru de vedere (al politiei) lucrurile sunt clar stabilite, in practica si teoria judiciara insa se observa intarzieri grave in rezolvarea acestor situatii. Se observa o timiditate a Justitiei, care este mai delasatoare in practica si care minimalizeaza situatiile conflictuale dintre soti. Avocatii temporizeaza procesele si uneori apeleaza la pseudotertipuri, folosesc mijloace de drept penal in procese ce tin de dreptul civil, cum e divortul. Nu este mai putin adevarat ca in multe cazuri victima isi retrage plangerea, ajunge la o intelegere cu agresorul, intelegere care ascunde de multe ori si un compromis financiar. Poate de aceea justitia mai intarzie, pentru ca sunt dese situatiile in care, din frica de a nu avea cazier, persoanele in cauza fac tot ce pot pentru anularea reclamatiilor.
Ca sa inchei, as vrea sa va repet ca legi exista, dar ca e nevoie de curajul victimelor de a reclama orice agresiune, pentru ca nimeni nu poate trai in afara legii, in fata careia suntem toti egali."
Dr. Adrian Paunescu, medic psihiatru
"Niciodata nu e prea tarziu ca s-o iei de la capat"
"Exista mai multe cauze ale violentelor in familie: educatia deficitara, lipsa de informare si de experienta, graba in alegerea partenerului, lipsa de comunicare intre soti in momentele importante ale cuplului, alcoolismul si unele afectiuni psihice. Toate acestea se conjuga si pornesc, de fapt, de la structura personala, individuala a fiecaruia, de la incompatibilitatile si nepotrivirile dintre semeni. Sigur ca nesiguranta sociala, situatia economica, stressul profesional pot sa aiba consecinte vizibile, uneori dureroase pentru viata de familie. Intr-o viata normala trebuie insa gasit echilibrul in toate. E adevarat ca de-a lungul timpului femeile au avut de dat mai multe batalii decat noi, barbatii. Chiar in existenta cotidiana, ele sunt mai solicitate. Dar nu este normal ca sa apara la unele din ele comportamentul de resemnare, de supunere, de acceptare a tratamentului umilitor la care sunt supuse de catre soti. Pentru ca daca accepta acest tratament primitiv, ele isi semneaza singure izolarea, scoaterea din circuitul normal al relatiilor interumane. Acest comportament deviant se va transfera si la copii, care sunt principalele victime ale scandalurilor dintre parinti si care, din nefericire, cresc avand in fata modelul parintilor. Am avut internata in Centru o femeie cu un copil de trei ani. Copilul a fost caracterizat de catre educatoarea si asistenta de la cresa drept greu adaptabil, timid, interiorizat si deosebit de violent cu ceilalti copii. Toate acestea erau rezultatele imediate ale vietii de cosmar pe care acest copil a avut-o alaturi de un tata betiv si agresiv. Asa ca femeile care se complac in a suporta violentele sotilor trebuie sa stie ca statutul de victima in drepturile casnice nu este moral si nici etic si ca este din toate punctele de vedere dezonorant, mai ales pentru cele care sunt mame ori care au un anume statut profesional. Sigur ca n-avem inca legi suficiente, sigur ca n-avem opinie publica activa care sa reactioneze la momentul potrivit, sigur ca mai suntem incatusati de prejudecati, ca traim vremuri grele, nesigure, dar nimic n-o poate obliga pe o femeie normala, sanatoasa, apta de munca sa-si ascunda la nesfarsit esecul unei optiuni de tinerete si sa suporte ani de-a randul un tratament injositor si situatii care-i lezeaza demnitatea umana. Cu aceste ganduri actionam aici, la Centrul-pilot de asistenta sociala de la Policlinica Titan, si cu acest indemn ii asteptam pe cei care ne solicita ajutorul medical, social, juridic: niciodata nu e prea tarziu ca s-o iei de la capat!"
Preot arhimandrit Grigore Babusi - custodele Bibliotecii Sinodale din Bucuresti
"Cine vine spre biserica, va gasi raspuns la toate nelinistile sale"
"Violenta, agresinea sunt intai de toate incalcari ale perceptului biblic ce spune sa ne iubim aproapele. Bataia este o lipsa de respect fata de semeni, fata de om - care este creatia cea mai desavarsita a lui Dumnezeu. Orice credincios care pastreaza randuiala crestineasca este obligat sa aiba grija ca intreaga lui familie sa se pregateasca sufleteste pentru primirea sfintelor taine. Spovedania, marturisirea pacatelor, cuminecarea aduc pacea si linistea intre oameni. Trebuie sa stim ca nu se poate construi nimic pe ura si violenta. Numai prin credinta si iubire, care lumineaza sufletul, se poate inalta ceva. Cine vine spre biserica, va gasi aici raspuns la toate nelinistile si necazurile sale."
"Vreau sa vad zambetul de bucurie al copilului meu"
"Ma numesc A.R., am 27 de ani si sunt cazata la Centrul de asistenta sociala de la Policlinica Titan. Am auzit de acest centru de la educatoarea cresei unde imi duc copilul in varsta de 4 ani. Ea a vazut semnele, urmele batailor ingrozitoare pe care le primeam, si eu si copilul, de la cel care este inca sotul meu. Am gasit aici, la acest Centru, oameni deosebiti, care au avut rabdarea sa ma asculte si sa ma indrume pentru a gasi o rezolvare a situatiei mele. Am discutat cu un psiholog si cu un avocat de aici si acum stiu ce trebuie sa fac. Am gresit cand m-am casatorit cu acest barbat, care nici macar n-a vrut sa-si recunoasca copilul si care m-a obligat sa-mi intrerup facultatea, fiind extrem de gelos, de egoist. Acum sunt convinsa ca am resurse de a o lua de la capat, principalul meu atu fiind varsta. Sunt inca tanara, vreau sa-mi termin studiile, vreau sa vad zambetul de bucurie al copilului meu, si nu spaima, atunci cand se aude soneria. Am inteles acum ca daca-ti deschizi sufletul si spui ce te doare, e imposibil sa nu fie cineva care sa te ajute sa-ti castigi increderea in propriile forte. Imi pare rau insa ca, pentru a cunoaste oamenii adevarati, a trebuit mai intai sa trec prin cea mai disperata experienta de pana acum a vietii mele: casatoria.
Cand am fost data afara din casa, cu copilul de mana, n-aveam unde sa ma duc, n-aveam bani, haine, n-aveam nimic. Nici acum n-am mare lucru, pentru ca mai dureaza pana cand se va incheia procesul de divort, dar am castigat aici increderea in oameni, am simtit cat de mult pretuieste o mana de ajutor intinsa la momentul potrivit."
Dosar realizat de
Otilia Sitaru