<b></b>\
Un roman la ParisDin inima Frantei, Romania nu se vede nicicum
Culoarea vietii, cu 20 de milioane in buzunar
Dupa sarbatorile de iarna, Parisul pare putin obosit - Champs Elys?es si-a strans podoaba multicolora, in timp ce magazinele coboara preturile, agitand sloganuri partial ipocrite, bune pentru turisti estici sau autohtoni mai naivi: "Prix monstre!", "Soldes!", "Prix choc!".
Foarte des intalnesti anuntul, pus la vedere, cu litere cat casa: "Deuxi?me d?marque". Adica, reducere la reducere. Real sau simplu joc de cuvinte, menit sa flateze zgarcenia obisnuita a francezului, sistemul functioneaza. De altfel, tot timpul anului vei gasi in magazine si supermarch?-uri un "promotion", un "fin de s?rie" - o reducere de pret, adica. Oriunde si oricand, ti se baga delicat mana in buzunar sub pretextul gratuitatii. La trei ciocolate, de pilda, una e gratuita. La detergent sau produse cosmetice, la fel. Cu cat cumperi mai mult, cu atat pretul scade. Ca in orice economie normala, cu capul pe umeri, conteaza rulajul marfii. Numai romanii tin la pret. Tin si pierd.
In Franta, totul e stabil si batut in nituri solide - de la obiceiuri (sfantul pranz luat la bistro), pana la cursul francului care se agita fata de dolar, in sus si in jos, cu cateva centime. Surprinzatoare cumva pentru un roman sunt preturile la mancare, ce transpuse in lei, par apropiate, daca nu mai mici decat cele din tara: ardeii 25.000, salata 6.000, carnea de pui 28.000 etc. Scumpe cu adevarat pentru noi sunt: transportul auto si feroviar (16.000 o calatorie cu metroul sau 900.000 un Tvg Paris-Marsilia), chiria - in jur de 5 milioane, cinematograful - 80.000, cartile - peste 200.000 sau presa - 15.000, un ziar precum "Le Monde".
Fara a lua in discutie produsele de lux si gandindu-te ca salariul mediu in Franta este de 10.000 de franci (20 de milioane de lei), n-ai zice ca francezul de rand nu se descurca. Chiar daca unii se plang, acuzand inflatia (3-4% pe an) sau impozitele, viata este aici ingaduitoare cu toata lumea - medicamentele si serviciile medicale sunt rambursate, iar venitul minim (smig-ul) depaseste 5000 de franci.
Francezii sunt un popor asistat social si, sincer vorbind, nimeni - nici chiar cei fara un domiciliu fix - nu moare de foame, institutiile caritabile (de la biserica la Ong-uri) oferind nevoiasilor un pranz consistent la celebrele "restaurants du coeur". Oricum, daca cineva moare pe strada - iarna mai ales, cand uneori temperatura scade sub 0C - ziarele fac un taraboi teribil, si imediat se creeaza centre de cazare in metrouri, biserica si alte asociatii filantropice isi intra in paine - cateva zile, pana trece valul de frig si presa isi gaseste alte subiecte incendiare.
O stafie pe malul Senei: singuratatea
Viata de zi cu zi a francezului e previzibila, dar niciodata monotona. Francezul, in primul rand, se respecta. Se scoala tarziu si pauza de masa de la pranz e sfanta. Chiar daca vine obosit de la serviciu, seara iese la teatru sau la o expozitie (singurele locuri unde vezi coada), zabovind apoi in unul din numeroasele bistrouri si restaurante, pe care le gaseste aproape la fiecare colt de strada, intr-o diversitate zapacitoare - de la cele autohtone, pana la cele exotice: japoneze, indiene sau mexicane.
Se munceste mult in Franta. Constiincios si fara mila. Daca te nimeresti seara, dupa 6, intr-un Rer (tren care leaga Parisul de suburbii), constati oarecum mirat tacerea apasatoare din vagoanele umplute pana la refuz de navetisti. Linistiti si meditativi parca, ascultand eventual o muzica tihnita la casti sau citind ziarul, oamenii sunt pur si simplu obositi. Se intorc cu adevarat de la lucru.
Altcumva, in timpul lor liber, francezii seamana mult cu noi. Joviali, curiosi si emotivi, isi subliniaza istoriile povestite cu gesturi si exclamatii participative, cu ticuri verbale bune la orice: "Oh! lala!, ah bon, cest Ia".
Ceea ce ne deosebeste flagrant este politetea. Nu se poate sa intri intr-un magazin mai mic sau intr-un bloc oarecare si sa nu fii salutat. "MerIi" si "bonjour" sunt cuvinte pe care francezul le repeta de zeci de ori intr-o zi, fara sa oboseasca ori sa se simta jenat. Daca pe strada sau in metrou vorbesti tare si fara intrerupere, privirile celor din jur se orienteaza discret spre tine, identificandu-te. Esti italian sau roman.
La o cafea, in Montmartre
Asezat in fata unei cafele pe terasa bistroului "Au bout du soleil" din Montmarte, privesc furnicarul strazii, cu rabdarea si curiozitatea unui entomolog. Chelnerul nu ma mai ia in seama. Cu o singura cafea as putea sta pana seara, la inchidere. E foarte placut sa observ, fara a fi observat. Agitatia turistica din jur nu ma poate pacali. De felul sau, francezul e calm. Chiar si in cel mai cumplit ambuteiaj, nimeni nu deschide furios portiera si nici nu tipa revoltat. Pentru francez, "Oh! lala!", "Merde", "Cest pas possible" tine loc de orice comentariu sau insulta. Ai zice chiar ca nu are nici macar exercitiul jignirii, iar cand incerci sa-i traduci o injuratura colorata de-a noastra o cam dai in bara. In limba franceza, lipsesc referirile la mama si obiecte religioase. Cu atat mai mult lipsesc injuraturile admirative - "e dat in ma-sa de destept". Explicand in perifraze ample, obtii in final doar o privire mirata, vag admirativa: "Ah, bon!". Atat.
In ciuda inclinatiei sale latine spre conversatie si barfa lejera, francezul duce o existenta solitara, prin forta imprejurarilor: lipsa de timp, neincredere, comoditate. Decat sa te primeasca o data acasa, prefera sa te invite de doua ori la restaurant. Singuratatea a devenit aici un mod de viata si nu trebuie sa te mire cand in metrou intalnesti oameni care vorbesc singuri sau cand citesti in presa ca, in ciuda organizatiilor de ajutor (Sos Amiti?), la 40 de minute, in Franta are loc o sinucidere. Totul se plateste pe aceasta lume. Singuratatea este, probabil, pretul prosperitatii. Noi, romanii, am inceput deja sa-l platim in avans.
Cu cafeaua alaturi si relaxat in soarele aspru de februarie, vad multe. Rar, fete frumoase. Asemenea aparitii sunt ca intalnirea a doua vapoare in plin ocean. Mai mult chiar, te frapeaza ca pe strada oamenii nu sunt imbracati prea grozav. Fiecare se poarta cum vrea si cum poate - amestec de tinuta sport si haine lejere, fara complexe sau alte fandoseli balcanice. Nu inteleg, insa, de ce femeile - cu mici si nesemnificative exceptii - sunt imbracate in pantaloni. E mai mult decat o simpla moda - e o tendinta, pe care sociologii deja se grabesc sa o treaca in contul masculinizarii femeii. In ritmul acesta, nu peste mult timp, fusta risca sa devina un obiect vestimentar indecent.
Privesc in jur. Langa mine, un domn tanar si distins citeste atent o carte. Pe coperta sta scris: Michel Croznier, "Criza inteligentei". Francezii adora sa le vorbesti despre criza, despre dezamagire, despre pericole iminente. Profetii si negativistii sunt la mare pret aici. Tardieu, tot un francez, remarca faptul ca unor oameni plictisiti nu le poti atrage atentia decat vorbindu-le despre propria lor plictiseala.
Rasfoiesc cateva ziare. Presa franceza e plina de vesti proaste ("pas de nouvelle, bonne nouvelle"), dar in nici un caz crimele si violurile nu ocupa, ca la noi, prima pagina. Citesc si constat ca am nimerit intr-un moment lipsit de evenimente deosebite. Este cel mai bun prilej pentru a scoate in fata cifrele statistice: a scazut nivelul de trai cu doua procente, dar au crescut natalitatea si speranta de viata. Se aminteste chiar numele unui sat in care nu a mai murit nimeni in ultimii cinci ani, asa incat groparul si preotul paroh au cerut guvernului despagubiri - unul ajutor de somaj, celalalt compensatii banesti.
Subiect larg mediatizat este moartea unui pompier, in urma exploziei unei masini-capcana, explozie pusa la cale de 7 tineri, dornici sa se amuze. Comportamentul agresiv si deruta tinerilor devin brusc subiect de comentarii si mese rotunde, din care rezulta destul de clar ca principala cauza o reprezinta modelul de violenta impus de catre Tv si filme. Ca argument, se aduce marturia unui pusti de 15 ani, care, dupa ce isi omorase prietenul cu o pusca de vanatoare, declara aiuritor de sincer: "Am vrut sa trag, dar n-am vrut sa-l omor!". Franta are destule probleme. Daca nu, si le creeaza, provocand largi si curioase dezbateri pentru un roman: "De ce eroii din benzile desenate sunt celibatari?". Pare un fleac, dar nu e. O societate serioasa si asezata e atenta la detalii.
Romania - o tara de pe un alt continent
De la Paris, Bucurestiul nu se vede nicicum. Cateva randuri apar doar cand minerii se pornesc iar spre Capitala. In rest, Romania e tratata, fara nici un gand ascuns sau jignitor, ca o tara de pe alt continent. Ici-colo, prin recul, suntem si noi pomeniti - fie prin Mircea Lucescu, fie prin filmul lui Pintilie, "La Ch?ne", despre care cunoscuta revista "T?l?rama" scrie ca e "une farce macabre". In aceeasi prezentare a filmului poti citi: "La Bucuresti, viata cotidiana e aproape de Sf (...). A denunta paralizia unui popor fara viitor, dar cu o energie debordanta, iata miza unei mari arte".
Nu e chiar atat de placut ca roman sa citesti asemenea randuri, cum nu e placut sa vezi la casele de schimb afisate mai toate monedele Estului, fara ca leul sa fie amintit macar. Nu existam, asta e adevarul. Pe o singura strada, ce ducea in Montparnasse, am putut vedea doua buticuri unguresti, in care gaseai carti de istorie si literatura maghiara, obiecte folclorice si atragatoare afise turistice. Foarte activi sunt si rusii, care nu numai ca au cumparat numeroase vile la Nisa si Cannes, dar in ultimii ani au deschis o multime de restaurante: " la ville de Petrograd", "Cantine russe", "Douchka", "Nikita", "Ivan", "Petrochka" etc., tentand curiozitatea neobosita a parizianului cu "violon de Romano", "ambiance tzigane", "balalakas", "blinis", "ctelette Pojorski" si alte asemenea.
Ne place sau nu, noi ramanem pentru francezi o tara exotica, un loc pe care "Le guide du routard" il descrie in cateva fraze: "Bucurestiul seamana cu mantaua unui arlechin - un fals centru si mai multe cartiere-satelit, betonate in graba, dupa modelul stalinist. In ciuda acestei lipse de unitate, martor al istoriei sale confuze, orasul conserva mici perle arhitectonice. Bucurestiul are, ca Ianus, doua fete. Noaptea, orasul se cufunda intr-o penumbra letargica. Ziua, totul se infierbanta si trepideaza de viata. Incercand un paradox, Bucurestiul este un oras care nu se viziteaza. Ori il frunzaresti rapid din masina, ori il descoperi la pas, cautandu-i cotloanele ascunse, unde te asteapta surprize divine. Esti disperat sa vezi un bulevard cenusiu si poluat, dar compensezi intrand intr-un parc romantic. Te izbesti apoi de un sir de blocuri sinistre. In spate, poti trai surpriza sa intalnesti o biserica superba. Parasesti glaciala esplanada a Pietii Unirii, pentru ca apoi sa intri in curtea unui han, ce pastreaza ceva din farmecul unui caravanserai."
"Cersesc, dar vad Europa gratis"
In Montmartre, mereu plin de turisti, o multime de pictori, majoritatea fugiti din Est, se ofera a-ti imortaliza figura in carbune, in schimbul modestei sume de 100 de franci. Pe treptele catedralei se dezlantuie muzical o formatie peruana. Oamenii asculta, aplauda si pun cativa franci in nelipsita cutie de tabla. Ceva mai incolo, mimi, cu o impecabila conditie fizica, stau nemiscati, ca o statuie vie, costumati in soldat roman sau inger, spre amuzamentul copiilor.
Se cerseste mult la Paris, dar se cerseste cu decenta, fiecare completand in felul lui spectacolul indicibil al strazii. Ca de obicei, romanii fac exceptie si la acest capitol. Tiganci destul de bine imbracate se tin dupa tine, insista, mormaie ceva din care rezulta ca ar fi refugiati albanezi, din Kosovo.
Asezat tacticos pe terasa bistroului din Montmartre, am si eu parte de aceste insistente. Cand deschid gura, rostind a repros: "Tocmai la mine te-ai gasit sa ceri bani?", tiganca ramane surprinsa si dupa ce se lamureste de unde sunt ("Hauleu, maica, esti chiar din Romania?") trage un scaun langa mine, pentru a afla ce mai e prin tara. Ii povestesc pe scurt, o pun la curent cu noile preturi si, la un moment dat, tiganca ma intrerupe pentru o mai buna lamurire: "Spune drept, ce poti sa faci in Romania cu 100 de marci?". Imi dau seama ca femeia e plecata de mult timp din tara si, fara nici o ezitare, ii raspund: "Acum, cu 100 de marci, mori de foame. Scazi intretinerea, scazi lumina si telefonul, si nu iti mai ramane nimic". Uimita din cale-afara, femeia isi face cruce, se caina si, la sfarsit, constata ca pentru sine: "Inseamna ca tot mai bine e aici". Aflu apoi ca traieste cu familia intr-o rulota; ca a fost in Belgia, unde treaba s-a nasolit, in Spania si Olanda, dar ca in Franta e bine - oamenii sunt buni la suflet si ea castiga din cersit cam 200 de dolari pe luna. Suma nu ma impresioneaza si cand, intr-un acces de sinceritate, constat ca ar putea castiga aceiasi bani in tara, ea ma intrerupe, cumpanind filosofic: "Nu-i mult 200 de dolari, dar cu ei ma plimb gratis in toata Europa".
Ajuns la prietenul Georges Astalos, rue Boulainvilliers, in fata televizorului, inteleg curiozitatea femeii de a afla noutati din tara. A doua venire a minerilor si toata confruntarea de la Stoienesti incapeau in trei cuvinte - o stire pierduta printre multe altele. <b>
Sorin Preda