Nici un alt actor n-a rezistat vreme asa de indelungata in postura de "june prim". Nimeni n-a starnit atata adoratie colectiva ca el. Multe suflete de femei s-au lasat fulgerate de ochii si de zambetul sau. Dar cea mai fulgerata a fot chiar cariera sa de mare actor de teatru si cinema, pe care a cucerit-o cu talent si devotiune. Si vraja continua. La 70 de ani, Iurie Darie zambeste ca la 30. Timpul pare, si el, sedus.
La multi ani!
Amintiri basarabene
- Iurie Darie, te-a harazit Dumnezeu cu un car de daruri: seductie, talent de mare actor, talent de mare desenator, glas frumos... Si cate si mai cate or fi - dar care nu sunt "la vedere"... Ca sa nu mai vorbim de numele tau, care suna ca un vers: Iurie... Darie! De unde vin toate astea?
- Pai... trebuie sa spun mai intai ca eu m-am ivit in lume dintr-o mare iubire... Un invatator din Basarabia, nascut dintr-un tata ucrainean si o mama moldoveanca - adica, tatal meu (care si-a facut studiile la Cernauti si stia la fel de bine nemteste, ruseste si - normal! - romaneste si care se numea Anatolie Maximciuc) a intalnit-o pe mama, o moldoveanca autentica. Mama se chema ca fata Daria Sarbu. Tatal meu a murit de tuberculoza, la vreo cinci ani dupa ce s-a casatorit cu mama... Povestea dragostei lor e foarte romantica... El era invatator in satul Cot - numele asta vine, cred, din faptul ca satul se ivise intr-un... cot al Nistrului - iar ea era... eleva lui. Tata a asteptat-o pana s-a facut mai mare. In vremea aceea, Basarabia era o gradina cu cateva sate. Tata o curta pe mama venind pana la casa ei cu bicicleta. O astepta la gard ca sa iasa din casa. Catva timp, si-au scris scrisori. Mama le-a pastrat. Cand aveam vreo 14 ani, mi le-a dat si mie sa le citesc. Erau de o frumusete nemaipomenita! Si parca pline de sfiala... De altfel, tot pamantul ala, binecuvantat, al Basarabiei, starnea in noi, copiii, un fel de sfiala, ca in fata unei minuni. In partile alea, de cum treci Prutul, pamantul o ia in sus, formand ca un fel de coama de deal. Acolo, dincolo de nisipurile de pana in Prut, parca incepe o alta lume... O lume care se termina cu partea inalta a podisului, formata din trei terase, de unde noi, copiii, vedeam Ucraina pana hat... departe! Vara de vara, ma duceam, ca elev aflat in vacanta, la bunica, la tara, in satul Cot. Imi amintesc cum porneam din zori la cules de plante medicinale, pe care, pe inserat, le aduceam la scoala. Doamne, ce scoala mare si frumoasa si curata era acolo, in satul ala marunt, din Basarabia! Tot acolo, timp de doua luni de zile, impreuna cu verii mei, pasteam caii si vacile, ne jucam de-a "Radio Romania" si "Radio-Bucuresti".
- Si pana la urma, de unde iti vine numele asta ca un vers? Cum te cheama in acte?
- Iurie Maximciuc Darie. Darie, dupa al doilea sot al mamei mele. Deci, remaritata, pe mama a chemat-o Daria... Darie! Dupa multi ani de vaduvie, mama s-a remaritat la inceputul razboiului. Din nefericire, a ramas pentru a doua oara vaduva. Cel de al doilea sot al ei a murit pe front. Nu s-a aflat niciodata unde si cum a murit. Ca multi bieti romani luati de urgia frontului, a disparut, pur si simplu!
- Revenind la harurile cu care ai venit pe lume: pe cine ai mostenit?
- S-ar putea ca eu sa fi dezvoltat, in timp, unele calitati ale mamei. Ea a fost, dupa cate mi s-a spus, o educatoare exceptionala. Un pedagog foarte bun, "dublat" de o mare iubitoare de copii. Imi amintesc ca dupa ce a iesit la pensie, imi tot spunea: "Stii, Iura, eu visez, intruna, copii...". Mi se intampla adesea sa intalnesc oameni cu parul alb care, recunoscandu-ma pe strada, imi spun zambind: "Stiti, eu am fost elevul mamei dumneavoastra...". Dragostea asta pentru copii am mostenit-o si eu de la mama. Dupa moartea tatalui meu, mama a plecat la Chisinau, impreuna cu sora ei si cu verii mei. Din banii agonisiti de tata, din salariul lui de invatator de tara, mama a putut sa-si cumpere o casuta la Chisinau. Casa mai exista si acum, undeva aproape de Televiziunea din Chisinau. Am parasit-o la refugiu, cand venea frontul peste locurile acelea. Revenind, eu zic ca am mostenit-o pe mama, nu numai in ceea ce priveste marea dragoste pentru copii, ci si ca fizic. Mama a murit foarte tanara... la 82 de ani! In schimb, talentul de constructor, cat si talentul de gospodar si de mare iubitor de natura le-am mostenit de la taica-meu. Ca si talentul de desenator! De la tata am mai mostenit ceva, ceva ce n-am reusit sa finalizez. Eu cred ca as fi fost un foarte bun invatator de tara. Asta si pentru ca ii iau foarte in serios pe copii. Ii iau in serios si cand ii desenez, si cand desenez pentru ei, si cand fac emisiuni de televiziune pentru ei. Adica atunci cand povestesc in timp ce desenez. Intr-o vreme, faceam turnee prin tara cu spectacole pentru copii. Am si avut un fel de "Sou", cum se spune acum, in care istoriseam si desenam o poveste simpla, dar plina de haz si de invataminte. Ea se chema "Povestea celor doua gaini". A avut un succes nebun - semn ca ei, copiii din zilele noastre, nu sunt amatori doar de desene animate cu roboti infricosatori si cu extraterestri... E un semn bun, cred eu. Inseamna ca pustii isi pastreaza intacta setea de poveste. Sunt sigur de ceea ce afirm! Mai ales ca eu am intreprins turneele astea in toata tara. Dadeam si cate 6 spectacole pe zi. Copiii veneau cu entuziasm si plecau plini de bucurie. As zice ca plecau fericiti. Spectacolul era de toata simplitatea, cu invataminte vechi de cand lumea. Si incarcat de umorul de care au nevoie - constient sau nu - toti copiii, indiferent de mediul din care provin...
Da, am studiat si desenul acolo, la Chisinau, la Liceul "Hasdeu", in camaruta in care isi avea "atelierul de pictura si desen" un profesor-pensionar, adus de la Bucuresti, domnul Niculescu. Dumnezeu sa-l odihneasca! Atelierul asta era, de fapt, improvizat in locuinta lui modesta, din gradina liceului. In locul asta fermecat, noi, elevii dintr-a intaia de liceu, ne intalneam cu elevii dintr-a patra. Si, pana la urma, au venit si cei dintr-a opta de liceu. Ce faceai acolo? Desenai, pictai, faceai grafica... Lucrai in ulei, faceai acuarela... Toate se petreceau intr-o atmosfera de laborator. Mai apoi, am mai avut un profesor de desen, un om minunat, un ucrainean care vorbea cu accent si care, in loc de "cocos", pronunta "cacos". Asa ca noi l-am botezat... Kacos. Tare ma mai iubea domnul Kacos! Eram elevul lui preferat!
O noua patrie: Timisoara
- Dar talentul de actor cum ti l-ai descoperit? Spuneai poezii de mic?
- Nu chiar de mic. Aveam vreo cincisprezece ani cand razboiul, mai exact retragerea nemtilor de pe front, ne-a gonit din Basarabia in extremul occidental al Tarii Romanesti. Vreau sa zic in Banat, in satul Cebza. Povestea a fost, pe scurt, asa: fiind invatatoare, iar sotul ei, adica tatal meu adoptiv, Darie, fiind plecat pe front, mama a "beneficiat" de o hartie de "evacuare". Cum zic, venea frontul... asa ca ne-am suit cu mic cu mare intr-un "bou-vagon" si ne-am luat lumea in cap. Asta s-a intamplat intr-o noapte, cand mama ne-a luat de mana, pe mine si pe sor-mea Raisa, a lasat-o pe bunica din partea tatei in casa de la Chisinau (bunica nu a vrut nici in ruptul capului sa-si paraseasca Basarabia natala), am luat cate o plapuma in spate, doua valize, ne-am dus la gara si ne-am urcat in vagonul "de repartitie", cum ii ziceau pe-atunci - un vagon fara acoperis... Am "construit" din plapume, din covoare, din ce am putut si noi, acolo, un fel de cort contra intemperiilor. Era in luna Martie. Asa am calatorit aproape o luna de zile, de la Chisinau pana la Timisoara. Vreau sa stii ca transporturile astea de refugiati erau organizate - in plin razboi! - de o maniera extraordinara! Eram intampinati prin gari cu ceaiuri calde, cu mancare, cu vorbe de imbarbatare, de niste doamne. Era ca un fel de "Cruce Rosie", toata organizarea asta. Veneau trenuri dupa trenuri, ticsite de oameni disperati, care-si lasasera in calea frontului Tot: case, agoniseala, amintiri, batrani neputinciosi, caini si pisici. Si doamnele astea veneau cu randul, cand trenurile stationau in gari, veneau la ceas de noapte, mai ales, ca sa dea o farama de curaj unor amarati de basarabeni. Tin minte si acum o doamna frumoasa, inalta, blonda, care venise si la vagonul nostru. Suradea bland si ne intreba de viata noastra de dincolo de Prut. Venise cu ceaiuri, cu paturi. De la alt vagon, am aflat mai tarziu ca ar fi fost o mare actrita de la Bucuresti... Asta s-a intamplat in gara Ploiesti. In plin razboi, sub bombardamente! N-o sa stiu niciodata cine a fost, de fapt, aparitia aia, ca dintr-un vis... Era camuflaj. Si ea ne-a aparut ca o lumina!
- Ati ajuns, asadar, la Timisoara...
- N-am ramas la Timisoara. Am nimerit intr-un sat, Cebza. Avea o biserica fara preot... Scoala nu avea invatator... Asa ca mama a fost angajata la gradinita de copii. Gradinita asta era, de fapt, un fel de magazie. Si tot o magazie am primit si noi, prin repartitie, pe post de locuinta. Abia dupa doi ani ne-am mutat la Timisoara. Acolo, la Cebza, am invatat la iuteala sa dansez ca banatenii. Jucam in curtea bisericii. Acolo, in sat, am recitat prima data "Moartea lui Fulger" si tot acolo am jucat intr-o piesa care se chema "Nu vreau sa ma insor!". Am avut mare succes, mai ales pentru ca o parte din replici le rosteam ascuns intr-un sac! Eram ciomagit de zor de catre partenerii din piesa pentru ca asa o cerea dramaturgia! Un fel de ciomageala ca in teatrul de papusi. Sau ca in commedia dell"arte. Dupa cum se stie, dintotdeauna, ciomagelile, fugarelile au starnit hohotele de ras si aplauzele publicului. Asta mi-a dat curaj. La sfarsitul spectacolului, dupa ce am iesit din sac in aplauzele tuturor, preotul mi-a spus cu vocea lui de tunet: "Ma, tu trebuie sa te faci actor, auzi?". Se pare ca am auzit... Asta se intampla in 1945. La Timisoara, am fost elev la liceul "Loga", unde era obiceiul ca absolventii sa puna in scena cate o piesa. Piesa noastra se chema "Iepuroii". In spectacolul asta m-am produs prima oara ca june prim. Cantam si la chitara. Ehei! Succes nebun, ce mai! (Cu chitara, tot pe tata l-am mostenit). "Iepuroii" s-a jucat cu mult succes pe scena Teatrului german din Timisoara. Cam in acelasi timp, adica in timpul sederii mele la Timisoara, am trimis niste desene la celebra - pe-atunci - revista a lui Gopo, "Pitigoiul", si la o revista a lui Nell Cobar. Am primit raspunsul, destul de incurajator pentru mine: "Continuati, aveti talent". Si am continuat! Cand am venit la Bucuresti, "inarmat" cu sfatul celor mai iubiti profesori ai mei - profesorul de romana, care mi-a spus "Sa dai la actorie!", si profesorul de desen: "Sa dai la arte plastice!" - i-am ascultat si... am dat la amandoua institutele. Am urmat cursurile de pregatire la amandoua, am dat examen de admitere la amandoua, am luat intrarea la amandoua... Dar am ales Teatrul. La Institutul de teatru, in primul an am fost elevul unuia din cei mai de seama actori ai teatrului romanesc: Mihai Popescu. Tinea mult la mine.
Zambind prin soare
- Singurul har despre care n-ai vorbit pana acum este fizicul tau... Trebuie s-o spunem aici, si in gura mare, ca in vremea de glorie, cand tanarul Iurie Darie aparea tot timpul in filme, la televizor si pe scena, trecerea lui pe Bulevardul Magheru sau pe orice alta strada din Bucuresti ridica ziduri de admiratori si admiratoare. De altfel, aparitia lui insemna un intreg spectacol: mersul, tinuta, eleganta, nonsalanta, palaria cu borurile in sus pusa "smechereste" pe crestetul capului, aerul jucaus - lipsit de orice vulgaritate - toate astea starneau o simpatie netarmurita. Fete, baieti, "doamne bine" sau barbati cu parul alb il opreau pe "Iura" si-i cereau cate un autograf, pe care junele prim il dadea zambind ca un copil poznas, caruia tocmai i s-a facut un cadou...
- Fizicul asta, pe care il evoci cu o gentilete deosebita, a fost o treaba secundara pentru mine. Aproape ca ma deranja. Era ca ceva in plus, de care eu nu aveam nevoie. Eu tineam sa fiu un bun actor. Ma framantam pentru fiecare rol. Munceam enorm! Intram cu tot sufletul in pielea personajului si cu toata daruirea, asa cum ma pricepeam eu mai bine.
- Dar surasul asta "total", asa de copilaresc si curat - nemaiintalnit la alti actori de-ai nostri si nici pe la altii, de pe alte meleaguri - de unde-ti vine?
- Aaaaa, asta vine din copilaria mea fericita! E un suras care m-a salvat pe mine din multe situatii. Chiar si in fata profesorilor mei, mari actori, pe care i-am suparat, poate, in timpul cursurilor... Alaturi si dupa Mihai Popescu, i-am avut profesori pe Marietta Sadova, pe Ionescu-Gion! De cate ori m-am "revoltat" impotriva vreunui rol - in sensul ca mi se parea nepotrivit pentru mine - asa cum s-a intamplat, de pilda, cu "Monsserrat", care s-a dovedit pana la urma a fi un mare succes, de cate ori m-am impotrivit... surazand... il auzeam pe marele actor care a fost Ionescu-Gion, maraindu-mi la ureche: "Stai, rabda si fa-l!". La fel s-a intamplat si cu primul meu rol de film. Eu zic ca am avut un instinct - poate ca mai important decat talentul - pentru meseria asta de actor de film. Uite, imi aduc aminte ca filmand la "Nepotii gornistului", am sesizat niste... stangacii, sa le zic asa, din partea regizorului, care era Dinu Negreanu. Asa ca m-am dus la Malvina Ursianu, care era asistenta lui Dinu Negreanu, si i-am spus unde credeam eu ca greseste. Da, Dinu Negreanu! Mi se parea ca pune aparatul aiurea, scapand esentialul din scena care tocmai se filma. Si Malvina imi spunea: "Nu te duce la el! Taci din gura! Lasa-l in pace!". Asa ca eu... ce sa fac? Suradeam. La "Alarma in munti", am patit la fel. Si am suras intruna...
- Draga Iurie Darie, astazi - cum spun romanii nostri, care nu-si pierd niciodata umorul - schimbi "prefixul" din 60 in 70. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale tale din lumea teatrului, careia i-ai ramas credincios pana azi?
- Daca ma pui sa vorbesc despre teatru, afla ca am fost un impatimit, care juca, pana la disperare, rol dupa rol. Am avut roluri dintre cele mai variate, de la comedie pana la drama. Am avut parte de parteneri ilustri, de la care am "furat" meserie cat am putut. In "Acolo, departe", am jucat alaturi de Costache Antoniu. In alte piese, am jucat alaturi de Baltateanu. Toti astia, actori venerati de public, ne incurajau pe noi, tinerii. Un moment important din cariera mea a fost perioada "Teatrului de Comedie". Ii datorez acest dar lui Radu Beligan, care a avut flerul sa adune cativa actori ce aveau sa faca faima acelui teatru. Tot in acel timp, a venit regizorul Lucian Giurchescu si, foarte curand dupa el, magicianul David Esrig. Esrig i-a adus in teatru pe cei ce urmau sa alcatuiasca "artileria grea": Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Radulescu-Bibanu", Grigore Gonta. Si inca altii: Sanda Toma, Vasilica Tastaman. N-as vrea sa uit pe nimeni... Dupa un timp, au venit la "Teatrul de Comedie"; Stela Popescu, Silviu Stanculescu. Esrig a introdus disciplina in teatru. Si un crez. A cladit un fel de catedrala in teatru. Si, mai mult decat atat, a adus si un fel de universitate-scoala. Ii datorez enorm. Ii datorez faptul ca m-a distribuit in spectacolele antologice. Tot Esrig a adus in teatru un profesor de impostatie vocala, pe nume Weintraub. Si pe doamna Sybill, o batrana de 90 de ani, care stapanea o hoarda de actori tineri. In fiecare zi, timp de o ora, "beneficiam" de o gimnastica chinuitoare, facuta sub indrumarea acelui fenomen, legendara profesoara - doamna Sybill. Noi, toti cei care am absolvit "scoala" ei, a lui Esrig si a lui Weintraub, le vom fi pe veci datori! In acel timp magnific s-au realizat "Troilus si Cressida", "Umbra" si multe, multe altele...
- Acum, spre incheiere, as dori sa vorbim despre un alt noroc al tau: norocul de a avea un fiu - regizor de mare talent - pe nume Alexandru Darie...
- Pe scurt, as spune ca sunt foarte mandru de el. Artistul din el s-a trezit de mic. A mostenit-o si pe mama lui, pe prima mea sotie, Consuela Rosu, artista si ea, eleva a Snejinei si a lui Edmond Deda. O fiinta extraordinara, care si-a divinizat copilul.
- Ce inseamna pentru tine varsta de 70 de ani, pe care tocmai ai implinit-o?
- Inseamna o bucurie. O mare bucurie. Bucuria unui om care se simte cu misiunea implinita. Alaturi de actuala mea sotie, actrita Anca Pandrea, sunt in stare s-o iau de la inceput... Simt ca de aici incolo, imi pot croi destinul asa cum imi doresc! Privesc in jur si vad ca lucrurile s-au asezat intr-un anumit fagas: Ducu isi are familia lui, isi are cariera lui, inflorita, iar Anca si cu mine ne pregatim, linistiti, pentru venirea primaverii...