Viata in cusca cu lei
Nu exista fiinta pe lumea asta, care sa nu fie convinsa ca a trait cel putin un eveniment extraordinar sau macar neobisnuit. Insa foarte rar se intampla ca un om care a avut cu adevarat o viata incredibila, sa vorbeasca despre ea ca despre o intamplare banala. sa ajungi la 15 ani in razboi, chiar in linia intai a frontului, sa crosetezi in cusca leilor, nopti la rand, pentru ca acestia sa fie obisnuiti cu prezenta ta, sa privesti moartea in ochi, aproape cotidian, pentru a o imblanzi, iata cateva intamplari, "mai mult decat obisnuite", pe care majoritatea oamenilor nu le-au trait niciodata in viata! Eroina unor asemenea evenimente senzationale este o femeie simpla, ce va implini, chiar in aceasta vara, varsta de 70 de ani. Uitandu-te la ea si ascultand-o cum isi povesteste existenta incredibila, intelegi ca o astfel de biografie n-ar fi putut fi inventata de nimeni, pentru simplul motiv ca a fost "scrisa" de insusi Dumnezeu. Pseudonimul unei asemenea vieti este "Jocul cu moartea", iar personajul ce nu a gasit ragazul sa oboseasca pana la batranete se numeste Niculina Buzduga, care traieste singura, in Bucuresti, uitata de toata lumea.
In cautarea timpului pierdut
Intr-un apartament de bloc, mobilat relativ modest, in apropiere de Calea Mosilor, o femeie care si-a pastrat zambetul intact si privirea foarte vie se misca sovaitor, printre teancuri de afise ingalbenite de vreme si albume cu fotografii alb-negru. Dictia perfecta, exprimata cu o voce subtire, incearca sa camufleze oboseala unui chip brazdat de riduri. "Aproape trei decenii, n-am respirat decat aerul cu mirosuri tari al circului, lumina reflectoarelor mi-a orbit albul ochilor, iar zgomotul alamurilor m-a asurzit." Femeia are o teatralitate involuntara a miscarilor, ramasa de pe vremea cand pocnea biciul deasupra capetelor de lei, in mijlocul manejului, aplaudata frenetic de cateva mii de oameni. Tuseste, din cand in cand, tradand tuberculoza de care a suferit si despre care vei afla mai tarziu, dar abia cand o privesti atent descoperi urmele pe care halucinata sa biografie le-a lasat pe corpul imbatranit: semne de schije, din razboi, muscaturi de lei, fracturi nenumarate, provocate de decorurile pe care le rasturnau fiarele in arena, urma unei labe de urs ce i-a sfasiat piciorul si un psoriazis exotic, pe care l-a pastrat, ca amintire, de la ultima leoaica imblanzita... Nici una din urmele dure ale trecutului nu se compara insa cu suferinta recenta, in care Niculina Buzduga se scufunda ireversibil: anonimatul, cenusiul unei existente lipsite de miza, dupa ce o viata intreaga, s-a aflat pe prima pagina a marilor gazete din lume. Si nu atat orgoliul ar fi de vina pentru aceasta suferinta, cat saracia in care se zbate, cea care a adus statului comunist beneficii valutare mai mari decat multe averi din Romania de azi. "Cand am scapat vie, la Oarba de Mures sau in muntii Tatra, la sfarsitul razboiului, nu aveam de unde sa stiu ca gloria, in lumea exotica a circului, nu se plateste numai cu viata, ci si cu restristea din tarziul batranetii, desi nu asteptam decat un dram de recunostinta! In dreptul numelui meu a fost scris, intotdeauna, Romania, insa vad ca nimeni nu se mai sinchiseste de asta. La urma urmelor, nu contam eu, ci tara din care veneam..." Ca sa te convinga, Niculina Buzduga iti arata o sumedenie de afise ferfenitite, tiparite in toate limbile pamantului, apoi se lasa inviorata de o amintire. "Tata mi-a spus ca l-am facut de rusine si era foarte suparat cand a aflat ca m-am apucat de circ. La fel imi spusese si cand m-am intors, prima oara, de pe front, la 15 ani: <<Daca ti-ai pierdut fecioria, te dau afara din casa!>> A chemat doctorul si m-a controlat, iar eu plangeam, fiindca ma simteam umilita."
Nascuta in zodia Leului, pe 10 august 1929, chiar in anul grevei de la Lupeni, Niculina Buzduga a avut trei soti si nici un urmas. "Eu nu m-am gandit niciodata sa am copii. Animalele le-au tinut locul." Parintii - Ana si Marin Petre - erau proprietari de pamant si negustori. Bunicul dupa mama avusese 100 hectare de pamant si conac, in satul Visina, in judetul Dambovita. Insa fata venise pe lume intr-o comuna alaturata, Petresti, din acelasi judet. Tatal a tinut pravalie la Gaesti si facea comert cu ridicata. Mama era foarte credincioasa, tocmai de aceea s-a dus, de mai multe ori, la Maglavit, sa-l intrebe pe faimosul Petrache Lupu daca poate afla de la Dumnezeu ce soarta o asteapta... Ana Petre s-a intors acasa si i-a povestit fiicei, speriata, ca Petrache Lupu a vazut-o inconjurata de jivine! De atunci, micuta Niculina a inceput sa viseze jungla, fara sa aiba habar ce i se va intampla in viata. "Nu stiu exact de ce am iubit leul de mica, poate pentru ca era numit <<regele animalelor>>. Dar si eu sunt nascuta in zodia Leului!" Dar mama va muri, cand micuta "Nina" avea doar sapte ani, iar tatal se recasatoreste cu o femeie rautacioasa, ce se va purta de-a dreptul fioros cu copiii vitregi. Anii ce au urmat semanau cu o cautare zadarnica a timpului pierdut, in memoria copilariei.
Prea mica pentru un razboi atat de mare
Niculina Petre - dupa numele de domnisoara - iubea animalele de mica. O fascina privirea lor neobisnuita, in care nu este nici o urma de rautate, ca la oameni. se ducea, de pilda, in fiecare dimineata sa hraneasca, pe ascuns, calul pe care tatal ei il inhama la sareta. Ii dadea cateva bucatele de zahar si il mangaia, ascultandu-l cum fornaie de placere. Intr-o buna zi l-a si incalecat, fara sa, fara hamuri, iar calul a plimbat-o pe micuta stapana pana la apa Argesului, in timp ce fetita se tinea numai de coama. Cand a venit vremea scolii, Niculina a fost inscrisa la un "pension de gospodarie", cum se numea, dupa moda timpului, scoala de menaj. Dupa clasele elementare, a mai urmat alte cinci clase gimnaziale, dar a intrerupt studiile, in urma unei hotarari dramatice. Relatiile cu mama vitrega se inrautatisera atat de mult, incat cea care devenise adolescenta deja, n-a mai putut sa suporte si si-a luat lumea in cap, spre disperarea tatalui, ce o iubea mult.
Profitand de vizita unei verisoare ce pleca pe front sa-si vada sotul care era medic militar, Niculina Petre isi aduna cateva haine intr-o boccea, dupa care paraseste raiul copilariei, fara sa stie ce-o astepta. Era in septembrie 1944, romanii intorsesera armele impotriva nemtilor, iar linia intai a frontului se afla undeva in Ardeal. Tara era deja ocupata de trupe rusesti, pe care le intalneai la tot pasul, pe drumurile desfundate ce duceau spre Alba Iulia. Ajunsa la Cartierul General, Niculina este ajutata de sotul verisoarei sale sa se inscrie la un curs medical de doua saptamani, in cadrul "Garzilor lui Iuliu Maniu". Desi nu implinise inca 16 ani, fata declara, la inscriere, ca este majora, si in acest fel poate face chiar si o sumara instructie militara. spre sfarsitul lunii septembrie, ea ajunge pe front, la Razboieni, in batalionul sanitar al Diviziei a 11-a, unde primeste botezul focului. "Nu mi-era teama de moarte, poate si datorita inconstientei varstei. In jurul meu explodau obuze, se auzeau tiuituri de gloante la tot pasul, iar eu priveam totul cu o uimire perplexa..." In acele zile, incepea, de fapt "jocul cu moartea", pe care temerara fiinta avea sa il infrunte tot restul vietii!
Toata toamna anului 1944, adolescenta va participa la marile batalii de la Oarba de Mures, Zalau si Careii Mari, cand Divizia 11 a fost, pur si simplu, decimata. Confruntarea (astazi intrata in istorie) de la Oarba de Mures, i se pare, acum, cand o revede cu ochii mintii, coplesitoare. "Luptele au durat aproape o saptamana. Ne culcam imbracati, ca sa ne putem trezi si in toiul noptii pentru interventii. Am carat cu targile sute de morti si mii de raniti. Intr-o noapte senina, luminata numai de stele, tirurile de artilerie s-au oprit, pentru scurta vreme. Atunci, am auzit, pentru prima oara in viata mea, gemetele oamenilor cazuti pe camp ce se ridicau la ceruri, aidoma unui cor de jale. M-am infiorat, inchinandu-ma si am strigat cu glas tare: <<Doamne, apara-ne!>>, caci moartea parea mai aproape ca niciodata. Ducand targa, prin intuneric, calcam pe morti si raniti... Uneori, trageam cate un cadavru, dar ramaneam cu piciorul sau in mana! Ce mai inseamna suferinta, pentru mine, cand am trait asa ceva?!"
La sfarsitul anului 1944, Niculina Petre este nevoita sa se intoarca acasa, deoarece Divizia 11 fusese trimisa in refacere. Vrea sa le povesteasca parintilor cum l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, care facuse o vizita pe front, dar mama vitrega se poarta la fel de urat cu ea, iar tatal prefera sa o supuna unui control medical, pentru a fi sigur ca nu si-a pierdut fecioria, caci toata lumea auzise ce orori se petrec pe fronturile razboiului. Aceasta atmosfera o indeparteaza inca o data de casa! O prietena care lucra la Oficiul starii Civile din Gaesti o ajuta sa-si falsifice actul de nastere, adaugandu-i cativa ani in plus, pentru a fi majora. Cu aceasta hartie vine la Bucuresti si se inscrie in Divizia "Tudor Vladimirescu". Adolescenta parea sa nu mai aiba nimic de pierdut. Pentru ea, speranta devenise o deznadejde inflacarata... Dupa o noua perioada de instructie militara, intr-o garnizoana din Brasov, Niculina Petre porneste, cu compania intai, din batalionul de transmisiuni al Regimentului 1 infanterie, spre linia frontului, care se mutase in Ungaria. Asa a ajuns, pana la 9 mai 1945, tocmai in muntii Tatra. Cu pistolul automat atarnat de gat si cu bobina de transmisionist in spate, a participat la nenumarate lupte, continuand "jocul cu moartea". "Nu stiu daca am ucis pe cineva, fiindca nu puteam vedea, in linia intai, daca nimeresc tintele vii ce ma amenintau, dar am tras cu mitraliera, ca sa ma apar. Chiar daca <<spaghina>> (pistolul automat - n. r.) ii indeparta pe agresori, numai Dumnezeu este cel care mi-a salvat viata..."
Ziua Victoriei a declansat o isterie generala pe front. Cand s-a transmis vestea, prin statia radio, soldatii au ramas tacuti, in primele clipe nevenindu-le sa-si creada urechilor. O stupoare nelinistita i-a cuprins pe toti. Apoi a urmat frenezia, stropita cu vodca, din abundenta. Nimeni nu stia ce tristeti vor urma acestei bucurii, dar Niculina Petre isi traia clipa miraculoasa alaturi de restul lumii, ignorand viitorul necunoscut si periculos.
Lupta cu boala
Intoarcerea de pe front i-a schimbat tinerei, maturizata inainte de vreme, intreaga imagine asupra lumii. A luat hotararea sa se stabileasca in Bucuresti, unde - la putina vreme - il reintalneste pe Ilie Buzduga, pe care il cunoscuse in timpul razboiului. Cei doi se vor casatori abia in 1952, cand incepusera anii prigoanei comuniste. Dar urmele lasate de razboi incep sa se reactiveze. Niculina Buzduga contactase un Tbc care o macina perfid, fara ca femeia sa stie macar ca este bolnava. In urma unei peritonite, intra in coma si se viseaza pe pajisti inverzite, ignorand cu desavarsire faptul ca moartea era chiar mai aproape, in acele clipe, decat atunci cand explodau minele pe drumurile din spatele frontului, la doi pasi de ea. Dupa diagnosticarea tuberculozei incepe o lunga perioada anevoioasa, ce se va prelungi aproape tot deceniul, rastimp in care femeia se lupta cu boala, ajutata si de sotul afectuos. Trece prin mai multe sanatorii, urmeaza diferite tratamente, dar cel care moare de cancer, in 1961, este Ilie Buzduga, pentru ca Dumnezeu ii hotarase alta soarta celei ce nu sfarsise inca "jocul cu moartea"... Insa, inaintea acestui deznodamant, prin 1957, barbatul ii face Niculinei o surpriza, scotand-o, pentru cateva ore, din sanatoriul Tbc Pantelimon si ducand-o la vechiul circ bucurestean, pentru a urmari un numar de dresaj cu pui de lei, cu care facea senzatie, in acea perioada, cunoscuta dresoare Dina Mihalcea. Nina va uita de suferinta si urmareste, fascinata, spectacolul din arena! Luminile, alamurile, frenezia publicului, pocnetul biciului, salturile puilor de lei prin nisipul manejului, toate astea o fac sa descopere mirajul unei lumi care o va cuceri definitiv. Atunci ii va spune lui Ilie Buzduga: "Daca imi va fi dat sa traiesc, ma fac dresoare!". Si s-a tinut de cuvant.
Cum sa privesti moartea drept in ochi...
Aflata in convalescenta, tanara femeie isi procura, cu greutate, cateva carti despre psihologia si caracterul felinelor, pe care le citeste cu o nesfarsita curiozitate. Apoi, ii vine ideea sa viziteze Coltul Zoologic, din fostul Parc Carol (care se numeste, acum, parcul Libertatii), unde face cunostinta cu un ingrijitor originar dintr-o familie de intelectuali liberali, ce reusise sa gaseasca acest serviciu modest pentru a nu muri de foame. Niculina Buzduga ii cere barbatului sa o lase sa frecventeze cusca animalelor cu scopul evident de a se acomoda cu puii de urs ce locuiau in captivitate. Intr-o dupa amiaza, inainte de ora inchiderii, manieratul ingrijitor o cauta pe musafira, pentru a o ruga sa plece acasa. Uluit, o descopera conversand cu puii de urs, in cusca, chiar in mijlocul lor! "Barbatul mi-a marturisit, dupa mai multe zile, ca ma crezuse un fel de vrajitoare, fiindca nu mai vazuse niciodata pe cineva alintand animalele ce raspundeau la intrebarile mele cu maraituri aproape tandre. De fapt, asta este si secretul meseriei mele - daca dresura poate fi numita asa - anume, prietenia dintre om si fiara din fata sa. De-a lungul anilor, am inteles ca animalele au caracter si dovedesc o fidelitate nedezmintita. Niciodata un urs sau un leu nu-si vor ataca prietenul, dar, ca sa le castigi prietenia, trebuie sa stai ani de zile langa ei. La Circul de stat, mai tarziu, eu crosetam, nopti de-a randul, in cusca leilor, pentru ca acestia sa se obisnuiasca alaturi de mine. Nici unul dintre animalele pe care le-am avut in grija nu manca de la altcineva, in afara de mine! Insa cu tigrii si panterele este altceva. sunt animale periculoase pentru ca au o fire foarte vicleana. Gasesti mai des, la oameni, acest fel de caracter. Cu un tigru, de pilda, te imprietenesti extrem de greu, dar daca il neglijezi doar cateva zile, risti sa compromiti totul. Asta i-a fost fatal prietenei mele, Lidia Jiga..."
Pana in 1960, Niculina Buzduga obtine toate aprobarile necesare de la autoritati si continua sa exerseze, cu tenacitate, dresajul. Isi luase o generatie intreaga de pui de lei si se ocupa direct de cresterea lor. Cand au ajuns la varsta maturitatii, Niculina Buzduga avea deja pregatit primul program de dresura, care va reprezenta debutul sau la Circul de stat din Bucuresti. Din acel moment, incepea o cariera formidabila, ce avea sa dureze aproape trei decenii.
Cel dintai spectacol avea un numar, unic in lume, la acea data: dresura de lei si ursi, cu un caine lup. Spectatorii priveau cu gurile cascate cum se misca, docil, fioroasele animale, in jurul femeii ce stapanea singura arena, fara sa stie ca pe vremea cand erau pui, leii fusesera luati de dresoare acasa si ingrijiti personal, drept pentru care o considerau adevarata lor mama si stapana. "In timpul spectacolelor, intotdeauna stateam de vorba cu leii mei. Nu biciul ii facea sa ma asculte, ci increderea pe care o aveau in mine. Daca il bati pe animal, face ce spui, te stie de frica, dar te pandeste si, intr-o zi, va sari asupra ta pentru a se razbuna!"
Astfel, incepe un lung sir de turnee, in tara si strainatate, iar numele femeii ce povesteste astazi va fi din ce in ce mai cunoscut. Desi abandonase programul initial de dresura, deoarece cainele lup fusese sfasiat in arena, Niculina Buzduga a conceput alte numere ce starneau senzatie si erau considerate o adevarata nebunie. Luase in custodie o generatie noua de lei senegalezi, ce pareau incompatibili cu ursii carpatini, pentru ca primii erau carnivori feroce, iar ceilalti vegetarieni. Personajul nascut in zodia Leului a devenit prima femeie din lume (si a ramas, pana azi, singura!) care stingea luminile manejului, riscand sa fie atacata oricand, dupa care aprindea cercul de foc prin care tasneau fiarele, in aplauzele triumfale ale publicului. La 30 de ani, frumosul cap al dresoarei disparea in gura leului, pentru prima data, uluind asistenta...
Intamplari cu lei adevarati
La Odesa, in 1963, i se intampla, o singura data, sa asiste la o incaieare intre lei si ursi, in manej, la doi pasi de ea, dar nu fuge, cu toate ca risca sa fie sfasiata. Un an mai tarziu, la Targu Mures leii din manej au scapat, pur si simplu iesind pe strazi, spre groaza populatiei inmarmurite. Circulatia a fost oprita timp de patru ore, vreme in care dresoarea alerga dupa ei, cu militia in urma, ce ameninta ca va impusca animalele. Alta data, la un spectacol din Bucuresti, un leu a muscat-o de sub barbie, zdrobindu-i maxilarul. Un alt leu a muscat-o cu violenta de piept si a fost internata. Un urs i-a sfasiat pulpa piciorului drept, atat de tare, incat se vedea, pur si simplu, femurul! A fost nevoie de o interventie chirurgicala extrem de complicata, pentru a-i putea fi salvat piciorul. In 1981, leul "Gelu" l-a devorat pe unul dintre ingrijitorii neglijenti, care lasase deschisa cusca... Intamplarea dramatica a avut loc la Brasov. Dar moartea Lidiei Jiga, buna sa prietena, a tulburat-o cel mai mult pe Niculina Buzduga. Ignorand sfaturile si avertismentele pe care i le daduse, Lidia Jiga se instrainase de animale. "Avea prea mare incredere in ea! Era chiar orgolioasa. In arena circului de la Harkov, in fosta Urss, tragedia s-a declansat, in clipa cand animalele nu si-au mai ascultat stapana, iar Lidia, saracuta, la 36 de ani, si-a pierdut cumpatul. Leul Ruslan i-a sfasiat soldul cu laba, iar mirosul sangelui i-a atatat pe ceilalti. Tigrul Amur si-a infipt coltii in pantecul ei, imprastiindu-i matele prin arena. In acest timp, spectatorii urlau ingroziti si nimeni nu a mai auzit strigatele Lidiei: <<Salvati-ma! Salvati-ma!>>." Tigrul siberian a murit dupa exact o luna, in aceeasi zi si la aceeasi ora, fara sa mai iasa din cusca si fara sa mai manance ceva, simtind ca a comis o crima...
Lungul drum al fiecarei zile
Femeia tace o clipa, de parca ar fi obosit de atata povestit. O tristete melancolica ii apleaca privirile in pamant. "Am o putere hipnotica asupra animalelor, dar n-am putut s-o ajut pe Lidia Jiga. Poate nici pe mine n-as fi stiut sa ma ajut, daca nu se indura Dumnezeu de soarta mea! Eu am preferat leul, pentru ca are caracter. De aceea este Regele Junglei. Am privit moartea drept in ochi, de nenumarate ori, dar ma simteam mai in siguranta printre ragetele fiarelor, in arena, decat la Oarba de Mures, in mijlocul campului, inconjurata de gemetele muribunzilor..."
In singuratatea apartamentului bucurestean, teatralitatea Niculinei Buzduga se transforma, pe nesimtite, intr-o marturie aproape soptita. Cea care stapanea arenele se lupta, acum, doar cu propria batranete si cu supravietuirea de fiecare zi. "Este mult mai greu sa fii singur, sarac si batran, decat sa-ti risti viata la tinerete. Pe mine m-a ocolit moartea, dar nu suport aceasta monotonie ce seamana aproape cu o agonie. Crosetez caciulite ca sa pot supravietui, dar nu o mai fac in cusca leilor. In 1989, aveam 168000 lei si 300 dolari, toate economiile, dar banii s-au dus pe procesele cu terenul lui tata, pe care nu reusesc sa-l recuperez. Cand m-am pensionat, primeam 3000 de lei, acum am 700.000 lei, dar nu pot supravietui de la o luna la alta. Ce sa fac?"
Niculina Buzduga nu a mai calcat la circ niciodata, fiindca ii vine sa planga de cate ori isi aminteste de puii de lei pe care i-a invatat sa asculte saxofonul si clarinetul, in cusca, pentru a pregati capodopera vietii sale, un numar unic in lume, de dresura cu muzica de jazz. Nu mai are pe nimeni, in viata, acum. Tot ce i-a mai ramas, de cand s-a incheiat "jocul cu moartea", este lungul drum al fiecarei zile, ce se petrece lent si monoton, ca o inexorabila numaratoare inversa...