Constantin Tacu,
directorul editurii "Les Cahiers de lHerne"
"As vrea sa am pamantul meu in Romania, pe care sa-l cultiv cu mana mea"
- D-le Constantin Tacu, va puteti considera un roman fericit. Nu numai ca ati cucerit Parisul, devenind, ca director al "Cahiers de lHerne", unul dintre cei mai importanti editori francezi, dar, prin forta imprejurarilor, ati scapat de calvarul comunist din tara. Ati plecat la timp. Va mai amintiti in ce conditii ati parasit Romania?
- Plecarea mea s-a produs in 1947, intr-un moment tragic pentru Romania. Deja se inchisesera granitele si eu, care aveam, ca tanar student, o bursa in Franta, ma simteam prins ca intr-o capcana. Nu stiam ce sa fac. Asteptand sosirea actelor de la Ministerul de Externe, ma plimbam de dimineata pana seara pe strazile Bucurestiului, intr-o tensiune sufleteasca teribila. Intamplarea a facut ca, in una din zile, sa-l intalnesc pe Radu Rosetti, care, ascultandu-mi lamentatiile juvenile, mi-a dat o replica aiuritoare: "Daca astepti actele, de ce nu le astepti la Paris?". Tot el mi-a spus cum sa trec ilegal granita, cu cine sa iau legatura la Budapesta si Praga, ceea ce mi-a intarit convingerea ca Radu Rosetti, dimpreuna cu Radu Viforeanu - un avocat mort apoi in conditii misterioase - faceau parte dintr-un grup care incerca sa salveze ce se mai putea salva, trimitand in Occident tineri de valoare.
- Nu v-a fost teama de o inscenare?
- Nu aveam de ales. Trebuia sa accept propunerea lui Radu Rosetti, pe care, de altfel, il stiam a fi un om de caracter si prieten bun al familiei mele. Am trecut, deci, frontiera pe o furtuna cumplita, avand drept calauza o copila nemtoaica, de langa Arad. N-am sa uit niciodata acea noapte. Dupa ce calauza mea s-a oprit in dreptul unei carari, spunandu-mi: "Mergi tot inainte si Dumnezeu cu tine", am inceput sa bajbai drumul pe intuneric, bantuit de spaime si de frig. A fost un calvar. Picioarele mele erau o rana. Ud pana la piele, abia paseam, mama dandu-mi cu mine ceva aur, pe care il ascunsesem neinspirat in bocanci. La un moment dat, am auzit un cal in galop si, de frica, m-am culcat intr-o balta. Nu stiu ce s-a mai intamplat. Am adormit, visand ca eram la proprietatea parintilor mei de langa Perisoru-Ialomita, un vis puternic, de parca ar fi fost aievea. Am parasit Romania cu imaginea celui mai drag loc al meu - Perisoru.
- Cum v-ati descurcat la Paris?
- Pana sa ajung la Paris, am urmat un traseu destul de complicat si plin de aventuri. In treacat fie spus, ajungand la Praga, am fost pe punctul de a ma stabili definitiv acolo, indragostindu-ma fulgerator de o fata delicata si blonda, care vindea inghetata la parterul casei conspirative, unde locuiam. M-am smuls cu greu din vraja iubirii si mi-am continuat drumul, trecand tot pe jos granita ceho-germana, dupa ce primisem bani, haine groase si o calauza, ceea ce mi-a intarit impresia ca Radu Rosetti facea parte dintr-o filiera americana mai larga. In fine, dupa alte peripetii, in Germania fiind arestat chiar in trenul ce trebuia sa ma duca la Paris, am stat pentru cercetari intr-o inchisoare improvizata in curtea unei braserii si, 3-4 luni dupa aceea, mi s-au oferit fara nici o explicatie actele de transfug si biletul de tren pentru Franta. La Paris, am ajuns noaptea, pe la 11. Nu trecuse nici un an de cand plecasem de acasa, dar mie mi se parea o vesnicie. Primul lucru pe care l-am facut, ajungand in Gare de lEst, a fost sa ma plimb, sa simt orasul si freamatul lui nocturn; sa ma conving ca totul e aievea si nu visez. A doua zi, l-am cautat pe Mircea Eliade, care m-a ajutat sa ma inscriu la Facultatea de limbi orientale.
- Banuiesc ca ati avut parte si de alte incercari. Cum ati reusit sa le depasiti?
- Datorez foarte multe tatalui meu si educatiei pe care am primit-o, tata pregatindu-ma pentru viata, fara menajamente sau false pudori. De mic, mi-a impus sa nu ma tem de nimic, sa ma incred in fortele mele si in ajutorul lui Dumnezeu. Apoi, trebuie sa ma fi ajutat formatia mea sportiva, tata suindu-ma pe cal de la 3-4 ani. La Perisoru, unde parintii aveau o herghelie de cai arabi, m-am initiat in tainele echitatiei, deprinzand deopotriva gustul competitiei si al stapanirii de sine. Peste toate acestea, ai mei mi-au cultivat o mare si statornica pasiune pentru carti. Am citit enorm si am iubit literatura, drept pentru care toate meseriile pe care le-am practicat, de-a lungul timpului, au fost legate de cuvantul scris. Am trecut, deci, prin redactia celor mai importante reviste literare din Paris; am ucenicit la o editura mica, dar care scotea poate cele mai frumoase carti din Franta; am lucrat 3-4 ani la Unesco, in cadrul serviciului de presa. In realitate, voiam sa fiu scriitor. Destinul a vrut altceva - sa editez cartile scrise de altii.
- Cred ca sunteti singurul strain care ati reusit sa va impuneti in acest domeniu extrem de elitist si plin de prejudecati etnice.
- A fost foarte greu sa patrund intr-o piata dominata de edituri colosale (Galimard, Grasset etc.), cu traditie si cu o forta financiara enorma. Bucuria reusitei e cu atat mai mare. Acum, "Cahiers de lHerne" si-a castigat un loc distinct in cultura franceza, editand dosare voluminoase si ultraexigente despre autori de certa valoare, dosare din care nu lipsesc textele inedite si referinte critice de prima mana. Chiar daca francezii au, cateodata, oroare de straini, stiu, in egala masura, sa recunoasca valoarea.
- Cum ati reusit in tot acest timp sa pastrati legatura cu tara?
- Mai mult am pastrat legatura cu romanii decat cu Romania. De Cioran m-a legat o lunga si adanca prietenie. La fel s-a intamplat cu Eliade si Ionescu, la inceput mai reticent, ba chiar dezagreabil cu romanii. Oricum, casa mea a fost mereu deschisa scriitorilor veniti din tara. De pilda, la mine se intalnea Marin Preda cu fosta lui sotie, Aurora Cornu - un adevarat spectacol. In treacat fie spus, imi amintesc de o cearta teribila, dar si plina de haz morometian pe tema Canalului de Suez. Tot la mine trageau, atunci cand sansa pasaportului le suradea, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Andrei Plesu sau Gabriel Liiceanu, un tanar in care imi pusesem, la un moment dat, mari sperante. Nu e mai putin adevarat ca unii romani m-au deceptionat si, prin urmare, am devenit mai reticent.
- Ce anume v-a deceptionat, daca nu sunt indiscret?
- La un moment dat, am constatat la unii din ei un fenomen nu numai daunator dar si, in buna parte, molipsitor. E vorba de suspiciune.
- Ati mai vazut Romania de cand ati plecat?
- Am fost la Bucuresti, in ianuarie 1990, imediat dupa revolutie, intr-o delegatie a ministerului de externe francez. Stiu ca atunci m-au socat daramaturile si urmele de gloante de pe ziduri. Nici n-am mai avut timp sa ma bucur si sa colind in liniste pe strazile copilariei mele.
- Obsesia scriitorului roman este sa fie publicat la Paris. Ca editor, va tenteaza ceva din literatura romana?
- Literatura romana a patruns in Franta mai mult ca alte tari din Est. Cred ca cei din tara traiesc un fals complex. Sunt un observator avizat si pot spune ca Romania are o multime de talente, scriitori importanti, cu o solida cultura si cu o gandire metafizica profunda, ceea ce in Franta a cam disparut. Romania are cu ce se mandri - de la Marian Papahagi la Ana Blandiana. Tineri de mare perspectiva sunt si Marta Petreu sau Magda Carneci, o poetesa de mare nivel intelectual, pe care o pretuiesc enorm. Am in plan sa public literatura lor si sa-i ajut atat cat imi sta in putinta. In orice caz, noi, cei din afara Romaniei, avem de indeplinit o datorie morala si nu intamplator Cioran si-a scris testamentul, gandindu-se la tinerii scriitori din Romania, pentru care a dorit sa se creeze un fond si o fundatie la Paris.
- Presupunand ca ati dori sa reveniti in tara, unde anume ati vrea sa stati? Ce loc va e cel mai drag?
- As sta oriunde. Cea mai mare dorinta a mea e sa am o bucata de pamant in Romania si sa o cultiv cu mainile mele.