Oda urzicii
Avem convingerea incapatinata si irationala ca tot ceea ce se smulge din maruntaiele pamintului acum, devreme, cind putina vegetatie si-a inceput ciclul vegetal, trebuie sa fie substanta cea mai pretioasa, tainuita in mustul de sub zapada, macerata acolo, sub razele cosmice de peste iarna, pe scurt, un elixir. Pe aceasta credinta cred ca se bazeaza prestigiul special al urzicii intre putinele plante comestibile ale sezonului. Prestigiu, de altfel vechi, impunator, international am putea spune. De la usoara si amara ironie cu care este pomenita ca salvare alimentara la iesirea din iarna, la imaginile slefuite din reclamele industriei cosmetico-farmaceutice, Urzica este o vedeta.
Vor fi existind si pe alte meridiane plante cu un asemenea prestigiu democratic, cunoscute de mult de saraci si apreciate din moft si dupa mode de bogati, dar parca urzica noastra e ceva mai impunatoare. In sine, planta nu e nici frumoasa, nici gratioasa si nici impunatoare. Mai mult, dupa ce primavara este cautata cu dragoste prin marginile de padure pictate de Andreescu, dupa un sezon de glorie de vreo doua-trei luni, catre vara, urzica incepe sa fie evitata cu jena, ca o ruda saraca si putin toanta care s-a apucat de baut si risca sa devina agresiva, sa te faca de ris in lume. Asta pentru ca frunzele ei, atit cele crude si delicioase, cit si cele care ajung la maturitate, au pe perimetru niste perisori nevinovati, iar acestia contin in virfurile lor o substanta extrem de iritanta pentru piele.
Eu cred ca a separa cele doua aspecte ale simpaticei noastre plante e o greseala. In perisorii aia subtiri, chiar si la plantutele cu trei frunze, exista un avertisment de care nu trebuie sa facem abstractie. Inca de cind e trufanda si elixir care-ti da speranta schimbarii singelui, trebuie sa vedem in planta un mesaj serios si profund al pamintului. Da, la inceputurile timide esti ajutat si intremat, esti protejat chiar, dar dupa ce profiti de toate astea e nevoie sa-ti iei soarta in mina, sa inveti sa alegi singur binele de rau, sa inveti sa te aperi. Altfel, aliatul elixir poate deveni dintr-o data cel mai usturator dusman.
Sigur, vara, tufele de urzici nu devin neaparat inutile. Se culeg cu grija, eventual cu manusi groase de lina, se oparesc cu malai si se dau la curci. Se pare ca sint extrem de hranitoare. Dar trebuie sa pastrezi in minte tot timpul aceste nuante si diferente, sa fii adica in contact permanent constient cu urzica. Altfel de ce ar fi devenit ea, intre altele, si simbolul criticii acerbe sau al flagelarii fara mila?
<b>
Mircea Nedelciu