Solistul formatiei timisorene Cargo nu prea mai are nevoie de recomandari. In momentul de fata, este cea mai buna voce a pop-rockului romanesc si cea mai electrizanta prezenta scenica. Inalt si chipes, interiorizat si daruit melodiilor pe care le canta, imaginea sa de trubadur ratacit in secolul 20 are un impact cu mult mai puternic asupra publicului decat exhibitiile penibile ale altor confrati intru rock-and-roll. Formatia Cargo si liderul ei vocal au intuit cu multa exactitate starea de spirit a publicului care-i asculta aici, in Carpati, indiferent daca-n salile de concert se afla copii sau oameni de 60 de ani: un public amenintat si frustrat permanent in viata cotidiana, si care nu-si doreste sa asculte o muzica agresiva si iritanta, ci melodii care sa-l ajute sa-si regaseasca identitatea si sa-si depaseasca impasul moral. Superbele balade rock ale formatiei Cargo, interpretate magistral de Ovidiu Ioncu Kempes, reprezinta exact narcoticul de care lumea are nevoie: o muzica moderna, dar si foarte melodioasa, cu impact sufletesc direct. Un moment de triumf al rockului romanesc, pe care manipularile de culise ale diverselor posturi de televiziune privata, care fabrica peste noapte genii si premii, nu il ating.
In structura ei actuala, cu un director de programe artistice ca Titus Munteanu, televiziunea nationala ar trebui sa-si deschida marile studiouri pentru formatiile rock romanesti de elita, convingatoare prin muzica si perofesionalismul lor.
Ovidiu este un voinic tras prin inel, cu plete lungi, o voce de aur si o poveste care seamana cu scenariul unui film. Dupa o ascensiune fulminanta, alaturi de trupa Cargo, a urmat in 1995 un grav accident de motocicleta si zvonuri ca n-o sa mai cante niciodata. Insa incet, incet, cu rabdare si pasi marunti, Kempes si-a reluat locul in linia intai, iar concertele si albumele au venit de la sine. Azi, el canta cu asemenea daruire si patima, incat mai ca-ti vine sa crezi ca noapte de noapte-i urmarit de "doi ochi din sertar", ca pleaca la lupta "ca un Tepes, cavaler fara de teama", sau coboara cu ceata de nomazi dinspre munti, pentru a porni "nebuna Batacanda".
Ovidiu nu are nonsalanta unui star rock, chiar daca a pus pe jar inimile a mii de admiratoare si este apreciat ca unul dintre cei mai buni vocalisti ai rockului romanesc. Este mai degraba un banatean tacut, tare scump la vorba, dar sincer cand se hotaraste sa vorbeasca. "Tot ce-am facut in viata am facut din instinct", imi spune, dupa ce am terminat interviul, la o scurta plimbare pe strazile orasului de care este foarte legat, Aradul.
"Am simtit ca asta-i menirea mea, sa cant toata viata, pana la capat"
Mi se spune Kempes, pentru ca in copilarie am jucat fotbal la U.T.A., la echipa de pitici, si toata lumea era atunci cu gandul la Campionatul Mondial din "78, in care a stralucit marele jucator argentinian Kempes. Nu ma gandeam eu ca voi deveni un fotbalist celebru, jucam pur si simplu de placere si asta avea efect. Dar am renuntat la fotbal, pentru ca eram elev la liceul de muzica si mi-am zis ca nu pot sa le fac pe amandoua. Am studiat violoncelul. Acum imi place, dar atunci nu-mi spunea mare lucru. De fapt, am vrut sa invat trompeta, dar cei de la liceu mi-or zis ca nu pot sa suflu in ea, fiindca eram mic si sfrijit. N-aveam sansa. Dar nu m-am tinut nici de violoncel. La varsta aia, azi vrei un lucru, maine nu-l mai vrei.
- Cum ai ajuns la rock, cum ai inceput sa canti?
- Ascultam la radio, mai intai Abba, care-mi place si astazi, apoi trupele de rock. Ascultam tot. Incepuse deja pasiunea mea pentru muzica. Si acum, cand nu repet, ascult muzica tot timpul, ca la 14-15 ani. In clasa a X-a, cativa prieteni mi-au propus sa facem o trupa rock si eu sa cant cu vocea. Mai cantam eu prin casa, in baie, cantam si prin parcuri, ca un nebun. Dar cand am cantat atunci cu prietenii mei, la prima repetitie, am avut sentimentul ca asta e ceea ce vreau sa fac toata viata, cu orice risc, de la inceput pana la capat, ca asta e menirea mea. Ne-am botezat "Capricorn". Repetam la Scoala Populara de Arta, apoi in tot felul de locuri ciudate, dadeam concerte in licee, la serbarile de sfarsit de an, aveam succes, fetele veneau gramada. Am terminat liceul, a trebuit sa ma duc in armata, am facut o alta trupa, cu alti baieti, tot aici, in Arad.
- In "99, se implinesc zece ani de cand esti solistul vocal al trupei Cargo.
- Da. In "89 cantam doar cu Tavi Pilan, tobosarul. Dar intr-o zi, a venit Adrian Barar la o proba, ne-a vazut, ne-a auzit, de atunci a ramas nucleul asta, noi trei. Pana-n "95, unii au venit, altii au plecat. Din "95, de la accident incoace, mi-a trebuit un an sa-mi revin, dupa care, cel putin asa am simtit eu, relatiile dintre noi n-au mai fost asa de stranse. Dar se vor lipi la loc.
Inainte si dupa
- Vali Sterian, Iris si alti artisti rock au cantat la Sala Polivalenta intr-un spectacol care ti-a fost dedicat. Cum te-ai simtit cand ai vazut ca dupa accident, toata lumea, public, presa, colegi de breasla, a fost trup si suflet alaturi de tine?
- Eram in spital atunci. Vorbeam aiurea, una gandeam, alta imi iesea pe gura. M-au operat pe creier si a doua zi am deschis ochii, dar eram mut, nu ziceam nimic, ca si cum nu intelegeam. Doctorul a crezut ca ceva nu-i in regula, a vrut sa vada daca pot vorbi sau nu, si nu stiu ce mi-a facut, ca eu l-am injurat si atunci el a zis: "e bine, inseamna ca-ti revi". Asta mai tarziu am aflat, ca pe vremea aia nu-ntelegeam nimic, dar vorbeam. Asta-i lucru ciudat, cine stie ce vorbeam eu acolo. Pe urma am vazut concertul la televizor, la spital, si mi-am dat seama ca trebuie sa cant in continuare, ca-i musai sa merg mai departe.
- La primul tau concert dupa accident, ai cantat in fata unei Sali Polivalente arhipline. Ai avut emotii?
- Nu, nici vorba de emotii, puteau sa fie in sala si un milion. Am urcat pe scena, am cantat cateva piese si m-am intors la spital.
- In primavara lui "95, ai lansat cu Cargo albumul "Destin", in vara ai trecut printr-o experienta teribila, cea a accidentului, si in toamna ai cantat in fata a 10.000 de spectatori electrizati. E momentul sa te intreb ce parere ai despre destin.
- Eu nu cred neaparat in Destin, mai degraba in Cel de Sus, care m-a iubit asa de tare, incat am scapat. De asta am scapat, ca m-a ajutat El. Credeam si inainte de accident, dar nu ma gandeam toata ziua la Dumnezeu. Apoi, am inceput sa ma gandesc tot mai mult. "Vorbeam" cu Cel de Sus, ii ceream iertare si ajutor. Toata viata mea se imparte din pacate in doua: inainte si dupa accident. A ramas in mine asta, ca eu trebuie sa cant, asta e menirea mea in viata.
- Cat de greu ti-a fost sa revii la forma initiala care te-a consacrat?
- N-am uitat nici o clipa muzica, doar versurile le pierdusem. Dupa accident, am tras cu dintii sa revin, mi-am pus la bataie toata ambitia, insa dupa ce am ajuns la forma de dinainte, a intervenit o faza de lasa-ma sa te las. Se spune ca fiecare om are suisuri si coborasuri, si poate ca pentru mine asta a fost una din cumpenele vietii. Nu ca as fi cantat prost, dar n-am avut ambitia sa trec peste forma mea normala. N-am de gand sa las lucrurile asa. Repet la sala, invat acasa, behai toata ziua ca prostul, cand n-avem repetitii cant cu Adrian Igrisan, celalalt chitarist, inteleg ce-i bine, ce nu, refac.
- Pui foarte multa pasiune in ceea ce faci si asta te ajuta sa comunici cu publicul. Ai preferinte? In privinta lui, exista un anume public care iti place in mod special?
- Cant si pentru mine, ce-i drept, dar in primul rand cant pentru public. N-am facut niciodata diferente intre spectatorii din Bucuresti si cei din Sighetul Marmatiei, sunt la fel de buni. Nu ma intereseaza nici daca locul concertului e un club sau e Sala Polivalenta. Imi place sa cant in cluburi, ii simt mai aproape pe spectatori.
- Aveti piese cu clare amprente folclorice, ati lansat si un album de colinde cu un puternic iz religios. Cum ati reusit sa imbinati toate aceste stari, forme muzicale, pastrand trairea caracteristica unei trupe rock?
- Eu am o pasiune pentru rock, de la blues, hard heavy pana la doom, dar importanta-i calitatea muzicii. Folclorul ne intereseaza pentru ca suntem romani, nu? De asta si cantam in romaneste, am putea foarte bine sa cantam in engleza, dar la ce bun? Si-n Franta, cand am fost in "90, tot in romaneste au vrut sa cantam. In ceea ce priveste folclorul, pe noi ne intereseaza esenta lui, ne intereseaza sa compunem piese in spiritul lui, nu muzica populara. Cat despre muzica religioasa, cum sa-ti spun? Noi tot ce facem, facem cu suflet si totul iese cu suflet. Unii spun ca nu se impaca rockul cu muzica bisericeasca. Dar se impaca, pentru ca sufletu-i acelasi.