Diaspora In Direct
La Paris, cu scriitorul George Astalos
"Nu e usor sa-ti parasesti tara si limba materna"
Celebrat deopotriva in Romania si-n Franta pentru opera lui dramatica si poetica, la fel de popular pe Sena si Dambovita si egal de-ndragit, George Astalos n-a uitat niciodata de unde a plecat. Bucurestean rafinat si boem totodata, casa lui din rue Boulainvilliers a fost refugiu cald si ospitalier pentru multi dintre conationalii sai. La umbra batranului Tour Eiffel, George Astalos nu oboseste a vorbi despre marea lui iubire: Romania.
Viata in roz
- Draga George Astalos, rezonanta fonetica a numelui tau il deruteaza pe cel care nu te cunoaste. Ce invelis etnic ascunde numele tau?
- Nici un invelis particular. Eu sunt de origine etnica germana, iesit dintr-o familie din Bucovina (Vatra Dornei), toata familia mea fiind deportata in ianuarie 1945 in lagarele din Dombas. Mama mea insa era romanca suta la suta (Tanasescu), bucuresteana de peste cinci generatii. Asa se face ca m-am nascut in Bucuresti, la Hala Traian, cartier bilingv, faimosul Tel Aviv bucurestean de altadata. Din pacate, si romanii de origine etnica germana, si romanii de confesiune mozaica au parasit Romania comunismului pauperizant, lasand spatiul carpato-dunarean fara humor (evreii) si fara rigori profesionale (nemtii).
- Cum ai ajuns la Paris?
- In 1970 mi s-a decernat premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul "Vin Soldatii", piesa cu acelasi nume fiind montata la Teatrul Casandra din Bucuresti (premiera: 29 ianuarie 1969). Televiziunea americana a filmat spectacolul in mai 69 (Nbc, antena new-yorkeza), iar Uniunea Scriitorilor m-a trimis la congresul Pen Club International din Slovenia (Piran). Dupa seara de poezie de la Teatrul Tartini, Pierre Emanuel, presedintele Congresului, a anuntat ca Academia Franceza imi acorda o bursa a guvernului francez la Paris. Profesorul Romul Munteanu era prezent cand presedintele a spus: "E cel mai modern poet tanar pe care il avem in Europa si la toamna va veni in capitala Frantei". Asa m-am trezit la 38 de ani pe malul Senei, hotarat sa nu ma mai intorc niciodata in lagarul sclavagismului comunist.
- Banuiesc ca n-a fost o decizie usoara.
- Cum sa fie usor sa-ti parasesti tara si limba materna? In compensatie, am fost bine primit de corporatia scriitoriceasca pariziana. "Le Monde", sub semnatura lui Maurice Denuzire (autorul trilogiei "Louisiane") a anuntat elogios sosirea mea la Paris.
Mi se rezervase o locuinta in palatul lui Alfons al Xiii-lea al Spaniei (tatal lui Juan Carlos de azi), Teatrul Adyar mi-a montat prima piesa, circulam cu Rolls Royce cu sofer in uniforma si "la vie etait rose"! Adevaratul exil a inceput insa anul urmator cand, paradoxal, montandu-mi-se a doua piesa pe scena unui teatru parizian, viata mea se pauperizase, asa ca am intrat hamal in Halele Vechi, unde caram noaptea jumatati de boi de 400 de kilograme bucata, iar ziua, din cei 50 de franci pe care ii luam dimineata de la patronul meu, le ofeream actorilor o cafea, nespunandu-le insa cum faceam rost de bani. Dupa cele doua piese de la Paris au urmat: Copenhaga, Londra, Karlsruhe, Metz, Edmonton etc. Cariera era ca si facuta. Acum, cand am 60 de ani batuti pe muchie si-mi sorb bourbonul meu marinaresc, privind in urma, constat ca viata mea nu-i chiar atat de palpitanta pe cat credeau americanii, cand mi-au cerut sa-mi scriu confesiunile biografice.
- Stiu ca erai foarte legat de mama ta. Dupa cat timp ai revazut-o?
- Eram intr-adevar foarte legat, dar cum erau majoritatea parintilor generatiei mele, mama m-a pupat prima oara cand am plecat in armata. A venit la Paris cam la sapte ani dupa mine. Ceruse de 13 ori sa vina sa ma vada (nu voia sa-si paraseasca rostul), de fiecare data fiindu-i respinsa cererea. Intamplarea face, insa, minuni. Un ins de la etajul patru care avea un lumbago accentuat, lucrand la Ministerul de Externe, le-a spus sefilor lui ca este o doamna la primul etaj, al carei fiu a ramas in strainatate si ca, daca ii da pasaport, el se poate muta in locul ei. Ceea ce s-a si intamplat. Cand i s-a aprobat plecarea definitiva, mama m-a sunat la Paris, intrebandu-ma ce sa faca cu lucrurile din casa. I-am raspuns: "Arunca-le pe fereastra!". Mai bine taceam. "Cum sa arunc pe fereastra munca de-o viata?" Avea dreptate sa se revolte. Suferise prea mult. Intai deportarea lui tata, apoi arestarea si condamnarea ei la moarte cu un absurd cap de acuzare: "Tentativa de pauperizare a Armatei Rosii". In tragismul ei, intamplarea e nostima. Dupa deportarea lui tata, ni s-au rechizitionat trei sferturi din casa, pentru cazarea unui ofiter sovietic. Soferul lui, dupa ce bause toate lichidele cosmetice din baie, a dat pe gat si o dusca de terebentina, destinata dezinfectarii sanitarelor, arzandu-si esofagul. S-a considerat ca mama pusese special sticla in baie ca sa se otraveasca rusii! Tribunalul fusese sovietic - in casatie insa, judecatorii erau romani si au pronuntat, logic, achitarea.
Izul casei natale
- Ai stat departe de tara aproape 30 de ani. Cum ai regasit Bucurestiul, ce a mai ramas din "Traianul" tau natal?
- Nu cred ca dupa o indelungata absenta, ne intoarcem in tesutul cadastral al originilor noastre ca sa facem releveuri urbanistice si sa inregistram transformarile. Ne intoarcem ca sa adulmecam izul de casa natala. Dar pentru ca sunt intrebat, pot spune ca zona in care m-am nascut (Mantuleasa - Popa Nan - Lucaci) nu fusese atinsa de buldozerul rosu al fostului regim. Pana la spitalul Caritas, totul era intact, in schimb, spre Dudesti - Vitan, totul disparuse ca prin farmec. Ai fi zis ca aglomeratia urbana in chestiune se prelinsese de pe planeta. Ajuns pe Lucaci 52, unde crescusem, am vazut un domn de o oarecare varsta iesind de la parter. Fara introducere, fara nimic, mi-a turuit biografia, lasandu-ma paf: "Esti Gigi Astalos, tatal tau a fost deportat in Rusia, mama ta lucra la ziarul Pnt-ului, aveai un unchi preot la care iti faceai vacantele, tatal tau e inmormantat la Sinaia, jucai rugby si te placeau fetele din cartier", intinzandu-mi o carte de vizita: "Constantin Dinescu - pensionar". Era domnul Toto, fiul proprietarilor, oameni cu stare si cu frica lui Dumnezeu, care erau "Furnizorii Curtii Regale" in pescarie. Zvonul intoarcerii fiului risipitor s-a intins in cartier si m-am pomenit, ca la parastasele noastre vechi, cu tot felul de placinte, biscuiti si alte gustari, Toto Dinescu dandu-mi sa beau din vinul pus la fermentat de el insusi, somandu-ma sa ghicesc din ce il facuse. N-am ghicit!
- Desi ai dat multe interviuri, putini sunt cei care stiu ca esti cetatean de onoare al Frantei si ca faci parte din Guvernul Comunei Libere Montmartre.
- Titlul de "Cetatean de onoare" mi s-a decernat pe 14 iulie 1989 la Rocamadour, unde a avut loc festivalul de teatru dedicat Bicentenarului Revolutiei Franceze si in care mi-a fost reprezentata piesa "Nopti Rebele". Nu am nici un merit particular, probabil singurul motiv al acordarii titlului a fost acela ca fusesem ales sa reprezint Franta la festival. In ce priveste titlul de membru al Guvernului Comunei Libere Montmartre, aceste functii sunt onorifice. Nu exista nici guvern, nici activitate guvernamentala si nici macar un sediu. Singura curiozitate pe care o prezinta numirea mea in acest guvern folcloric este faptul ca sunt primul demnitar care nu este un francez pur si care, in plus, nu s-a nascut in Montmartre. Si mai flatant e ca am fost numit in guvern pe fotoliul lui Jacques Prevert.
O rana vesnic deschisa
- E multa legenda tesuta in jurul acestui oras, pe care fiecare si-l cladeste in felul sau, urmand complicate trasee cultural-afective. De fapt, cum arata Parisul tau? Cata Romanie, ca sa zic asa, incape in noptile tale de veghe pariziana?
- Dupa ce am locuit intr-un palat de langa Chaillot, aflat in proprietatea unui francez cu particula ai carui stramosi aveau sange valah, si dupa ce am carat, cum spuneam, carne de vita in vechile Hale, pot spune ca am cunoscut Parisul in cotloanele lui cele mai ascunse, netulburate vreodata de vigilenta vreunui ochi de turist. Am consumat cu lacomie toate aceste curiozitati de inceput, frecventand o data si pentru totdeauna cenaclul poetului Mamaliga, pentru a masura cu pasul, solitar cum sunt, caldaramul Cartierului Latin, cu strazile lui inguste si potopite de istorie, zabovind nauc in fata comorilor odraslite ale buchinistilor si anticarilor de pe malul stang al Senei, pentru a trece apoi raul, ajungand in Marais, vechiul cartier evreiesc al Parisului, intesat de cladiri seculare si de savante curti interioare, pe care trebuie sa le descoperi asa cum se cuvine - cu bucuria si religiozitatea adanc interiorizata a privirii. De cate ori s-a ivit ocazia, am refacut parte din vechile mele itinerarii de inceput, dimpreuna cu romanii ce ma vizitau, bucurandu-ma de bucuria si emotia primei lor descinderi pariziene. Cine nu a trait tragedia exilului, nu-si poate imagina reconfortul pe care i-l aduce exilatului prezenta cuiva din tara, fie si a unui necunoscut. Romania ramane o rana vesnic deschisa si chiar daca noi, cei de aici, ne mai aruncam cate o privire taioasa spre balcanismul nostru valah, ramanem ceea ce suntem. Adevaratul exilat nu se adapteaza niciodata. In preajma marilor sarbatori, mai ales, alergam in cautarea gusturilor pierdute si amirosim dupa parfumuri indescriptibile de cozonac abia scos din cuptor. Sa nu-ti spun ce itinerarii complicate fac pana sa ajung la sarbul meu din Marais, pentru varza murata si muraturi, pentru leusteanul si tarhonul necesare ciorbei mele Dracula, cu care nu incetez a-mi uimi rafinatii mei confrati parizieni. Adevaratele mele nostalgii natale se refugiaza in inimitabilele sonoritati popular-argotice ale limbii, in savoarea gustului de sambure din tuica trasa de doua ori, manufacturata atent, cu simt de raspundere si cu frica de Dumnezeu, asa cum se fac mai toate lucrurile la tara. In fond, adevarata noastra biografie nu-i cea pe care o povestim, ci aceea pe care o dezvaluim, stand la masa in fata unor sarmale aburinde si a unui vin gros, de buturuga. Restul este literatura.
George Astalos este autorul a peste douazeci de volume de teatru, poezie si proza aparute in Franta, Romania, Italia, Luxembourg, Sua si Canada. Teatrul sau a fost reprezentat pe scenele din Paris, Londra, Bucuresti, Washington, San Jose, Ottawa, Copenhaga, Ankara, Edmonton, Viena, Lyon, Karlsruhe, Metz, Dortmund, Rocamadour etc. Figureaza in mai multe antologii de poezie, teatru si eseu in Franta, Sua, Italia, Grecia, Romania, Maroc, Luxembourg, Germania etc.
Teatrul, poezia si eseistica lui George Astalos au inspirat mai multe teze de doctorat si diplome universitare in Franta (Sorbona), Elvetia (Universitatea din Lausanne), Japonia (Universitatea din Tokyo), Romania (Academiile de teatru din Bucuresti si Iasi). University Presses (Sua) a editat in 1991 un consistent volum de teatru al scriitorului roman, sub titlul evocator: "Contestatory Visions / Fives Plays by Georges Astalos".