Nicu Alifantis, la nunta de argint cu muzica
"Ma simt in deplinatatea fortelor mele artistice"
Un trubadur fara pic de astampar implineste 25 de ani de existenta artistica. L-am ascultat si l-am iubit deopotriva, si inainte si dupa 89, ceea ce inseamna ca oferta lui de talent si de sentimente e mai presus de "clipa cea repede", vanturata de conjuncturi. "Nunta de argint" a lui Nicu Alifantis nu se celebreaza numai cu muzica pe care o serveste cu atata credinta, ci si cu publicul sau. In cei 25 de ani de cariera artistica, printul folkului melancolic a devenit, pentru generatii intregi de romani, un reper. Suntem bucurosi sa celebram evenimentul aniversar impreuna, urandu-i din tot sufletul "La multi ani!".
- Nicu Alifantis, iata-va la nunta de argint cu muza muzicii: cum au trecut acesti 25 de ani?
- Repede! Chiar vorbeam cu managerul si prietenul meu Aurel Mitran (care este langa mine de la inceputurile mele artistice) cat de repede au trecut 25 de ani, cat de tumultuosi au fost, prin cate intamplari, unele mai interesante ca altele, am trecut. Nu stiu cum au zburat anii acestia!
- Uitandu-va peste umar, inapoi, care credeti ca e cel mai important lucru pe care l-ati invatat in acesti 25 de ani de cariera? Care este cea mai importanta acumulare?
- Faptul ca am un sentiment de siguranta profesionala si de bunastare, chiar: ma simt foarte in forta, in deplinatatea fortelor mele artistice, am in continuare dorinta de a munci si de a face tot felul de lucruri. Experienta acumulata pana acum e ca un bulgare de zapada care se tot rostogoleste si devine din ce in ce mai mare, pe masura ce anii trec. Deci, din punct de vedere profesional, anii acestia m-au facut sa adun in mine o zestre considerabila.
- Dar din punct de vedere al relatiilor cu oamenii? Totusi, aveti in jurul dvs. un cerc de prieteni foarte pretiosi si foarte fideli, in acelasi timp muzicieni de mare valoare.
- E foarte adevarat ca si din punct de vedere al relatiilor interumane, anii acestia au insemnat foarte mult pentru mine. Daca ma uit in urma, de la inceputuri pana in prezent, lista cu prieteni si colaboratori pe care ar trebui s-o fac ar fi groaznic de lunga. Ramane doar satisfactia ca am avut ocazia sa lucrez cu niste oameni extrem de importanti, de mare caracter si foarte buni profesionisti. Lucru care, pentru mine, a insemnat enorm, la inceputurile mele, pentru ca m-a obligat sa ma ridic la nivelul lor. Voi aminti, totusi, de doi dintre prietenii mei, pe care-i consider parintii mei spirituali, pentru ca de la ei am invatat multe lucruri si lor le datorez inceputurile mele: Mircea Florian si Adrian Enescu. De la Mircea Florian am invatat ce e cu muzica de teatru, de la Adrian Enescu am invatat ce e cu muzica de film, cu studioul de inregistrari, ce e cu muzica in general. Apoi, a mai fost o intalnire care a insemnat iar foarte mult pentru mine. Exact imediat dupa venirea mea in Bucuresti, am avut un angajament intr-un bar care se numea Tic-Tac (pe fostul bulevard 6 Martie), unde, intre 1976-1977 - cat am cantat eu acolo - se intamplau niste seri absolut extraordinare. Acolo am cunoscut o "garnitura" de muzicieni extrem de valorosi: Johnny Raducanu, Paul Verheimer, Eugen Gondi, Marius Popp, Aurelian Andreescu. A fost prima si ultima mea incercare de a canta intr-un bar (nu ca nu mi-ar mai fi placut s-o fac, dar nu s-a mai ivit ocazia), dar mi-a adus o experienta extraordinara. La Tic-Tac era o anumita stare si o atmosfera artistica ce nu se mai intalnea in alte locuri similare in acea epoca, acolo am cunoscut o groaza de artisti mari ai vremii, care frecventau acel bar, acolo era o emulatie spirituala si artistica cu totul si cu totul deosebita.
- Ce credeti ca s-a pierdut din spiritul, din atmosfera acelei epoci? Cum mai este comunitatea muzicala acum? Cum va simtiti intre colegii dvs. de breasla? Mai este aceeasi unitate, acelasi spirit de solidaritate, aceeasi atmosfera de emulatie artistica, sau fiecare artist "creste" singur?
- Intr-adevar, acum, fiecare "creste" singur si legaturile interumane dintre membrii comunitatii artistice sunt un pic deteriorate in aceasta perioada. Explicabil, intr-un fel, dat fiind contextul socio-economico-politic in care ne invartim. Atunci, in anii 70, era o oarecare detensionare a sistemului comunist, exista o oarecare liniste si o oarecare stabilitate. Nebunia zilei de azi afecteaza foarte tare relatiile interumane. Exista insa un spirit de solidaritate al breslei, cel putin intre o parte dintre colegii mei exista o coeziune, o unitate, sigur, poate nu atat de manifesta cum era inainte de 89, dar ea exista si astazi, indiscutabil.
- Care este cel mai inedit concert pe care l-ati sustinut in cariera dvs. de pana acum? Mi-ati spus ca ati cantat mult prin tara si aiurea, in cele mai neobisnuite locuri.
- Greu de spus, oh, au fost atatea, si pe urma fiecare concert are un inedit al lui, indiferent unde se intampla el. Au fost concerte care au fost teribil de avangardiste si de curajoase pentru vremea respectiva - cum a fost recitalul pe care eu l-am jucat din 1984 pana in 1989 la Teatrul Mic - un recital in care eu cantam singur, cu chitara, fara nici un fel de amplificare, plimbandu-ma printre cei o suta de spectatori, cat cuprindea sala. Un alt spectacol special a fost cel de la Sala Polivalenta, din 1988, unde alaturi de o trupa extraordinara de prieteni si de mari muzicieni am fost fata in fata cu vreo sase mii si ceva de oameni - Sala Polivalenta plina si Securitatea era in maxima alerta. Intamplarea a facut ca totul sa iasa bine si sa ramana o amintire frumoasa acel concert, dar si astazi ma gandesc ce curaj nebun am avut, in ciuda tuturor avertismentelor, sa demarez acel proiect. Apoi, imi amintesc de un turneu foarte frumos in Franta, realizat in compania unei harpiste aflate in mare voga la vremea aceea, cu care cantam in catedrale. A fost, iarasi, o experienta noua pentru mine, suna fantastic muzica noastra in catedrala, iar starea pe care ti-o dadea locul era cu totul si cu totul deosebita. Am cantat de multe ori prin camine culturale, in sate uitate de lume, la lumina lumanarilor, sau chiar in orase unde, in timpul spectacolului, se intrerupea curentul electric (masura de economie!) si ma trezeam ca trebuie sa tin pe scaun, in intuneric, linistiti, cateva sute de oameni, doar eu si chitara mea, fara amplificare, bineinteles. Un alt spectacol special, imi amintesc acum, l-am sustinut intr-un satuc, un catun din Delta, eram intr-un turneu micut prin localitatile din zona impreuna cu cativa actori: Leopoldina Balanuta (Odihneasca-se in pace!), Mitica Popescu, Dinu Manolache, Rodica Negrea. Spectacolul nostru de muzica si poezie s-a derulat pe o scena improvizata intr-o cosmelie acoperita cu stuf, oamenii (lipoveni barbosi si curiosi, dimpreuna cu nevestele lor) erau asezati in fata noastra, pe doua randuri de scaune, iar noi cantam si recitam fara amplificare, pentru ca nu era curent electric in sat. Si, la un moment dat, am vazut, de pe scena aceea improvizata, cum se deschide usa din fundul cosmeliei si apare o... capra. Era o capra melomana, care a venit printre cele doua randuri de scaune pana in fata scenei, s-a uitat atent la mine si apoi a stat asa pana mi-am terminat recitalul, dupa care a behait a incantare si apoi a plecat, cu demnitate, pe aceeasi usa pe care venise, neuitand sa lase in urma un sirag de maslinute.
- Si tot din sirul intalnirilor dvs. memorabile, v-as ruga s-o evocati aici pe cea cu trupa "Phoenix".
- Da, eu eram pusti pe vremea aia, eram la inceputurile mele, prin 73, si Nicu Covaci ma simpatiza foarte mult si credea in mine. Si cand a venit trupa "Phoenix" la Braila, eu i-am invitat pe toti la mine acasa, dupa concert, spre disperarea parintilor mei si a vecinilor, care s-au trezit dintr-odata asediati de niste persoane atat de celebre, dar atat de fioroase - cum aratau ei la vremea aceea - cu pletele lor mari, cu barbi uriase, imbracati in cojoace mitoase de oaie. Si a fost un chef extraordinar si o noapte de pomina, iar a doua zi a fost o excursie pe Dunare cu un ponton tras de o salupa, in decursul careia s-a baut foarte multa bere si s-a mancat enorm de mult ghiudem. E greu sa uiti astfel de intalniri! La fel de frumoasa a fost o intalnire a mea cu Nicu Covaci la el, la Osnabruck, in Germania, unde locuieste acum, si unde am descoperit un Phoenix ratacit pe alte meleaguri si rupt de cordonul lui ombilical - de etnosul romanesc, balcanic. Si pentru mine a fost o surpriza foarte placuta sa-l gasesc acolo ca pe "Haiducul din Osnabruck", pentru ca el era acel tip care sarea peste tejghele, ciupea chelneritele de fund, juca table - era extraordinar de balcanic. In toata acea lume germanica rigida, el era dintr-o data o pata de culoare, de sunet si de imagine.
- Si pentru ca ati vorbit de balcanism, as vrea sa-mi spuneti daca va simtiti si dvs. un balcanic, un levantin, pentru ca din sonoritatile muzicii pe care o compuneti, asa transpare.
- Ce exista sigur balcanic in mine este originea mea - jumatate grec (din partea tatalui), jumatate machedon (din partea mamei). La fel, undeva in familia mea, mai sunt ceva turci "strecurati", ceva bulgari "strecurati". Deci am o "zestre" balcanica foarte solida. Apoi, mai punem la socoteala si toata copilaria si adolescenta mea, petrecute in Braila, care era, la vremea aceea, un oras special, si unde traiau laolalta, in buna pace, multe etnii, se vorbeau multe limbi, lumea era speciala, portul influenta in buna masura viata orasului, la fel si Balta Brailei. Dunarea inghetata pe care veneau lupii iarna in oras, granicerii care-i impuscau, bataile care se iscau prin carciumi, minaretele geamiilor, sonoritatile bizantine ale slujbei la biserica greceasca - toate acestea se sedimenteaza inauntrul tau, iti modeleaza caracterul. Da, s-ar putea sa fie o legatura foarte puternica intre mine si spatiul acesta balcanic, levantin.
- O legatura pe care n-ati negat-o niciodata nici in muzica dvs...
- Nu, ar fi fost si caraghios sa neg ceva ce port cu mine, in zestrea mea sufleteasca si care transpare, dupa cum ati remarcat, si in cantecele mele. Ma simt bine in pielea mea de greco-machedon. Intre timp, am observat ca tendinta generala este de a ne indeparta si de a nega tot ceea ce e balcanic in fiinta noastra (Romania era si este o tara foarte balcanica), pe motiv ca asta nu ne-a adus decat neplaceri. Altii speculeaza in folosul lor aceasta trasatura: am vazut, de exemplu, concertul lui Goran Bregovic la Bucuresti, de la sfarsitul anului trecut - un muzician care nu numai ca nu se dezice de originea sa, dar o face publica la un mod vehement, si fructifica muzical cu mare succes zestrea sa balcanica.
- In afara melodicitatii specific balcanice a unor piese, in concertele dvs. impreuna cu trupa "Zan", apar instrumente arhaice, traditionale.
- Da, apare cobza, acordeonul, iar in concertele viitoare vor mai aparea si buzukia, tambalul, cimpoiul. Mie imi plac sonoritatile cat mai diverse si cat mai de culoare si atunci apelez la astfel de instrumente (pe nedrept uitate, intre noi fie vorba, de catre muzicienii contemporani). Asa se face ca am apelat si la un instrument indian - sithar - foarte spectaculos ca sonoritate.
- Ce va doriti cel mai tare in momentul acesta, domnule Alifantis?
- Imi doresc sanatate, putere de munca si liniste imprejurul meu si al tarii asteia. Am cateva proiecte, nu sunt multe, dar sunt foarte grele si as dori sa le duc la bun sfarsit anul acesta. Lucrez la niste muzici de teatru: un musical la Teatrul National din Cluj - "Divanul persian" al lui Sadoveanu, in regia lui Grigore Gonta, un proiect mai vechi cu Catalina Buzoianu - "Mireasa cu gene false" la Theatrum Mundi si tot cu Catalina Buzoianu - "Mediteranee", o continuare la "Kira Kiralina", pe un scenariu bazat tot pe povestile lui Panait Istrati. In afara discului meu de care va vorbeam, ar mai fi acest remake al Paulei Seling, care va aparea in martie si pe care l-am incercat ca pe un experiment care se anunta de succes: deja melodia "Ploaie in luna lui marte" este foarte in voga. Ar mai fi niste turnee de cluburi, in Bucuresti si in tara, de rodaj pentru turneele mari pe care le anticipez pentru acest an (cu ajutorul unor sponsori seriosi, desigur). Sper ca anul acesta sa-mi aduca mari satisfactii; in general, mie, in anii impari mi-a mers considerabil mai bine decat in anii pari.
- Va uram sa ajungeti sa sarbatoriti sanatos si plin de forta si nunta de aur a carierei dvs.!