Greva generala
Intruniti miercuri, 10 martie 1999, in Sala "Rapsodia" din Bucuresti, liderii federatiilor sindicale afiliate la Cnslr Fratia, Csdr, Bns si "Cartel Alfa" au stabilit lista revendicarilor comune, pe termen scurt si mediu, si programul actiunilor de protest ce ar urma sa aiba loc in cazul nesatisfacerii acestora. Dintre cele opt revendicari comune, cele mai importante sunt modificarea bugetului in scopul indexarii - in continuare - a salariilor; revenirea la fondul social de 2,5%; adoptarea legislatiei pentru responsabilitatile ministeriale ale functionarilor publici, ale directorilor, membrilor Aga si ale Ca-urilor din unitatile economice; rezolvarea blocajului financiar prin reesalonarea datoriilor acestor unitati pe o perioada de pana la cinci ani, cu termen de gratie de cel putin 6-12 luni. Pentru stimularea reactiei guvernamentale s-a decis ca pe 24 martie sa se organizeze mitinguri de protest in toata tara, pe 19 aprilie o greva de avertisment, iar pe 26 aprilie, daca cererile sindicale vor fi pe mai departe ignorate, greva generala.
Greva generala este o noutate in Romania de dupa decembrie 1989. Daca ea va avea loc, va fi a doua greva generala - dupa cea din octombrie 1920 - din istoria moderna a tarii. Dar decizia sindicatelor coalizate este, ea insasi, o noutate pentru ca ele nu se mai axeaza pe cereri pur sociale, pe aspiratii concrete, ci pe definirea unor legi organice vizand elaborarea de urgenta a unei strategii de dezvoltare la nivel national si de ramura, in care sa fie prevazute si programele specifice de protectie sociala. Revendicarile sindicatelor, inclusiv apelul la greva generala, au deci un marcat caracter politic. Ele reprezinta reflexul exasperarii miilor de cetateni angrenati in productie, care au constatat ca, dupa zece ani de tranzitie, lucrurile nu merg deloc bine in economia romaneasca. Ultimele date publicate de Comisia Nationala de Statistica (Cns) arata ca declinul acesteia s-a accentuat, ajungand in 1998 la un "varf" similar cu cel inregistrat in 1993, anul cel mai negru al economiei dupa rasturnarea din 1989. Scaderea nivelului de trai se apropie, pentru cei mai multi romani, de limitele maxime ale tolerantei. Pentru ei, ca si pentru sindicatele reunite acum in prima lor actiune comuna, principala vinovatie pentru situatie o poarta clasa politica. O clasa "pervertita", orientata doar spre propriile-i interese, spre mentinerea pozitiilor castigate. Sindicatele s-au simtit, de aceea, obligate sa propuna o alta forma de politica, un alt tip de management social. "De data aceasta - a declarat Dumitru Costin, liderul Bns - nu ne vom multumi doar cu promisiuni si vorbe desarte. Nu vom slabi presiunea asupra politicienilor decat atunci cand vom vedea realizari concrete." El a afirmat, de altfel, deschis ca intreaga clasa politica romaneasca trebuie reinnoita prin schimbarea modalitatilor de selectie si alegere a membrilor ei.
Este firesc sa ne intrebam cum au ajuns sindicatele la asumarea unei astfel de atitudini politice. Raspunsul pare, la prima vedere, simplu. In zece ani de "pustiitoare tranzitie", cu toata schimbarea de regim din noiembrie 1996, nu s-a aratat nici un semn al unei posibile redresari economico-sociale. In 1998, puterea de cumparare a populatiei a scazut cu 40%, consumurile reducandu-se drastic. Romanii mananca, de exemplu, doar 57 de grame de carne pe zi. A crescut mortalitatea si sporul demografic a ajuns negativ. Populatia tarii a scazut cu peste 700.000 de oameni. Sistemul public de sanatate s-a prabusit. La inceputul lui 1999, rata somajului a atins cea mai inalta cota de la declansarea tranzitiei (11,1%). Or, in decursul celor zece ani, in ciuda nenumaratelor "dialoguri" dintre guvernantii vremelnici si sindicate, nu s-a facut - practic - nimic pentru stoparea declinului. Pentru politicieni, sindicatele au devenit "interesante" doar inaintea alegerilor, a schimbarilor din administratie, ca mijloc de presiune in reorganizarea ierarhiilor Executivului. Odata ajunsi in posturile urmarite, politicienii au uitat protocoalele si intelegerile semnate, promisiunile facute cu larghete. Cedarile la anume revendicari s-au facut, atunci cand s-au facut, doar la iminenta unor conflicte sociale deschise sau chiar dupa declansarea acestora. "Pacea de la Cozia" a fost, din aceasta perspectiva, extrem de semnificativa. Slabiciunea sindicatelor, "naivitatea" lor in raport cu Puterea a fost, in acelasi timp, speculata de alti politicieni, cei ramasi pe dinafara ierarhiilor administrative, care au incercat sa le manipuleze in vederea atingerii scopurilor proprii. Nu intamplator, ultimele doua mineriade au fost incurajate de anume forte politice dornice sa ajunga, pe orice cale, la putere.
Orice "joc" are insa o limita. Oricat de corupti sau coruptibili ar fi liderii lor, sindicatele nu puteau sa nu sesizeze frustrarea tot mai acuta a membrilor lor de baza. Pentru majoritatea acestora a devenit limpede ca "intelegerile la varf", dar si implicarea in actiuni ilegale, ca "masa de manevra", nu schimba situatia. Ineficienta "rezolvarilor", transformarea unor sindicate in anexe ale diverselor grupari politice risca sa structureze ca forme golite de continut aceste organizatii profesionale a caror menire este, evident, reprezentarea intereselor socio-economice a membrilor lor. Liderii sindicatelor romanesti au inteles, se pare, fenomenul, au realizat - in sfarsit - ca actiunile fractionate, pe centrale sau confederatii legate doar de anume ramuri, nu rezolva problemele. Formula divide et impera, practicata de politicieni cu organizatiile lor, nu foloseste decat acestor politicieni, satisfacerea - interesata - a revendicarilor unei grupari sindicale declansand automat revendicarile celorlalte intr-o cascada nesfarsita de "actiuni". Pentru politicieni, tulburarile sociale provocate astfel sunt o mana cereasca, permitandu-le sa-si vada mai departe de interesele lor egoiste. Politicienii romani nu sunt, deocamdata, o clasa responsabila, angajata in promovarea interesului colectiv. Coalizarea marilor sindicate romanesti este si rezultatul descoperirii acestei stari.
Iata de ce, dincolo de cererile strict economice, vizand toata populatia, sindicatele au formulat si cereri de ordin politic. Solicitarea introducerii votului uninominal, a stabilirii prin lege a raspunderii ministeriale si a functionarilor publici, a dezvaluirii implicarilor economice ale unor politicieni (membri in diverse Aga si Ca-uri) sunt formule prin care se urmareste asanarea clasei politice, excluderea responsabilitatilor "difuze" pentru anume acte ale reprezentantilor ei. Pe baza votului uninominal, cetatenii stiu pe cine aleg si il pot amenda, tot electoral, daca nu isi indeplineste corect misiunea. Listele de partid sunt, cum s-a vazut, o perdea in spatele careia se pot ascunde "clienti" dubiosi ai liderilor politici, afaceristi dispusi sa faca orice pentru asigurarea imunitatii. Iar prin adoptarea legii raspunderii functionarului public se poate indica direct cine a facut ceva si cine nu a facut. Propunerile sindicatelor sunt un stimulent pentru deblocarea Reformei, pentru finalizarea ei, succesivele "impotmoliri" ale procesului - in functie de interesele momentane ale celor chemati sa il aplice - facand, pana la urma, rau tuturor. O clasa politica selectata dupa criteriile continute in aceste propuneri poate deveni un partener valabil al dialogului social, o "locomotiva" a evolutiei ansamblului comunitatii. "Nimeni nu mai vrea sa voteze trandafiri, garoafe sau alte plante sub care se ascund insi care n-au facut ani de zile nimic", s-a exprimat lapidar dl D. Costin in fata liderilor sindicali prezenti in Sala "Rapsodia".
"Ultimatumul" sindicatelor romanesti reunite va face foarte grea viata guvernului Vasile. In lipsa acordului cu Fmi, pe fondul cresterii riscului de tara al Romaniei, in contextul unei fiscalitati zdrobitoare - pentru echilibrarea unui buget si asa precar - guvernul nu va putea satisface aproape nici una dintre revendicarile economice ale sindicatelor. Dar, ca un semn al asumarii responsabilitatii practice, el ar putea - printr-un dialog cinstit si corect cu acestea - sa incerce armonizarea intereselor politice cu cele socio-economice intr-o formula care sa excluda hazardul, miscarile conjuncturale, reforma dupa ureche, in asalt, in functie de o cerere de imprumut international sau alta. Guvernul Vasile va trebui sa dovedeasca faptul ca are intr-adevar obiective de perspectiva, cu termene fixate, solutii concrete, fie ele si dure, pentru deblocarea situatiei. Greva generala este o masura de ordin politic si raspunsul la ea nu poate fi decat tot de natura politica. Sindicalistii reuniti nu au amenintat cu "marsuri asupra Bucurestilor", pentru ca - ilegale - ele pot declansa violenta legala. Greva generala este insa o forma legiferata de actiune si reprimarea ei prin mijloace violente risca sa declanseze un conflict social generalizat. Pentru un guvern democratic, legal, o asemenea "iesire" este exclusa. Dl Vasile, echipa sa, dar si coalitia care-i sustine vor trebui sa inteleaga faptul ca vremea jocului de-a Reforma s-a dus. O greva generala poate rasturna un guvern, poate provoca prabusirea unui regim. Pana in 26 aprilie mai este foarte putin.