Lumea Romaneasca
Sfantul Valentin, patronul iubirii, ocroteste si cuplurile de actori:
Carmen Ungureanu - Dan Puric
Un love-story fara cuvinte
Uimitor!, a zis Printul Charles, cand a vazut la Bucuresti spectacolul de pantomima al actorilor Teatrului National, Dan Puric si Carmen Ungureanu. "Toujours l"amour" ("Intotdeauna iubirea") l-a impresionat pe printul mostenitor al tronului Marii Britanii, un vesnic indragostit
In lume, cu traista in spate
Unic! Fenomenal!, titrau cu litere de-o schioapa ziarele austriece, cand cei doi actori romani prezentau la Viena, in deschiderea unui mare festival de pantomima, magicul lor love-story fara cuvinte.
Genial!, au exclamat si nemtii, renumiti pentru zgarcenia lor in aprecieri, dupa show-ul - pe atunci single - lui Dan Puric, "Comedia muta". Au fost apreciate in superlative fantezia si originalitatea "omului din tara lui Dracula, maestru al perfectiunii si ingeniozitatii, al umorului negru, care innoieste arta pantomimei lui Chaplin si Marceau"... "Maestrul" care a incantat multe tari din Europa si America implineste zilele astea (12 februarie) 40 de primaveri - ii uram multe inainte si succese non-stop. A debutat in pantomima cu "Jocul", cu care a obtinut cele dintai premii in tara. Cel mai recent: cel acordat zilele acestea de criticii romani in cadrul Premiilor Uniter. Dupa 90, au urmat importante distinctii internationale, castigate cu roluri in teatru, in film si, mai ales, in pantomima.
- Am pornit in lume cu traista-n spate. Prima oprire: Viena, ca orice roman. Doar ca in loc de mancare, aveam in traistuta perechea de pantofi cu care bateam step. Dormeam prin gari, ingrijorat sa nu-mi fure cineva <<recuzita>> si sa nu mai pot dansa.
- Step, dans modern, pantomima, de unde pana unde interesul pentru artele fara cuvinte, cand amandoi sunteti buni actori de teatru, cu cateva roluri importante la activ?
- Pe Carmen, eu am contaminat-o de pantomima. Ea suporta rigorile contractului nostru matrimonial. Eu am urmat liceul de arte plastice "Tonitza". Pantomima e, intr-un fel, nostalgia mea dupa pictura, dupa intimitatea artistului in fata sevaletului. Astazi, traim o criza a cuvantului. Dupa limbajul de lemn din "epoca de aur" si hemoragia de vorbe de acum, am simtit nevoia tacerii. Tacerea ca atitudine. Tanjesc dupa elocinta tacerii, dar o tacere incarcata de miez, careia sa-i gasesc gestul expresiv, graitor. Am avut norocul sa intalnesc omul care a intuit nevoia mea de altceva, deschiderea spre nou prin intermediul celei mai vechi arte. Regizorul Traian Aelenei a descoperit si la Carmen acel potential special. A spus-o foarte sugestiv: "E periculos de talentata, parca s-ar incurca in propriile aripi". Iar mai tarziu, o profesoara de exceptie, d-na Malou Iosif, a scos din noi amandoi, dansatorii de azi. Step am invatat de la Sandu Fayer, un mare artist din trupa lui Tanase, caruia, dupa 50, regimul i-a interzis sa mai apara cu acest "pas capitalist". Dragostea de step si fracul lui le-am mostenit eu. Sper sa-l razbun si sa-i port fracul si acolo unde viseaza sa ajunga orice dansator: pe Broadway.
Povestea unei mari iubiri
Dupa succesul de la Viena, unde am predat cateva veri si cursuri de pantomima, au aparut si invitatiile si premiile internationale: Germania, Franta, Elvetia. In 96, am primit un mare premiu la Chicago si apoi am avut onoarea sa fiu trimis ca delegat la un Congres de Educatie al Statelor Unite. Am trait atunci o luna ca regii, in hoteluri de cinci stele. Calatoriile si premiile mi-au adus certitudinea valorii mele, m-au ajutat sa-mi delimitez mai bine identitatea de artist roman. Sa inteleg ca, in ciuda crizelor politice din tara, creatorul roman trebuie sa-si afirme identitatea.
- Ai fost afectat vreodata de felul in care apare imaginea Romaniei in lume?
- Noi nu trebuie sa ne ocupam atat de imaginea Romaniei, ci sa ne ocupam serios de Romania. Sa facem ceva temeinic pentru ea. Restul vine de la sine. Imaginea e efectul lucrarii ori nepasarii noastre. De altminteri, la ora actuala exista o criza planetara, criza sfarsitului de mileniu. Simt globul respirand tot mai nervos, tot mai agitat, fara Dumnezeu, fara speranta. Doar prin arta si prin cultura mai putem sa mai salvam ceva. Deunazi, dupa spectacol, a venit in cabina o tanara si ne-a spus, emotionata: "Va multumesc pentru ca mi-ati dat speranta ca mai exista inca dragoste".
- Povestea spectacolului vostru despre "iubirea ce misca sori si stele" e povestea unei mari iubiri. Iubirea voastra pentru arta, dar si iubirea voastra reala, iubirea cuplului Dan-Carmen din afara scenei. Stiu ca ati implinit zece ani de la casatorie si, cum primii zece ani sunt cei mai grei, va intreb cum va descurcati in continuare.
Carmen: Nu-i chiar usor de trait langa un artist ca Dan. Mereu framantat, nemultumit, cautand mereu perfectiunea. Cand nu-i reuseste, se retrage in el si tace. Ii spun atunci: "Cand te apuci tu sa taci, nu te mai opresti...". Baiatul nostru, Octavian (are 7 ani si-i foc de destept - adauga tatal) e fascinat de Dan.
Dan: - Lasa, ca-i topit dupa tine, de ce te plangi? Stiti ce spunea scriitorul Sorin Alexandrescu despre cuplul si spectacolul nostru? Ca "e o agresiune valaha asupra spiritului blajin, moldav". Eu sunt valahul nascut la Buzau, dintr-o mama moldoveanca si-un tata venit din Dobrogea. Bunicul a fost oltean, iar pe mine m-a tras ata spre Moldova. Am facut armata la Focsani, armata grea, pentru ca n-am intrat la facultate timp de trei ani si m-am angajat ca muncitor pe un santier. Ma gandesc ca avea probabil Moldova nevoie de mine, sa-i apar Milcovul... Dupa ce-am terminat Institutul, mi-am facut stagiul la Teatrul Mihai Eminescu din Botosani. Trei ani plini, in care am jucat enorm.
- Acolo ai cunoscut-o pe Carmen?
- Destinul, probabil. Intrasem la Casa de Cultura in timpul unor recitari si, deodata, a aparut o faptura lunga si fragila ca o lumanare, cu tot aurul bland al Moldovei in par. A inceput sa spuna "Pe-un picior de plai" si s-a oprit. Tacere lunga, bine regizata, gandeam eu. Dar m-am inselat. Faptura diafana, coborata de pe alta planeta, uitase ce urma. Pastrase doar esenta tragediei mioritice: piciorul de plai era tot ce ne mai ramasese dupa ce gura de rai a disparut. Daca vom pierde candva si plaiul si piciorul, vom ramane ca pasarea cerului, in aer...
- Poetica, dar crunta previziunea. Si ce-a urmat?
- Ea, de emotie, a uitat poezia, iar eu, tot de emotie, n-am uitat-o pe ea. A venit apoi la mine, in teatru, sa-mi ceara un sfat, impreuna cu o colega a ei. Dar mai bine sa va povesteasca ea, daca-si mai aminteste.
Carmen: Terminasem Liceul Pedagogic si nu stiam incotro s-o apuc. O colega se pregatea pentru Teatru si m-a dus la cineva care sa ne testeze. Eram o fetita timida, cu capul in nori, stateam ore in sir si priveam pe fereastra, visand la Feti Frumosi. Cand l-am vazut pe Dan, am simtit in el o energie stranie, s-a creat o tensiune speciala intre noi. Stiam ca ceva se va schimba in viata mea. Mi-a spus sa pregatesc niste versuri si sa ma intorc duminica, la ora 9. Am citit in ochii lui incredere, dar si un tragism teribil. Ca in poezia lui Botta, eram convinsa ca iubirea lui "ma apara, de aceea imi pot purta fruntea sus printre oameni"... Mai tarziu, imi spunea: "Trezeste-te, Carmen! In viata nu-s numai caprioare"... M-a convins sa plec la Bucuresti si sa dau examen la Institut. Ai mei nu stiau ce se intampla cu mine, cu noi. Doar vedeau ca scade mancarea din frigider...
Dan: Incepusesi sa hranesti un Puric... Am venit la voi acasa si-am incercat sa le explic ca ai mult talent si sa-i asigur ca in cativa ani vei juca pe prima scena a tarii. Mi-am tinut promisiunea, nu? Nu stiu cat a inteles tatal tau cum e cu actoria, dar s-a gandit putin si-a zis: "Dane, daca-ti place fata, ia-o. Eu am incredere in tine". Carmen a intrat in acel an la Institut, la clasa aceluiasi neintrecut pedagog cu care studiasem si eu in urma cu zece ani, la Dem Radulescu. El are un principiu extraordinar: "Eu nu invat privighetoarea sa cante, ii aranjez doar penele".
- Ideea show-ului in doi cum ti-a venit?
- Mi-am zis (fire practica, de muntean): daca tot sta pe langa mine, de ce sa n-o pun la treaba. Nu era pacat?
"Tacerea ca atitudine"
In Institut, ea jucase si Ofelia, si Zita, si Nina din "Pescarusul", si Gena din "Titanic vals", la televiziune. Dansul l-a invatat cu d-na Malou Iosif.
Carmen: A avut o rabdare enorma cu mine, pentru ca la inceput eram stangace, impiedicata. Ma incurcam in aripi, cum zicea cineva. Dar pana la urma, si zborul se invata, nu-i asa?
Dan: Jucam la Venetia, intr-un splendid palat baroc transformat in spital pentru cardiaci. La sfarsit, a venit la noi un profesor si ne-a spus: "Acum 2000 de ani, un frate al meu latin, poetul Ovidiu, a fost exilat intr-o tara barbara, la Pontul Euxin. Traia cu speranta ca intr-o zi se va intoarce la Roma si va continua poemele lui din <<Ars amandi>>. El nu s-a mai intors, dar a revenit intr-un fel prin voi, copii, cu arta asta a iubirii, <<spusa>> de voi fara cuvinte. Dar cat de sugestiv!". Vara trecuta am reprezentat Romania la Expozitia Universala din Portugalia - ultima mare expozitie din acest veac. Jucam pe o insula splendida, s-a starnit furtuna si cat pe-aci sa ne ia vantul. Carmen a primit 300 de trandafiri si a doua zi ziarele scriau: "Podul de flori catre mileniul trei a fost intins de catre acesti tineri talentati din Romania".
- Aveti multe bucurii in cariera voastra. Care va sunt tristetile?
- Prea multe ca sa le amintesc. Prefer tacerea, ca atitudine. Ce sa va spun? Faptul ca recitalul nostru, inregistrat de cateva televiziuni straine, a fost respins acasa, de vechea conducere a Televiziunii Romane? Ca suntem mai cunoscuti in lume decat in tara? Ca pana nu a venit la carma Nationalului un regizor ca dl Cojar, spectacolul nostru n-a fost preluat in repertoriul teatrului? Singurul care a fost apoi selectat, pentru a fi prezentat Printului mostenitor al Coroanei Angliei. Ar trebui sa se inteleaga la toate nivelurile politice si sociale ca singura noastra sansa de a impune lumii civilizate este cultura, spiritualitatea acestui popor. Popor ce nu trebuie confundat cu populatia tarii. Neamul, poporul, vin de departe, populatia e doar un contigent, o generatie, doua. Poporul e prezenta in istorie, el asigura continuitatea, identitatea natiei.
Eu am incredere in calitatile poporului roman: generozitate, umanitate, o asezare si-un echilibru natural. Spiritul lui pasnic, de armonie, ar putea face mult pentru impacarea Occidentului cu Orientul, avand un rol hotarator in istoria contemporana. Daca nu vom pierde si aceasta mare sansa printr-o calitate care - paradoxal - poate deveni defect: umorul. El ne-a salvat ades in istorie, dar e amenintat astazi de un cancer fatal: bascalia. Tendinta - chipurile moderna - de a lua totul in deradere, de a desacraliza cele mai sfinte lucruri. Dar nu poti lua in desert trei nume sfinte ale romanilor: Dumnezeu, Mama si Eminescu.
- Vad ca ai teorii ce ar merita dezvoltate. Nu te-ai gandit sa le scrii?
- Cand? Plec de acasa la 7 dimineata, duc copilul la scoala, fug la facultate, repet cu trupa mea de pantomima un nou spectacol si seara cad frant. Pe Octavian il vad pe apucate, cat sa-i inregistrez umorul mostenit de la bunica lui. De la mama mea, care are haz cu carul.
- Ceilalti bunici ce i-au transmis lui Octavian?
- Tatal meu - a murit in 95 si memoriei lui dragi i-am inchinat "Toujours l"amour" - era un personaj fantastic. Un domn ca din secolul Xviii. Distins, politicos, vital. Avea 53 de ani cand m-am nascut. La 73 se ridica si ceda locul unei doamne. Comunistii i-au luat pamantul, averea, dar educatia, eleganta firii nu i-au putut-o nationaliza. Era medic - cum e si mama - la Nehoiu, Buzau. Un foarte bun internist. Tot medicina as fi vrut sa fac si eu; fac o terapie, dar a sufletului. Catre ce se va indrepta fiul nostru? Habar n-am. Deocamdata e un tip practic. A filmat la ultimul film al lui Pintilie. Dupa prima dubla, l-a intrebat pe regizor: "Cum a fost?". "Foarte bine", l-a laudat Pintilie. "Atunci, cat imi dati?" Echipa s-a prapadit de ras. In ajunul Craciunului, mi-a taiat firul la telefon. De ce? "Ca sa nu mai vorbesti cu Mosul despre ispravile mele. Dar daca tot o sa-l intalnesti, spune-i ca noi, copiii, nu putem sa stam cuminti un an intreg pana vine el sa ne aduca daruri."
- Logic si pragmatic. Parca s-ar fi nascut in Sua. Apropo: care e amintirea cea mai frumoasa pe care o aveti din America?
- Eram in turneu si am invitat-o la reprezentatie si pe sotia filozofului Mircea Eliade. Doamna de 80 de ani n-a putut veni, dar auzise despre succesul nostru. Micutul afis-program de sala pe care i l-am trimis o data cu invitatia, ea l-a asezat la candela care arde continuu pentru sufletul marelui disparut. Ce vreti raspundere mai mare, asezata pe umerii nostri?
- Spune-mi, cand iti concepi spectacolele atat de subtile, poetice si spirituale, te gandesti si la posibilitatea de intelegere a publicului larg?
- Va raspund, amintindu-va dialogul din filmul lui Tarkovski, dintre Teofan, grecul si pictorul de icoane Rubliov. "Pentru cine pictezi?", l-a intrebat batranul. "Pentru oameni", i-a raspuns artistul. "Dar oamenii te vor trada. Tu trebuie sa pictezi pentru Dumnezeu." Eu incerc sa "pictez" si pentru oameni, si pentru Dumnezeu.