Emanuel Tanjala
"Aici e pamantul meu: cand calc pe el, simt ca ma arde la talpi!"
Manu Tanjala, cum ii spun prietenii, a fost totdeauna un rasfatat. Seducator ca un idol de cinema, dinamic si inflamat ca un veritabil sicilian, s-a consacrat trup si suflet fotografiei, legandu-si talentul si numele de cateva reviste importante ale anilor 70: "Flacara" lui Adrian Paunescu si "Cinema". Veritabil foto-reporter occidental, prezent la toate manifestarile mondene si culturale ale anilor de atunci, nimeni nu si-a inchipuit vreodata ca Manu Tanjala ar putea sa dispara din peisaj. A disparut, totusi, abandonandu-si prietenii si celebritatea. Mirajul libertatii l-a atras si pe el. Miracolul american l-a purtat dincolo de ocean, aruncandu-l - dupa ce poleiala s-a mai topit - in valtoarea unei teribile lupte a devenirii. O Golgota pe care orice emigrant si-o asuma in momentul desprinderii de tara in care a rasarit. In prezent, Emanuel Tanjala colaboreaza la mai multe reviste si ziare americane, dar are timp sa se mai intoarca si acasa, pentru a-si incarca bateriile lui de vrancean, narcotizat pe vecie de amintirea locului de obarsie. Asa se explica prezenta lui in paginile revistei noastre, pe care o data pe an (cand se intorc cardurile lungi de cocori) o electrizeaza cu talentul si farmecul sau de romano-american. Vesnic neasezat, vesnic in cautare de sine, Manu Tanjala poarta cu el, ori de cate ori dispare si-apare, minunata irizare a sufletului sau generos si pasionat.
- Emanuel Tanjala, ai luat "calea pribegiei" intr-un moment de glorie personala, cand revistele romanesti se bateau sa-ti publice fotografiile. Ce motivatie a avut gestul tau?
- Faceam fotografie de la optsprezece ani si pana la treizeci si doi de ani izbutisem sa am un nume, o cariera in presa romaneasca: avusesem sapte expozitii de fotografie, publicasem in toate revistele vremii, eram nelipsit din viata culturala si mondena, atat de efervescenta, din anii 70. Mi se parea ca am de toate si ca sunt fericit. Totusi, incercam un sentiment ciudat cand prietenii mei stabiliti in strainatate veneau sa ma vada: cand plecau si ii conduceam in aeroport, aveam senzatia ca ma scufund in pamant, ca intru intr-o negura. Parca zguduit, asa, ma intrebam: "Cum adica, ei vin si pleaca cand vor?". Incet-incet, m-am trezit in fata unei dorinte care exista in mine, dar pe care niciodata n-o "zgandarisem", pentru ca mi-era frica sa ma gandesc, cu adevarat, la ce as fi putut sa descopar. Pana atunci, eram multumit cu tarile acestea de aici, tarile mele - Tara Vrancei, Tara de Sus, Tara Hategului si celelalte - si ziceam: "Domle, daca am atatea tari in tara asta, ce mai imi trebuie alte tari?", nestiind ce se intampla dincolo de "zidurile cetatii" in care traiam inghesuiti.
- Care au fost etapele ruperii tale de tara si ce ai simtit cand ti-ai parasit, pentru prima oara, pamantul?
- Prima mea iesire a fost in Italia; obtinusem o viza turistica prin intermediul unui prieten. Am aterizat la Roma intr-o seara si m-am dus imediat sa vad Collisseum-ul, sa-l fotografiez. Am ramas atat de coplesit, senzatiile erau atat de puternice, incat m-am trezit plangand in hohote, simtind pentru prima oara descatusarea si fiorul libertatii. Toti banii pe care i-am avut atunci la mine si ce mi-au mai dat si prietenii, i-am cheltuit pe filme si am fotografiat fiecare coltisor pe care l-am "talpuit", pe care l-am vazut, care mi-a iesit in cale din Roma si din jurul Romei. Cu fotografiile facute acolo am venit acasa si am pregatit o expozitie la Institutul Italian de Cultura - "Roma, cetatea eterna". Expozitia a avut mare succes si atunci ambasadorul italian la Bucuresti mi-a dat o bursa de studii la Peruggia - a fost prima bursa data unui fotograf, de cand era ambasada italiana in Romania. In stilul ceausist al vremii, am avut parte insa de atatea umilinte si jigniri pentru a obtine viza pentru acea bursa, incat m-am decis sa plec definitiv din tara. Dupa peregrinarile prin campusurile de emigranti din Italia, Germania, Franta si din nou Italia, am ajuns in America, la New York. Parintii mei erau deja acolo, plecasera cu un an de zile inainte, impreuna cu sapte dintre fratii mei (noi suntem unsprezece), dupa ce li se daramase casa din fostul cartier Uranus si statul socialist le oferise, in schimb, pentru toata familia, doua apartamente cu cate doua camere.
- Ce-ai regretat cel mai tare plecand?
- Sunt legat de satul romanesc prin originea parintilor mei, tarani din Nereju - Vrancea. Am purtat in suflet Muntii Vrancei peste tot in lume, unde am fost. Acolo, de la taranii mei, am invatat sa nu mint, sa fiu drept, sa dau fara sa ma gandesc ca voi primi ceva in schimb. Acolo am inteles credinta lor, a taranilor, in pamantul lor. Seva si mierea vine numai din locul in care traiesti. M-am legat de sat asa cum pui o ventuza - asa m-a sorbit pe mine pamantul acela si acolo mi-a ramas sufletul. Cand am ajuns in America - o tara in care relatiile dintre oameni se bazeaza foarte mult pe verbul "to share", a imparti, a imparti cu cineva ceea ce ai, a darui - mi-au folosit "darurile" acestea primite de la taranii mei vranceni, in dificilul, groaznicul efort de adaptare. Doar Vrancea m-a ajutat sa supravietuiesc tuturor umilintelor, insucceselor inerente inceputului, chinuitorului dor de tara. Pentru mine, Vrancea a fost indrumarul meu de viata, Biblia mea pe lumea asta. Am stat de vorba cu multi oameni care au plecat, am scris si o carte - "Romania de la New York la Los Angeles" - si am intervievat multi romani din America pentru cartea asta si toti au spus ca e greu sa te desparti de tara ta; tara e chiar ceva mai mult decat parintii, pentru ca acestia se prapadesc, se duc, dar tara ramane.
- Cum ai descoperit tu America si pe americani?
- Cand m-am trezit la New York, in marea metropola, era 21 aprilie 1982. Iata, sunt de atunci 17 ani... Cand am aterizat, am avut senzatia ca am ajuns undeva deasupra Pamantului, ca orasul era suspendat deasupra Pamantului, ca locul acela e undeva in cer - nimic nu era terestru acolo. M-am trezit deodata intr-o lume in care nu stiam nici limba, in care usile si geamurile se deschid invers, in care oamenii stau la coada fara sa se atinga, cu o distanta de jumatate de metru intre ei, intr-o tara fara garduri - ceea ce inseamna ca lumea nu are posibilitatea de a barfi, de a se ascunde, fara banci la poarta de unde sa vezi cine intra, cine iese, cine trece pe ulita. Eram in New York, ma plimbam pe strada cu fratele meu si lumea iti spunea "Hello!, Hello!", si-ti zambea amabil, exact ca intr-un sat romanesc. Eu asa am zis, ca americanii sunt exact ca si taranii romani. Nu sunt reci americanii, asa cum se spune - stiu sa planga, sa rada, te ajuta; daca ceri cuiva o informatie se opreste si-ti spune, pana nu vede ca ai priceput nu te lasa si cand pleci iti spune si "Sa ai zi buna!", "Sa te ajute Dumnezeu!". Daca esti emigrant, prima data vecinii vin la tine, se prezinta si te intreaba daca ai nevoie de un radio, de un scaun, de o masa, si-i vezi ca-ti bat la usa aducandu-ti fiecare cate ceva util intr-o casa noua, sau te intreaba daca te superi ca-ti dau niste haine. Adica situatii cu care orice baimarean care vine la Bucuresti, orice bucurestean care vine la Baia Mare nu s-ar confrunta, nimeni nu te-ar intreba nici macar daca ai nevoie de niste servetele.
- Ce ti-a lipsit cel mai mult in America?
- Cand pleci, prima data iti lipsesc locurile familiare, apoi oamenii, iar oamenii iti lipsesc asa de mult, ca la un moment dat m-am fortat sa le uit numele. Doamne, cat de dor mi-a fost de ei! Ani de zile, inainte sa adorm, ma gandeam, de exemplu, la dealurile pe care mergeam in Maramures cu Sanziana Pop, la minele in care am coborat cu reporteri ai televiziunii romane, ma hraneam din amintirile astea. Sunt oameni care supravietuiesc acolo, luandu-si ca tovaras sticla de bautura. Dumnezeu m-a intarit si n-am cazut in nici o patima, ba chiar m-am lasat si de fumat si de baut.
- Oare care e pretul succesului in America? Cum ajungi sa-ti faci un renume in jungla care este presa de peste ocean?
- Am stat in New York foarte putin, pentru ca m-am speriat, orasul ma coplesea, pur si simplu, si atunci am ajuns in California. Un an de zile am fost buimac, n-am lucrat aproape nimic; in schimb, am intrat in toate librariile care mi-au iesit in cale, am vazut, cred, toate cartile de fotografie care pot exista, am vazut expozitii de fotografie si mi-am dat seama ca si eu pot sa fac fotografie ca ei, ba chiar facusem in tara si atunci am capatat incredere in mine si mi-am spus: "Ei bine, am sa reusesc in tara asta!". Am primit de la un fotoreporter american de origine italiana - pe care-l cunoscusem la Bucuresti, cu prilejul unui schimb de experienta realizat in 75 - doua aparate de fotografiat Nikon si cinci obiective (nici pana astazi nu mi le-a cerut inapoi, si nici bani pe ele, desi am pastrat legatura) si m-am apucat de treaba. (Iti spun, Dumnezeu mi-a dat noroc, el si tata, cand mi-a dat numele acesta, Emanuel - in evreieste, "Dumnezeu e cu noi!"). M-am angajat la un laborator foto, cu cinci dolari pe ora, si am ajuns sa iau 1.500 de dolari pe saptamana, publicand poze in "Los Angeles Times" si in alte ziare importante. Am inceput de la a fi un necunoscut, sarac-sarac, si am ajuns intr-o zi, in 1990, sa ma mut in Beverly Hills si sa traiesc alaturi de Warren Beatty, de Sylvester Stallone, sa ma salut, cand stau la stop, cu Jack Lemmon, cu Dustin Hoffman, sa misc caruciorul in magazin cu nevasta lui Frank Sinatra.
- Cand ai revenit pentru prima oara in Romania si cum ai perceput realitatea de aici?
- M-am intors in Romania in 90, dupa 10 ani, si am descoperit o Romanie planganda: nu mi-am putut inchipui ca vechile cartiere ale Bucurestiului pot fi distruse, maltratate, devastate, scarbosite. In 81, cand am plecat eu, mint daca spun ca era urat in Bucuresti: atunci, daca venea un strain aveam ce sa-i arat, acum n-am ce, decat Muzeul Satului. Si oamenii, oamenii m-au dezamagit foarte tare: dupa 50 de ani de comunism, de inchisoare, de bezna spirituala, pareau ca au iesit din letargie, dar au recazut iarasi in aceeasi stare de prostatie. Asta pentru ca cei care au luat Puterea in momentul Revolutiei au determinat poporul acesta, prin tehnici de manipulare machiavelice, sa voteze tot cu Satana, si nu cu Dumnezeu.
- Cum se vede de la Los Angeles politica de la Bucuresti; ce spun americanii despre noi?
- Americanii nu pricep deloc ce se intampla cu Romania. Ei se minuneaza de mentalitatea noastra inraita, dar ei nu stiu ca nu te poti debarasa imediat de un rau cu care traiesti de atata amar de ani si pe care ti-l alimenteaza zilnic, prin manipulare, actualii politicieni: ca nu poti sa te dezveti de furat, cand se fura in continuare chiar si la cel mai inalt nivel al societatii, ca nu poti sa fii curat cand toata lumea arunca gunoaiele pe geamul masinii sau pe fereastra apartamentului, in fata blocului. Poporul roman este un popor "miruit" de Dumnezeu, insa trebuie sa-si schimbe neaparat mentalitatea, spiritul acesta distructiv, intoleranta aceasta fata de capra vecinului. E atata fariseism si atata neiubire in tara asta, ca ma doare ori de cate ori sunt nevoit sa vorbesc despre Romania prietenilor mei americani.
- Stiu ca vii aproape in fiecare an in tara. Ce te atrage aici, ce te impiedica sa revii definitiv? Te intreb pentru ca pendularea, "neasezarea" aceasta intre tara adoptiva si tara de bastina tulbura cugetele multora dintre cei plecati.
- Nu ma pot aseza, nici eu, nici ceilalti ca mine, pentru ca noi suntem niste oameni pe care nu ne vrea nimeni. Cand esti acolo, in patria adoptiva (eu sunt cetatean american din 88), nu stii cum sa pleci mai repede in Romania. Cand ajungi aici, te lovesti ca de un zid de suspiciunea cu care esti tratat. Chiar si vechii prieteni, pe care ii cauti insistent, incercand sa te reintegrezi in mijlocul lor, sa regasesti farmecul timpului petrecut impreuna odinioara, toti te intreaba: "De ce ai venit inapoi?". Si cand le spui: "Pentru ca mi-era dor sa fiu cu voi!", se uita ciudat la tine. Am vrut sa ma intorc definitiv, imediat dupa Revolutie, dar cand am vazut, pe 28-29 ianuarie 1990, in ce colaps intrasera partidele istorice, m-am speriat si m-am gandit ca urmeaza alti 50 de ani de comunism. Stau aici cateva luni pe an, fotografiez iar ca pe vremuri, cu o patima nebuna, imi place sa descopar cu aparatul de fotografiat lucruri nevazute, sa public fotografiile mele, sa le vada toata lumea. A trecut o varsta peste mine, dar dragostea pentru prietenii mei e nestinsa. Mi-e dor sa plec, de exemplu, cu Sanziana Pop si cu voi prin satele romanesti care-si mai pastreaza traditia, sa refacem reportajele pe care le faceam odinioara. Imi lipseste nebunia, febrilitatea aceea cu care lucram in anii 70-80. Pentru ca eu pun suflet in ceea ce fac, in fiecare fotografie de-a mea, or, in America nu pot sa fac asa ceva, nu pot sa fac acolo fotografii cum vreau eu, ci cum cere editorul, de multe ori incompatibil cu felul meu de a simti lucrurile, dar acolo lucrezi pe comanda, fara comentarii. Si mai e ceva: acolo pamantul e rece sub talpile mele, nu-mi spune nimic. Aici, in schimb, e pamantul meu - cand calc pe el, simt ca ma arde la talpi, simt cum din el urca in mine energii nebanuite care imi dau o stare de fericire, de beatitudine, indiferent cate nemultumiri as avea din partea celor din jur.