O cumintenie a pamantuluiRodica Negrea Cum sta asa, micuta si serioasa, cu mainile adunate in poala, pare imaginea sculpturii lui Brancusi, "Cumintenia pamantului". O puritate grava, de copil ce ia viata foarte in serios, si o sinceritate deplina a jocului actoricesc impresionau la Rodica Negrea de la prima ei intrare in scena, acum 20 de ani. Peste tanara actrita au trecut de-atunci multe impliniri si nelinisti, bucurii si tristeti. De curand, o imensa durere: si-a pierdut sotul, actorul Dinu Manolache, si durerea i-a marcat Rodicai chipul ingenuu. Dar trupul fragil, cerand parca ocrotire, trebuie sa se tina tare, sa ocroteasca el insusi un copil: pe Ilinca, la varsta adolescentei critice. "Dar fata noastra e puternica, o fire optimista, ca a lui Dinu; ea ma ajuta sa merg mai departe. Ea si teatrul. Ultima premiera de la Teatrul Foarte Mic imi umple o parte din golul imens."
Incerc sa intarzii subiectul fragil, sa discutam deocamdata doar despre teatru. Doar despre inceputurile ei: aparitia senzationala in "Efectul razelor Gamma asupra anemonelor", alaturi de Olga Tudorache, si in "Lectia de engleza", dand replica Leopoldinei Balanuta. Ce sansa uriasa pentru un incepator!
O pustoaica, in luminile rampei
- Aveam 18 ani si jucam o copila de 10. M-a ales profesoara mea de actorie, d-na Olga Tudorache, pentru Tilly, fetita foarte serioasa ce se refugiaza din haosul de acasa la scoala, ca sa studieze efectul razelor Gamma asupra florilor. O piesa superba, adusa de dumneaei in teatru si montata de Catalina Buzoianu. A fost spectacolul cu care a inceput in 76 seria succeselor rasunatoare ale Catalinei si ale Teatrului Mic, condus pe atunci de Dinu Sararu. Pentru mine era o raspundere imensa sa ma confrunt pe scena cu o asemenea personalitate artistica. Dar si o provocare, o incitare care mi-a prins bine. Va inchipuiti, eu abia intrasem in Institut, veneam direct de la Targu Mures, unde vazusem teatru, ce-i drept, dar nu cu idolii primelor scene din Capitala. Modelele sacre pe care le aveam acum langa mine ma intimidau, dar ma si stimulau. In anul urmator, la Festivalul de teatru contemporan de la Brasov, am luat premiul de debut, iar Olga Tudorache, premiul de interpretare pentru rolul mamei mele din "Efectul...". Era intr-un fel efectul harului ei pedagogic asupra mea, cea care avusesem norocul de-a face parte din prima serie pe care o pregatea marea actrita.
- Stiu cat de severa, cat de exigenta e, ca profesoara, dar ca om nu te-a intimidat?
- Nu, a fost de la inceput calda, apropiata de noi, materna chiar. Dupa primul ei curs, ne-a adus la toti sandvisuri - ce bine ne-au prins! - si ne-a intrebat pe fiecare ceva ciudat. Era un fel de test psihologic: ce obiect, pe care-l consideram noi ca ne reprezinta cel mai bine, am dori sa-l daruim cuiva. Eu, pentru ca aveam parul lung, de scolarita, am zis ca as oferi o suvita blonda. Colega mea, Adriana Schiopu, a raspuns: o visina. Si intr-adevar, gura ei frumoasa, senzuala, semana cu o visina. Nu mai tin minte ce au daruit baietii: Florin Calinescu, Doru Anca. Eu eram mezina grupei si ma tachinau cu duiosie. Eram o fire retrasa, comunicam greu cu cineva, dar profesoara noastra, in ciuda aparentei ei de gheata, ascundea o mare caldura si chiar fragilitate interioara. Ea si Dinu mi-au descuiat sufletul.
Un vis pierdut
- Pe sotul tau l-ai cunoscut in Institut?
- Eu abia intrasem cand el se pregatea sa iasa. Era admirat in facultate pentru farmecul si umorul lui, iubit pentru blandetea cu care stia sa se apropie de oameni, pentru sinceritatea si directetea lui. Pe Mache - cum il alintau toti - il admiram si eu, dar de la distanta, cum fac bobocii cu cei mai mari. N-as fi indraznit sa ma apropii - desi ma atragea, era un baiat chipes - daca n-ar fi facut el primul pas. A venit la noi la repetitii - eu repetam la teatrul Tandarica, in "Till Buhoglinda", impreuna cu Malaele si Poldi: ea era mama, eu eram Nele. Si tot in regia Catalinei. A inceput sa vorbeasca cu mine despre piesa si deodata totul a devenit simplu; cu el simteam ca pot vorbi despre orice, ca sunt ascultata, inteleasa. Reticenta mea de Capricorn - sunt nascuta chiar in prima zi de Craciun - se topea in prezenta lui Dinu. Avea el un dar rar, de-a te face sa te simti bine in preajma-i. O fire joviala, deschisa, prietenoasa, de Taur sociabil (nascut in luna mai). Discutam ore intregi si nu ne mai saturam. Apoi, ne-am casatorit, a venit copilul, am avut toti trei o viata plina, bogata, mergeam la munte, la mare. Petreceam multe ore in teatru, apoi ne vedeam cu prietenii nostri. Casa noastra era mereu plina, el atragea ca un magnet: canta, glumea, era de o energie contagioasa. Pe scena realiza roluri extraordinare, cu un umor subtil, dar capabil sa ajunga la fiecare. Langa Dinu, viata era o bucurie, o incantare. Nu stiu daca cineva l-ar fi putut uri. Avea doar prieteni buni si devotati si are in continuare. Dovada ca astazi le simtim sprijinul mai mult ca oricand: mi s-a propus sa realizez dublajul la niste filme de desen animat, de catre Show Bizz - agentia de impresariat Pro Tv.
- Ati jucat in toti acesti ani in acelasi teatru, la Mic, in multe spectacole. Eu v-am vazut in "Scaunele" - doar voi doi si Eugen Ionesco. Admirabil spectacol. "Cercul" a fost, imi pare, ultimul spectacol in care ati aparut amandoi.
- "Cercul" nostru de bucurii s-a inchis. Dinu n-a mai putut juca, mai mult regiza. Puterile il paraseau, avea o insuficienta respiratorie veche care se agrava. Dar, cu eleganta, nu se plangea. Cu o saptamana in urma, repeta cu studentii la Cassandra, "Harap Alb". Intr-o dimineata, l-am gasit langa pat, cu medicamentul in mana. Noi dormeam in alta camera, el nu voia sa ne deranjeze. Nu s-a mai putut face nimic.
Retraieste drama si se ghemuieste in ea, ca un copil nefericit. Se face parca si mai mica, mai vulnerabila. Incearca sa-si stapaneasca lacrimile, eu incerc sa schimb subiectul, dar ea il reia.
- In ultima vreme, Dinu se schimbase, parca se pregatea de plecare: citea carti religioase, multa filosofie, devenise tacut, inchis in el. S-a stins in toamna, avea 42 de ani, exact varsta mamei lui cand s-a prapadit si ea. Cine l-a vazut pe Dinu Manolache o singura data pe scena nu-l poate uita. Ce haz scanteietor ii imprumuta lui Azazelo din "Maestrul si Margareta", ce dramatism avea Patru cel Scurt interpretat de el, ce forta aducea in "Copiii lui Kennedy"! Un actor dinamic, mobil, cu o descarcare fantastica de energie. Simteai in el flacara mintii trecute prin clocotul sufletului si al trupului plin de vitalitate... Era ca o lumina pe care Dumnezeu o lasa lumii ca sa-i bucure pe oameni... Acum, lumina, exuberanta, optimismul lui s-au transmis fiicei noastre, Ilinca.
- Spuneai inainte de sosirea mea ca ai insotit-o la Scoala de muzica. Se pregateste pentru Conservator?
- Nu cred. A urmat un instrument de dragul tatalui ei, care canta minunat la chitara. Ea a ales violoncelul, e in al cincilea an. Ii place, are har, dar parca mai draga ii e scena. A crescut in teatru, ba acum catva timp a primit botezul scenei. A luat-o Dinu la "Cassandra", unde monta cu studentii fragmente din Shakespeare si asa, mai in joaca, doar ca s-o incerce, a distribuit-o in Puck din "Visul unei nopti de vara". Se pare ca i-a reusit, pentru ca a mai solicitat-o si Felix Alexa intr-un rol mic, de fetita, imaginat de el in comedia "Conu Leonida fata cu reactiunea". Ma rog, daca teatru va dori ea - e o Leoaica foarte voluntara - daca asta-i va fi calea, n-am sa ma opun. Asa cum nici parintii mei nu s-au opus cand am plecat de-acasa si m-au lasat sa hotarasc singura.
Acasa, la Iernut
- Iti placea si tie muzica in scoala?
- Eu adoram chimia si literatura. Castigam concursuri de chimie, eram, mi se spunea, un talent. Si devoram sute de carti. Parca ma vad cum, in drum spre casa, ma opream la biblioteca orasului si-mi incarcam plasa de nylon cu teancuri de carti. Imi placea si sportul - jucam volei, baschet; desi eram scunda, eram foarte iute in miscari si ma strecuram printre cei inalti. Faceam multa miscare si vara, in vacante, la bunici, intr-o comuna langa Iernut. Ii ajutam sa stranga fanul, sa adape caii, mai incurcam treburile pe la bucatarie. Imi placea, imi place si acum, sa gatesc si ma luam la intrecere cu Dinu care reusea mancaruri mai gustoase. Cand a fost sa aleg, sufletul m-a atras spre teatru. In paralel cu liceul "Unirea" din Targu Mures urmam si Scoala populara de arta. La 17 ani, m-am prezentat la concurs, la Institut, la Bucuresti; n-am intrat de prima data, dar la 18 ani eram deja studenta. Va imaginati ce fericire pe mine si ce mandri au fost parintii mei ca din 300 de candidati castigasem si eu un loc alaturi de ceilalti 5.
- Ai interpretat memorabil roluri de ingenue, dar si partituri de drama foarte puternice, ca Ivona, printesa Burgundiei, tot in regia Catalinei. Si, spre uimirea si admiratia multora, in 88 ai jucat-o pe Zoe din "O scrisoare pierduta": erai feminina, dulce, perfida si vicleana. Acum, atingi o culme a fortei de tragediana in piesa cu titlul ciudat "Sexul femeii ca un camp de lupta in razboiul din Bosnia".
- Mare supapa pentru mine intr-o perioada atat de grea, aceasta piesa foarte interesanta a lui Matei Visniec si acest personaj - victima razboiului, dar si a prejudecatilor etnice, sociale, politice. Exista in piesa si un umor crancen, scrasnit: monologul pe care eu trebuie sa-l rostesc, despre barbatul din Balcani. Text sarcastic, scris cu o profunda intelegere a psihologiei masculine tipice acestui colt de lume. Repetam monologul in vara, la Sinaia, si Dinu - cu teribila lui intuitie si talentul concretizarii ideilor, oricat de dificile, pe care el reusea sa le faca de inteles pentru fiecare - mi-a atras atentia: "Ai grija sa nu spui monologul doar pentru Plesu si Liiceanu. E o piesa de atitudine, nu numai de idei, tu ai de transmis un mesaj si fa-l sa ajunga la oricare spectator, oricat de simplu, de nepregatit ar fi el. Si nu uita umorul..." M-am straduit eu foarte mult, dar genul lui de concretete, simplitate si umor subtil, dar accesibil, e greu de egalat. Eram structuri diferite de interpreti, ne completam, dar ieseau si scantei in scena atunci cand ne aflam fata in fata. Ceva am reusit totusi sa imprumut de la el: sa fug de patetism, sa evit melodrama. Si ce usor era la un asemenea personaj - o femeie violata de cinci "luptatori", ca un fel de represalii etnice, care ramane insarcinata si vrea sa scape de prunc - sa cadem in melo. Am lucrat foarte atent cu regizorul, actorul Razvan Ionescu, si dupa premiera (pe care Dinu nu a mai apucat-o), profesoara mea, Olga, mi-a zis: "Mi-a placut ca ai abordat personajul barbateste!".
"Zoe, fii barbata", imi vine si mie sa-i spun, ca in "Scrisoarea..." lui Caragiale, pentru ca simt ca vrea din nou sa se invaluie in tacere ca si eroina ei coplesita de deznadejde. Dar asemenea personajului lui Visniec, actritia se scutura de tristete si hotaraste ca, oricat de greu ti-ar veni la un moment dat, trebuie sa supravietuiesti. Mai ales cand pe umerii tai - chiar fragili - apasa o uriasa raspundere: copilul. Rodica se ridica si ma conduce. Acum pare ceva mai inalta si mai senina. Peste o ora va da fuga sa-si ia fetita de la scoala. Si poate ca acest Puck miraculos ii va canta mamei spre seara, cand ii e mai greu, un concert de Boccherini, care o va insenina.