- Doamna Sanda Nitescu, traiti de mai multi ani in Franta, dar gandul v-a ramas tot pe meleagurile noastre valahe, dovada minunata dv. carte despre mancarurile romanesti. Ce intamplare v-a impins catre aceasta dureroasa despartire de tot ce va era drag in tara?
- Totul a inceput in urma cu 30 de ani. Eram in perioada cea mai fasta a vietii mele. Deja imi facusem un nume ca artist plastic, participam la cele mai importante expozitii, presa scria elogios despre tablourile mele. Intamplarea sau poate destinul a facut sa primesc o bursa a guvernului francez, dimpreuna cu Lucian Pintilie si Irina Petrescu. Aici, la Paris, am simtit ca nu ma mai pot intoarce in mizeria si minciuna comunista din tara. A fost un impuls salbatic, de necontrolat. Brusc, am simtit nevoia sa iau totul de la capat, sa vad muzee si expozitii, sa lucrez, sa ma exprim, incurajata fiind si de primele achizitii, de prima mea participare la salonul de pictura deschis la Grand Palais.
- Ce necazuri v-a adus refuzul de a va mai intoarce in tara?
- Sentimentala cum sunt, am suferit mai ales din cauza mamei. Imi lipsea. Voiam sa o vad si guvernul de la Bucuresti ii refuza ostentativ pasaportul. Dorul de ea m-a transformat intr-o luptatoare. Am inceput, prin urmare, o intreaga campanie publica de protest, trimitand zeci de scrisori la presedintele Frantei, la ambasada, la diferite personalitati politice franceze. Dupa o chinuitoare asteptare, regimul de la Bucuresti a cedat, aproband plecarea intregii mele familii. Lucrurile nu s-au oprit aici. Dupa marea bucurie a revederii, am constatat cu groaza ca mama nu se poate adapta vietii pariziene. Tanjea dupa locurile si prietenii ei de o viata. Cum ambasada romana nu-i aproba viza de intrare in tara, am inceput o alta campanie de protest - de data asta cerand contrariul a ceea ce solicitasem cu doar cateva luni in urma. Pare amuzant, dar va asigur ca nu a fost deloc asa.
- Nici un exil nu e usor. Dv. cum v-ati adaptat? Mai tineti minte prima intalnire cu Parisul?
- Cum sa nu! Eram intr-o uimire continua. Totul ma uimea: cersetorii, metroul, conturile bancare, supermarch-urile. Oamenii din jur ma priveau ca pe un lucru ciudat, pe care nu izbuteau sa-l clasifice si mi-a trebuit mult pana sa-i inteleg. Imbracata ca vai de lume, am inceput sa colind strazile orasului, zile in sir, fara odihna. Mergeam intr-o lume care iradia mirosul inconfundabil al libertatii, in timp ce eu continuam sa vorbesc in soapta cu oricine, avand mereu sentimentul ca sunt urmarita, spionata. Pe terasa bistroului ma simteam expusa privirilor indiscrete, luminile de pe Champs-Elyses ma orbeau, iar fetetele de masa rosii, din restaurante, imi aminteau intr-o amenintare surda de cumplitele sedinte de partid. Peste toate, eram fericita ca scapasem, ca eram libera. Ceva mai tarziu avea sa apara momentul luciditatii si micile dezamagiri, singuratatea si indiferenta oamenilor din jur, pentru care Bucurestiul sau Budapesta era totuna.
- Cum ati pastrat legatura cu tara, cu spatiul natal?
- Prin bucate. Romania se refugiase miraculos in memoria simturilor. Brusc, am gasit un remediu al nostalgiei si depresiei ce ma bantuiau la un moment dat. Desi in Romania nu stiam sa fac nimic, nici macar sa fierb un ou ca lumea, la Paris am simtit nevoia vitala de a reconstrui universul de neinlocuit al gusturilor si mirosurilor originii mele. Am inceput sa gatesc, avand in nari mirosul mamaligii uriase si aburinde ce trona in mijlocul mesei, in timp ce mesenii ma priveau intr-o asteptare aproape religioasa, intr-un fel de extaz surazator, tragand cu ochiul la platoul enorm, ce raspandea mirosul cald si sublim al sarmalelor abia luate de pe foc. Adeseori ma trezeam in bucatarie, nestiind ce trebuie sa fac. Mergeam pe intuitie, pe inspiratia de moment, combinand apoi retetele trimise de mama, cu mirodeniile pariziene.
- Ati scris toate acestea intr-o carte minunata, aparuta anul trecut la Cartea Romaneasca: "Un fir de marar si cerul albastru". Cum v-a venit ideea acestei carti?
- Trebuia sa impartasesc cu altii bucuria descoperirilor mele. "Un fir de marar" nu e o carte de bucate. In dosul retetelor, ea vorbeste de magia, de alchimia mancarii, de ritualurile insotirii, de sacralitatea pranzului in familie. De fapt, eu vorbesc ca un pictor despre bucate, gandind combinatii si efecte, inclusiv cromatice. Hrana nu e doar ceea ce e in cratita. Asa am descoperit aceasta voioasa terapie a dezradacinarii, in cele mai banale lucruri: fasolea batuta, ardeii umpluti, borsul si chiftelele. suna poate poetic, dar agatat de un fir de marar, poti traversa oceanul insingurarii.
Abia la Paris, mi-am dat seama cat de evocator, de memotehnic este mirosul. Chiar si acum, mirosul de cozonaci abia scosi din cuptor imi aminteste brusc de tata care, impatimit de natura, m-a luat inca din primele mele zile de viata pe munte, la Busteni.
- Parisul e minunat cand il vizitezi. Cum e cand traiesti zi de zi in el? Sunteti multumita de ceea ce ati facut pana acum?
- Cred ca am facut multe greseli, dar pana acum am reusit sa nu ma pierd ca om si ca artist. Intr-adevar, ca pictor, e foarte greu sa traiesti aici. se spune ca doar 2% dintre pictorii francezi traiesc din arta lor. Eu am trecut, prin forta imprejurarilor, de la o meserie la alta - am lucrat la "Europa libera", care a fost pentru mine o a doua familie, si actualmente ma ocup de relatii publice in cadrul unei puternice firme japoneze de comunicatii, angajata in mari si tentante (pentru mine) proiecte culturale. Peste toate, am calatorit enorm, pastrandu-mi bucuria si inocenta celui ce vede pentru prima oara un lucru, o tara, o lume.
- Banuiesc ca in aceste calatorii ati voiajat si printre mancaruri.
- Intr-adevar, curiozitatea mea culinara e nesatioasa. Deja cunosc cam toata bucataria europeana, care are la baza aceeasi nelipsita ceapa si destule feluri comune. Tocana, de pilda. Imi place sa experimentez. Acum am trecut la bucataria indiana, care e plina de surprize si de bucurii subtile.
- Gatiti romaneste prietenilor?
- Cum sa nu? Francezii stiu sa admire ce este bun si ma bucur sa gatesc pentru ei. se bucura si ei, ca niste copii, mai ales cand le fac fasole batuta sau, si mai si, salata de vinete - mai putin cunoscuta aici. As incerca si alte retete, drept pentru care achizitionez din tara orice carte de bucate. Din pacate, multe din ele sunt neserioase, date aproximativ. "Puneti faina cat cuprinde", e o formula care ma lasa perplexa. In calatoriile mele, am cunoscut numerosi romani. Multi si-au uitat gusturile. De fapt, totul depinde de gradul lor de asimilare. In Franta, unde romanii sunt cei mai asimilati, nu se mai mananca romaneste decat la mari ocazii. In Germania, unde traiesc cumva insularizat, romanii isi pastreaza obiceiurile culinare. Nu e usor. Mereu iti lipseste ceva, o mirodenie, un gust anume. Aici nu gasesti leustean, iar telemeaua si varza murata sunt o raritate. Cu greu am gasit in Paris, un armean, monsieur Herracian, rue de Lamartine, la care gasesti cabanos, castraveti murati si tuica. Fiind raritati, costa foarte mult. Costa, dar merita.
- Banuiesc ca sunt destui romani la Paris care tanjesc dupa mancare romaneasca. De ce romanii nu deschid astfel de restaurante la Paris?
- Asta ma intreb si eu. "Le bistro roumain" a dat faliment. A ramas doar "Doina", langa Tour Eiffel, cu o bucatarie nu prea grozava si cu niste preturi care te lasa cu gura cascata - 35 de franci un mititel. E pacat. Mergand la un restaurant deschis de curand, "La cantine russe", am intalnit acolo un bucatar, roman la origine. Tinuse un alt restaurant, "Le Danube", era prosper, dar isi uitase si limba si retetele bunicului. s-a profilat, in schimb, pe bucataria ruseasca si asa ii merg afacerile. Tare ma tem sa nu devenim cu totii ca acest roman rusificat, intrebandu-ne cum anume se face o fasole batuta cu usturoi sau placinte poale-n brau.