Un conflict primejdios
Saptamana trecuta a fost marcata de evenimente extrem de importante. Mitingul organizat in Capitala si in tara miercuri, 24 martie a.c., de marile centrale sindicale, a aratat ca, pentru foarte multi cetateni ai Romaniei, limita suportabilitatii crizei a fost atinsa. Asa cum au observat mai multi jurnalisti din presa cotidiana, manifestantii nu s-au mai limitat la cererile "clasice" de tip economic, ci au trecut la blamarea intregii clase politice, a sistemului care a facut posibila existenta ei actuala. Cu grupuri politice interesate doar de asigurarea propriilor interese - au sugerat participantii la mitinguri - o reforma reala nu este realizabila. Sindicatele au reafirmat, astfel, componenta politica a actiunii lor, ce va culmina cu greva generala proiectata pentru 26 aprilie. Situatiei i-au raspuns aproape toate fortele politice, cea mai interesanta miscare efectuand-o Pdsr-ul care, dupa "schimbarea la fata", a solicitat direct alegeri anticipate, singura modalitate - dupa parerea liderilor sai - de a gasi o cale de iesire din criza. Acuzelor de incompetenta, de evolutie haotica in promovarea Reformei, guvernul le-a raspuns prin semnarea unui nou acord - conditionat - cu Banca Mondiala si prin asumarea raspunderii pentru Legea privind accelerarea reformei in economie. Ridicarea imunitatii liderului Prm, C.V. Tudor, a generat - in sfarsit - posibilitatea unei asanari serioase a clasei politice, membrii acesteia trebuind sa raspunda, de acum, ca orice muritor de rand, in conditiile incalcarii legii, in fata Justitiei.
Toate aceste evenimente ar fi meritat un comentariu amanuntit. Atacul fortelor aeriene ale Nato impotriva Iugoslaviei ne-a impus insa centrarea atentiei asupra acestei chestiuni, desi editorialele As-ului sunt permanent orientate spre problemele interne ale tarii. Analiza consecintelor atacului Nato este necesara nu doar pentru ca Romania este o partenera a aliantei nord-atlantice, al carei membru aspira sa devina, ci si pentru ca, prin pozitia sa geografica, ea se afla in proximitatea zonei de conflict si - in cazul unei scapari a lui de sub control - este cel mai scurt "culoar" pentru sustinerea sarbilor de catre "protectorii" lor traditionali, rusii. O generalizare a acestuia ar putea sa o transforme intr-un camp de batalie, cu toate gravele consecinte ce decurg de aici. Chiar daca secretarul general al Nato, Javier Solana, a asigurat Romania de sprijinul organizatiei in cazul in care "Republica Federala Iugoslavia ar ameninta integritatea teritoriala, independenta si securitatea tarii", mesajul nu este indeajuns de linistitor pentru ca el nu spune cum ar reactiona respectiva alianta daca Federatia Rusa s-ar decide sa ajute militar Serbia, trecand peste acest teritoriu. Ambasadorul Rusiei la Bucuresti, Valeri Keneaikin, a declarat de altfel ca, in cazul izbucnirii razboiului in Iugoslavia, Romania va fi antrenata inevitabil in conflict. O asemenea eventualitate, pentru care ea nu este pregatita, ar fi tragica.
Conflictul dintre Nato si Iugoslavia este expresia tentativei de impunere a unei alte ordini mondiale, dupa cea stabilita la sfarsitul celui de-al Ii-lea Razboi Mondial. Prabusirea comunismului a facut din Sua singura super-putere a lumii si a micsorat rolul Onu ca factor moderator pentru diversele conflicte zonale ce au aparut si continua sa apara. Fortelor Onu li se substituie, tot mai mult, fortele Nato, organizatie militara dominata clar de Sua. Organizatia este, evident, mai eficienta decat cea a Natiunilor Unite, unde hotararile se iau in Consiliul de Securitate din care fac parte, cu drept de veto, fosta super-putere, Rusia, si aspiranta la super-putere, China. Impotrivirea lor la anume interventii militare le poate bloca oricand. In Nato nu exista asemenea situatie, aliatii Sua urmand solidar actiunile liderului. Nato a fost, pana de curand, o alianta cu vocatie defensiva, statutele sale prevazand, in mod expres, ca ea va reactiona doar in cazul atacarii teritoriului vreunuia dintre membrii sai. Desfiintarea Tratatului de la Varsovia a facut anacronica aceasta prevedere, Nato devenind o organizatie cu pretentii mult mai mari in asigurarea mentinerii pacii si stabilitatii in diverse zone ale planetei, cum s-a intamplat in cazul Irakului. In fapt, prin caderea in desuetudine a Onu, ea si-a asumat rolul de a impune, ca "jandarm mondial", anume reglementari politice, anume formule de echilibru socio-economic. Pentru multi analisti internationali, Nato a devenit instrumentul realizarii numitei pax americana.
Problema Iugoslaviei nu este insa o problema simpla, precum cea a Irakului. Irakul lui Saddam Hussein a fost un stat agresor, ocuparea Kuweitului declansand condamnarea de catre Onu si dezaprobarea intregii lumi. Agresivitatea militarista trebuia, evident, pedepsita. Iugoslavia este un stat european ce s-a destramat, pe criterii nationale, dupa caderea comunismului, la instigarea marilor puteri europene, in special a Germaniei, cum sugereaza unii observatori. Reducerea ei la o federatie de doua state, Serbia si Muntenegru, nu a adus, totusi, stabilitatea in zona, focarul destramarii mutandu-se din Bosnia-Hertegovina - unde conflictul a avut, in principal, un caracter confesional - in Kosovo, provincie istorica a Serbiei, unde majoritatea albaneza a declansat un conflict interetnic. Sursa acestuia se afla in suspendarea, in 1989, de catre presedintele Solobodan Milosevici, a autonomiei interne a provinciei. Acumularea de tensiuni intre majoritatea albaneza si minoritatea sarba s-a concretizat treptat intr-o evolutie - de la cererea restituirii autonomiei - la optiunea pentru ruperea provinciei de statul in granitele caruia se afla. Kosovo reprezinta insa pentru Serbia leaganul formarii sale ca stat, chiar daca dominatia otomana i-a schimbat componenta etnica. Renuntarea la aceasta provincie ar insemna nu numai modificarea granitelor recunoscute ale unui stat suveran si independent, ci si renuntarea la sursa identitatii istorice a sarbilor. La Rambouillet, Nato si Ue au incercat sa impuna Serbiei conditii care, in ultima instanta, lasau loc pentru aceasta separare, prezenta trupelor Nato in provincie si pregatirea unui referendum de catre majoritatea albaneza facand-o, aproape, inevitabila. O abila propaganda a Uck (armata "de eliberare" din Kosovo), dar si reactiile sangeroase ale fortelor armate sarbe au fost detonatorul - in urma unui ultimatum adresat lui Milosevici pentru acceptarea conditiilor de la Rambouillet - interventiei militare a Nato.
Nu voi continua cu istoricul escaladei. Conflictul declansat de ea are insa consecinte pentru intreaga zona a Balcanilor, in continuare "butoiul de pulbere al Europei". In fata amenintarii Nato, toate fortele politice din Serbia s-au solidarizat. Din aceasta perspectiva, nu mai poate fi vorba de excesele unui regim ultranationalist. Nato ar fi trebuit, in consecinta, nu sa atace, ci sa preseze in continuare pentru negocieri. Atacul pe care l-a lansat risca sa scindeze iarasi lumea in blocuri opuse pentru ca, daca interventia va infrange Iugoslavia, nici un alt stat nu se va mai putea simti la adapost de arbitrariul unei decizii a organizatiei. Conflictul va genera o apropiere mai marcata a Rusiei de China si o incercare de reimpartire a sferelor de influenta la nivel planetar. Ca sa nu ne gandim la eventualitatea unui razboi european, sau chiar mondial, ce ar fi catastrofal pentru toti. Desi Nato a anuntat obiective limitate (obligarea lui Milosevici sa accepte dictatul de la Rambouillet sau distrugerea capacitatii ofensive a armatei sarbesti), simplul anunt al Rusiei ca isi va reinstala rachetele nucleare in Bielorusia da fiori.
Desigur, sustin destui analisti, nu se va ajunge la un razboi generalizat. Rusia nu poate rezista prea mult fara sprijinul financiar al Occidentului, iar Nato se va opri dupa o serie de raiduri care au avut, mai degraba, rolul de a confirma ca organizatia nu da niciodata inapoi de la propriile-i angajamente. Marile puteri au nevoie unele de altele si, dupa "normalele" zbarliri intre ele, se vor intelege prin concesii reciproce. Pentru statele din zona, deci si pentru Romania, situatia devine insa foarte complicata. Romania a ratat admiterea in Nato si, datorita indeciziei guvernantilor sai in reformarea economiei, este pe cale sa rateze si integrarea europeana. Parteneriatul cu organizatia euro-atlantica nu ii asigura, cum am subliniat deja, stabilitatea frontierelor si mentinerea suveranitatii. Situarea decisa pe pozitiile aliantei nord-atlantice nu este, neaparat, un argument in favoarea rediscutarii admiterii sale la reuniunea din mai, de la Washington, desi ea este singura optiune posibila. Eventuala admitere s-ar putea datora, mai degraba pozitiei sale geo-strategice, desi este greu de crezut ca Nato se va grabi sa accepte un prim stat ortodox. Mai tragica ar fi situatia in care, la o eventuala rediscutare a "sferelor de influenta", ea s-ar pomeni plasata in continuare in "zona gri" a continentului. Evitarea unei asemenea plasari nu se poate face decat printr-o realizare decisa a Reformei si printr-o asumare completa a valorilor occidentale. Nu trebuie uitat ca "experimentul Kosovo" se poate repeta si aici, extremistii minoritatii maghiare, dar si cei romani, facand totul pentru a destabiliza tara din interior. Interventia Nato in conflictul etnic din Iugoslavia a creat un precedent extrem de periculos pentru rezolvarea unor astfel de situatii. Excluderea participarii militare la conflict, dar si continuarea presiunii pentru rezolvarea tuturor contradictiilor prin tratative, inclusiv asigurarea frontierelor prin intelegeri ferme cu toti vecinii, este unica modalitate de supravietuire a tarii pana la depasirea definitiva a izolarii in care se afla.