Ultimul interviu
Adio, Tia Peltz!
"Nicaieri in lume, toamna nu e mai frumoasa ca in ulita veche din Bucuresti. O toamna ca un vis de aur al copilariei covarsite de miresme tari si de aduceri aminte... In fiecare piatra staruie un vis..."
...Asa scria in cartea sa "Tara buna" (tara asta fiind Romania, pe care atat a iubit-o), scriitorul Isac Peltz, de curand sarbatorit si evocat cu prilejul celor 100 de ani de la nasterea sa... Cu acest prilej, fiica scriitorului, pictorita si graficiana Tia Peltz, a publicat un pretios album de desene, ale caror "modele" sunt strazi din Bucurestiul vechi, din Bucurestiul iubit de noi, toti cei ce am avut bucuria si privilegiul sa-l cunoastem mai inainte ca buldozerele lui Ceausescu sa-l fi ras de pe fata pamantului...
In prefata acestui volum alb-negru (purtand, parca, insemnele doliului si avand un titlu evocator - "O lacrima intr-un minialbum") Tia Peltz scrie, intr-un Post Scriptum cu valoare de premonitie: "Dragul meu tata, la centenarul dumitale promit - nu stiu nici cand, nici cum, nici unde - sa ne jucam, candva, <<de-a viata>>. Candva, vom fi iar tineri, toti. Nu vom semana fizic cu cei ce-am fost pe pamant, dar te asigur, tata, ca ne vom recunoaste dupa sufletele noastre, ce n-au facut rau nimanui, au stiut sa ierte si sa iubeasca...".
Intr-una din primele zile ale acestui Martie nebun, care tine mortis sa semene cu un Aprilie calduros, sensibila artista, cu ochi de copil ramas orfan pe neasteptate, ne-a primit in apartamentul ei spatios, dintr-un bloc cu multe etaje. Soarele dupa-amiezii imbogatea cu aur superbele tablouri de pe pereti, semnate de Tia Peltz - tablouri viu colorate, infatisand copii, clovni, case, strazi, infatisandu-l pe tatal ei, scriitorul Isac Peltz, alaturi de mult iubitul lui catel, faimosul Norocel... Pictorita ne-a primit cu o duiosie neobisnuita, ne-a tratat cu racoritoare, cu alune, cu cafea. Pe colegul nostru, Manu Tanjala, l-a lasat s-o fotografieze cum a dorit el. L-a lasat sa-i fotografieze tablourile, ca sa le poata vedea si cititorii nostri. Cine ar fi banuit atunci, in dupa-amiaza aceea de 3 martie, ca doar peste doua zile si doua nopti, Tia Peltz va pleca dintre noi? Ca se va grabi sa-i ajunga din urma pe cei dragi, pe tatal ei, pe mama ei, pe sotul ei, Sergiu, si pe credinciosul Norocel? Acum, cand ei se joaca, iar, "de-a viata", acest interviu capata valoarea unei scrisori de ramas bun...
Asadar...
- Scumpa Tia Peltz, ma numar printre cei - nu multi - care-si amintesc foarte bine de casa dvs. de pe strada Traian, aflata ceva "mai sus", de cum treceai pe langa Spitalul Caritas, casa scriitorului Peltz si a familiei sale. (Mergand spre o cofetarie care avea niste "violete" extraordinare, mama si cu mine - tinandu-ne de mana - treceam adesea prin dreptul locuintei dvs.). Cum era viata dincolo de peretii albi ai casei, dincolo de ferestrele - multe si mari - care dadeau in strada umbrita de castani uriasi si fosnitori?
- Mai intai, as dori sa vorbesc putin despre familia mea... Si sa va spun povestea casei... Tata nu era un om bogat. Dar reusea sa tina o nevasta casnica si sa creasca doi copii, pe mine si pe sora mea, Coca. Cand s-a casatorit, era foarte tanar. Mama era dintr-o familie de mici negustori... Bunicii mei dupa mama se chemau Sofica si Hermann Feldman. Mama mai avea doua surori si un frate. Fetele astea, toate trei, erau foarte patimase. Citeau mult, de-a valma... Citeau romane de dragoste, ziare, reviste... Stateau pe strada Bravilor pe-atunci... Si intr-o zi au citit intr-un ziar ca se da un bal al ziaristilor. Si ca presedintele balului e unu Peltz. Au stat ele si s-au gandit ca presedintele asta - al balului, adica - trebuie sa fie un batran cu parul alb, cu barba... asa... Tata avea atunci 21 de ani... Mama mea, frumoasa Lotti, impreuna cu sora ei, s-au hotarat sa se duca amandoua la bal... Sora cea mare, Maria, care era cea mai frumoasa dintre toate - dar si cea mai cuminte - nu s-a dus. Mama avea atunci 19 ani... Si Anicuta... 20. Si s-au dus amandoua la bal... La intrare, ala care era la usa nu a vrut sa le dea drumul. Nu ca erau prea mici... Dar era un bal in toata regula... Cu invitatii... cu tinuta obligatorie... Si ele, doua mici mahalagioaice, nu si nu, ca sa intre la bal! Tata, presedintele balului, auzind scandal afara, a venit sa vada despre ce este vorba. Si cand le-a vazut, l-a amuzat foarte tare furia lor galagioasa... Asa ca le-a luat inauntru... Fetele s-au rusinat, dar ce s-au gandit ele, sa faca, totusi, impresie... Si-atunci, Lotti - mama mea - s-a apucat sa-i declame... "La oglinda"... Ea, vezi Doamne, voia sa se faca actrita. Tata, cum zic, s-a amuzat foarte tare, ba chiar a placut-o... Asa ca i-a dat intalnire... S-au intalnit o data, de doua ori. La a treia intalnire, mama i-a spus: "Uite ce, mama si bunica mea mi-au zis sa-ti spun asa: <<Orice-ai fi, ziarist, scriitor, daca nu ma ceri de nevasta, nu mai viu la nici o intalnire...>>!". Si-atuncea tata, care, intre timp facuse un amor fulminant pentru mama, frumoasa de Lotti, a venit in cartier, pe strada Bravilor, s-o ceara de nevasta. Asa ca, una-doua... s-au casatorit. Mama, pasionata de lecturi, dar si ambitioasa foc, isi dorea o casa a ei, isi dorea mobila frumoasa... Asa ca au cumparat casa din strada Traian... Au cumparat-o in rate. In vremea aceea tata lucra in toata presa. Nu era statornic. La 21 de ani, I. Peltz era deja un gazetar cunoscut. Incepuse sa scrie, cu brio, inca de pe la 19 ani. Si-si facuse faima de gazetar "cu condei fin", adica ascutit, inca de la primele articole.
- Care erau prietenii lui Isac Peltz? Vreau sa zic prietenii scriitori...
- Pai... erau marii scriitori ai vremii: Gala Galaction, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu... Toti astia veneau la noi in casa. Nu, nu la masa... Mama era o boema... Avea casa deschisa, la noi nu exista nici o rigoare... Poate doar una: ora pranzului era ora pranzului... Daca nu eram cu totii la ora unu in jurul mesei, iesea scandal. Trebuie sa stiti ca, in ciuda regulei care insemna respectarea orei de masa, la noi gaseau cate ceva de mancat toti copiii cartierului. Si toti cainii si toate pisicile strazii. In schimb, "golanii" tatei - nu! "Golanii" insemnand tot soiul de puslamale, de betivani, de oameni fara capatai, care, stiindu-l pe tata scriitor de succes, gazetar care semna in mai toate marile ziare ale Capitalei, se tineau de el si-l jecmaneau de bani. Pe astia, mama nu-i primea nici in casa, nici la masa... Ii gonea ca pe niste muste... Tata avea un suflet ne-mai-po-me-nit! Nu voia sa supere pe nimeni. Tin minte, erau doua frizerii pe strada Traian. Si tata se barbierea o zi la unul, o zi la alalalt... Il pandeau din usa patronii frizeriilor astora... Nu cumva sa incurce zilele... La fel de ambitioasa a fost mama si cu studiile noastre... Ati observat ceva interesant? Cu cat e omul de origine mai modesta, cu cat ii lipseste "rasa", cu atat mai trufas este cu... alegerea cainelui! Nu-si ia decat caine de rasa! De vreun maidanez sa nici n-auda! Mama, tot asa, ne-a dat pe mine si pe sora mea la scoli scumpe. Eu am facut cursul primar la maici, la Pitar Mos, ea la Liceul "Regina Maria". Apoi m-au inscris la un pension scump, la "Institutul de domnisoare Moteanu" - undeva peste drum de Academia Romana. Asa ca, prin acest anturaj select, de la scolile pe unde am invatat (mai bine zis prin mine), mama frecventa acel mediu aristocratic la care visa si pe care-l cunostea mai ales din carti.
- Sa revenim putin la prietenii tatalui dvs., scriitorul care a descris, ca nimeni altul, evreii din Bucuresti, oamenii marunti si necajiti din mahalaua bucuresteana, mai exact din Dudesti si din Vacaresti. Dupa cum se stie, pe tatal dvs., Isac Peltz, George Calinescu il elogiaza mai ales pentru antologica lui scriere "Calea Vacaresti", roman publicat in 1933.
- Mai inainte, as vrea sa va spun o mica istorioara, ca sa simtiti mai bine atmosfera din casa noastra, cea din strada Traian. Dupa ce s-au casatorit, dupa ce au cumparat o mobila frumoasa, mai ales un dormitor frumos, din lemn de cires, un dormitor de care mama era foarte mandra, la noi a fost vesnic casa plina... Tata scria usor, nu ne pretindea noua, "fetelor" - adica mamei, sorei mele, Coca, si nici mie - "sa facem liniste"... Asa ca la noi era un du-te vino permanent... Copiii veneau sa se joace cu noi, prietenele mamei veneau la o prajitura, la un serbet, la taifas... Iar la tata veneau scriitorii si vorbeau de-ale lor... Dupa moartea mamei, in casa, pe locul doi s-a instalat Norocel... Un... maidanez luat de suflet de tata... Iarna mai ales, Norocel putea fi vazut stand la geam, cu ochii tinta la trecatorii pe care-i latra sau nu, dupa cum ii venea lui... Pe Norocel l-am si pictat, alaturi de tata. Norocel a fost cel mai bun si mai credincios prieten al tatei. Cam pe acelasi loc cu scriitorii de care va vorbeam. Ei au fost martori la acel proces odios intentat tatalui meu in urma unui denunt... Era in 1950. Atunci, in urma unei "turnatorii" cu niste vini inventate ca, de pilda, "complotezi impotriva regimului comunist" infundai ani grei de puscarie... Tata a fost declarat "Criminal de razboi". I s-au pus in carca "crime contra umanitatii". Oricum, acest denunt a fost foarte ciudat... Facut de vreun dusman, necunoscut, al lui... Tata a fost foarte iubit... Si totusi, s-a profitat de legile foarte aspre din acel timp. Oricum, el nu a fost condamnat pentru ca era evreu... Noi, familia noastra, eu personal, n-am simtit niciodata pe pielea noastra, cum se spune, manifestari de antisemitism. Revenind la prietenii tatei, trebuie sa spun ca toti au avut un curaj nebun. Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu au sarit in apararea tatei. Si-au riscat pozitia si au venit la tribunal sa-l apere. Tata a fost luat "pe sus", a stat un an si jumatate disparut, a zacut in fundul unei puscarii despre care noi nu am stiut nimic! De fapt, a stat in mai multe inchisori: Vacaresti, Jilava, Poarta Alba... In timpul procesului, Geo Bogza, Camil Baltazar si alti scriitori au scris articole de protest, au trimis scrisori la oficialitati, ca sa-l apere pe prietenul lor, pe evreul Isac Peltz... O solidaritate minunata, care acum nu mai exista, din pacate, printre scriitori, printre intelectuali...
- Hai sa vorbim acum si despre... Tia Peltz. Cand ati inceput sa desenati? Sa pictati?
- Mai intai, am inceput sa scriu... Scriam povesti triste, cu animale, dar mai ales cu oameni necajiti... Inconstient, il copiam pe tata. Cand m-am lamurit ca, de fapt, eu caut urmele tatei, m-am scuturat si am hotarat ca vreau... altceva. Asa ca m-am decis pentru pictura. Tata era prieten cu Tonitza. Eu nu l-am cunoscut. Dar mi-a placut cum picta. La inceput, copiam desene. Copiam pe rupte. Tot felul de desene. Mai tarziu, cand am devenit "independenta", am reluat, inconstient, personajele tatei. Am pictat mai ales lumea descrisa de el. Si cand am facut ilustratie de carte, am trecut "personajele" prin filtrul meu. E esential ca personajele mele sa treaca prin mine. Daca nu reusesc o comunicare cu personajul, cu ceea ce trebuie sa ilustrez, renunt. Sunt foarte refractara. Am ilustrat de nevoie. Cel putin la inceput. A trebuit, tot timpul, sa castig bani. Minunatul meu sot, Sergiu, era redactor la o editura. Avea o leafa si-atat. Am muncit din greu, amandoi. Noi n-am avut copii... L-am avut pe el. Am fost ca si copilul lui. M-a ocrotit cat a putut. Ne-am tinut tot timpul de mana... Acum, dupa moartea lui, simt ca mana dreapta, de care ma tinea cand mi-era greu, mi s-a racit... Lui ii placea cum desenam eu copiii... Inca din tinerete am ales sa pictez, sa desenez copii. Cum sa aleg sa "fac" schele sau fabrici la comanda?!
- Tia Peltz, cariera dvs. a fost incununata de multe premii. Premii luate acasa sau in strainatate. In 1976 ati fost aleasa membra a Academiei de Arte Frumoase de la Roma... Ce a insemnat, ce inseamna pictura pentru dvs.?
- Cred ca a insemnat... ca inseamna un taram caruia m-am putut darui pe deplin. Talentul asta al meu de a picta a insemnat un mare noroc. Norocul ca am putut sa pun pe panza tot ce gandesc si ce simt... Ca toate bucuriile si durerile mele le-am putut scoate din mine. Ca le-am putut fixa pe panza...
- Poate si norocul... ca privirea dvs. de acum - si dintotdeauna - se regaseste in ochii copiilor pe care i-ati pictat... In ochii oamenilor necajiti pe care i-ati pictat... Cum apare Lumea privita, azi, de Tia Peltz? Cum apar oamenii priviti, azi, de Tia Peltz? Cum sunt ei, vazuti de ochii dvs. - ochi cum eu nu am mai vazut inca si cum, probabil, nu voi mai vedea niciodata: negri, marginiti cu o dunga fina, albastra? Cum sunt, Tia Peltz?
- Un mare invatat a fost odata invitat la Radio ca sa-si dea cu parerea despre starea societatii. Si el a spus doar un singur cuvant: "Of!"...
Vineri, 5 martie 1999, la ceas de noapte, Tia Peltz a plecat dintre noi spunand: "Of!". Acum, acolo, sus, minunata artista isi recapata, incet-incet, privirea de copil. Sta in fereastra ei de abur si priveste surazand forfota neauzita de pe Calea Vacaresti...
Foto: Emanuel Tanjala