Martirii ale credintei
Manastirea Bucium
- Mugurele unei lumini -
La 50 de kilometri de Brasov, pe drumul care merge spre Sibiu, se afla o intersectie care urca spre o salba de sate, asezate la poalele Muntilor Fagaras: Sercaia, Sercaita, Sinca Veche, Sinca Noua, Ohaba. Insirate sub crestele de piatra scufundate in nori, zona are un farmec si o incarcatura spirituala aparte. Pe o raza de cativa kilometri se concentreaza o serie de "minuni". Aici se afla celebrul templu din pestera de la Sinca Veche, Poiana Narciselor, care la trecerea de la primavara spre vara vrajeste vizitatorul cu parfumul miilor de flori rasarite spontan. Tot aici gasesti cetati uitate si nedezgropate, care alcatuiesc misterioase amfiteatre acoperite cu iarba si flori. Oamenii au o bunavointa si o deschidere mai rar intalnite printre munteni: sunt calzi si blanzi. O anumita iluminare pe chipul lor arata ca traiesc intr-un loc de veche spiritualitate crestina. Aici, in stravechea tara a Fagarasului, au fost cladite numeroase manastiri si biserici, multe din ele risipite de vicisitudinile veacurilor.
Iarna, drumul spre manastirea Bucium este cu adevarat o aventura. Politistii pe care ii intalnim sunt sincer amuzati cand afla ca vrem sa ajungem pe zapada, cu o masina de oras, sus la schit. Drumul urca mereu spre munti. Zapada este tot mai inalta, iar vantul o spulbera in perdele orbitoare. In mod surprinzator, traim ca o boare sentimentul ca strabatem o atmosfera nespus de blanda. La un moment dat, masina nu mai poate razbi prin nameti. Ultimii kilometri ii strabatem pe jos, pe un viscol muscator. Zapada si vantul ne taie respiratia si vuieste printre copacii drumului. Este un contrast neobisnuit intre blandetea si pacea misterioasa pe care o emana locurile si vremea necrutatoare. Din cauza zapezii, drumul pare foarte lung, iar pustietatea locurilor este accentuata de zgomotul vantului. Turla manastirii rasare si apoi dispare ca o naluca printre copaci si printre perdelele de zapada spulberata.
Cu o suta de metri inainte de manastire, vantul se domoleste ca prin farmec. Strabatem ultimii metri cu incetineala, privind crucile asezate de o parte si de alta a drumului. Sunt cruci simple, de tabla, pe care este pictat Mantuitorul. Nu seamana deloc cu impunatoarele cruci de piatra - mici monumente - pe care le vezi in Nordul Moldovei, dar simplitatea lor impresioneaza.
Biserica, ridicata dupa Revolutie, de dimensiuni mici, nu este o capodopera arhitectonica. Totul in jur arata nou si oarecum ridicat in graba. Locul, insa, are un "ceva" al lui care dezleaga o unda profunda in inima celui ce intra pe portile manastirii.
In interiorul bisericii, slujba a inceput. Preotul si un calugar murmura rugaciuni. Tonul lor nu este uniform. Uneori este putin absent, stereotip, alteori insa capata viata. Cu toate acestea, dincolo de cuvintele lor se poate intui simplitatea si curatenia unei vieti inchinate Domnului. Traiesc timp de aproape doua ore bucuria unei slujbe ortodoxe. Este o bucurie care vine parca de departe, de sus. Binecuvantarile sincere, spuse cu candoare, "spala" parca toate tensiunile cotidiene, alunga angoasele sadite cu grija de mediile de informare la care suntem conectati permanent. Rugaciunile realizate pentru folosul tuturor oamenilor, slujbele zilnice, hrana simpla a celor cinci frati din manastire creeaza o imagine plina de simplitate si credinta, mult contrastanta cu lumea obisnuita.
In aceasta seara de februarie, la manastire nu se afla in afara de noi, decat un singur vizitator. La sfarsitul slujbei, preotul vine spre cei trei tineri care au sfidat zapada si viscolul pentru a ajunge la sfantul lacas. Este un om in varsta, foarte energic si comunicativ. De la el auzim in varianta integrala o legenda ale carei franturi le-am putut auzi si in Brasov si la localnicii din imprejurimi.
Dumnezeu pus la zid
In jurul anilor 1720, Imperiul Austriac atinsese apogeul presiunilor sale religioase asupra populatiei romanesti din Transilvania. Rezistenta pasiva a romanilor, care isi pastrau portul, ortodoxia, obiceiurile, nu-si paraseau locurile in care se nascusera, exaspera autoritatile. Se spune ca imparatul austriac si-a intrebat consilierii: "Ce-i mai tine pe valahii acestia, ca doar le-am luat totul si nu le-am lasat decat mainile ca sa munceasca si ochii ca sa planga?". Un consilier a raspuns ca ceea ce-i face puternici pe romani este credinta lor in Dumnezeu si in religia crestin-ortodoxa. Atunci s-a dat ordin sa fie distruse toate lacasurile de cult din Transilvania, iar trupele austriece au dus la indeplinire ordinul. In crucile noastre s-a tras cu tunul. Zeci de manastiri si biserici au fost incendiate si spulberate de pe fata pamantului. La Bucium, in vremea aceea se afla o manastire cu douazeci de calugari, iar venirea soldatilor i-a surprins in cladirea de lemn. Toti monahii au ars in manastire. Singurul absent a fost chiar staretul - calugarul Isaia. El se retrasese pentru rugaciune intr-o pestera. Cand s-a intors, soldatii l-au ucis si i-au aruncat trupul intr-o fantana. De atunci s-au scurs aproape trei veacuri. Din manastirea din lemn a mai ramas doar amintirea, insa locul este sfintit de sacrificiul fratilor calugari crestin-ortodocsi. In anumite momente, din pamant, din locul inca nestiut unde a fost fantana in care a fost aruncat trupul parintelui Isaia, izvoraste parfum de buna mireasma, care se raspandeste in intreg locul - semn ca acolo se afla moastele unui sfant.
O proorocire spune ca atunci cand Dumnezeu va ingadui sa fie gasite moastele sfinte din vechea fantana, din acel loc va aparea un izvor. Iar acest izvor va putea vindeca multa boala si suferinta. Oamenii din aceste locuri si calugarii traiesc cu credinta ca intr-o zi, Dumnezeu le va arata unde sunt aceste moaste, unde se afla grota in care parintele Isaia a lasat o parte din hrisoavele si odoarele manastirii.
Incet, incet, manastirea Bucium devine un loc de pelerinaj. Mica biserica si chiliile au fost inaltate numai prin bunavointa si daruirea localnicilor din satele invecinate. De la un timp incoace, tot mai multi credinciosi din Brasov vin aici sa se roage si sa se reculeaga, mai ales in zilele de sarbatoare.
Staretul ne spune ca, adesea, oamenii cu inima deschisa care vin aici simt cu kilometri inainte apropierea de aceste locuri sfinte, ca pe un fior si ca pe o putere tainica ce le cuprinde fiinta. Aici se implinesc nazuintele sincere ale celor ce se roaga cu ardoare. Dumnezeu primeste rugaciunea venita din inima, spusa cu lacrimi de dragoste in ochi. Parintele Modest, staretul, ne spune ca Dumnezeu se afla peste tot si cuprinde totul, insa in locurile sfinte gratia Sa se revarsa cu mult mai multa putere.
La manastirea Bucium se tine post tot timpul anului. In spatiul in care se afla manastirea nu se mananca niciodata carne, oua, lapte sau branza. Postul este considerat aici o modalitate de curatire a trupului si a sufletului, de marire a credintei si a dragostei de Dumnezeu. Pe o pancarta pe care o intalnesc in curtea manastirii vad scris: "Manastirea Bucium - Pacea Lumii".
La plecare, anomalia anotimpului se repeta: este aceeasi acalmie neobisnuita pe care o constatasem atunci cand am ajuns. O suta de metri de la manastire, drumul este foarte putin viscolit, dupa care se impotmoleste in troiene. Vantul sufla cu aceeasi putere, urmele pe care am venit sunt de mult acoperite cu zapada. Intr-un ochi de cer liber, lumina rosie a apusului ne lumineaza feeric calea. Treptat, lumina se stinge. Ajungem la masina invaluiti intr-o lumina alburie. Printr-o minune, reusim sa plecam cu bine din aceste locuri unde se impletesc atat de neobisnuit stihiile iernii cu atmosfera spirituala.
Ilie Tudor