Reforma din urma a romanilor
Valurile mediatice provocate de ultima mineriada si de implicatiile ei politice au bruiat pentru o vreme discutiile asupra mersului Reformei. Ocupati pana peste cap cu problemele restructurarii M. I. dupa demisia d-lui Dejeu, cu spectacolul audierilor liderului Prm sau cu disputele lui Miron Cozma cu Justitia, analistii s-au uitat mai putin atent in ograda economiei. O scrutare a acesteia ar fi dezvaluit ca lucrurile in aceasta zona nu merg deloc bine. Leul a trecut de inca un "prag psihologic" in raporturile lui cu dolarul, paritatea fiind acum de 12.000 lei pentru un dolar, nivelul de trai a scazut cu aproape 40%, rata somajului s-a dublat si statul ar putea ajunge, in 1999, la incapacitatea de plata a pensiilor. "Evenimentele" au mascat, asadar, o grava erodare a situatiei sociale, generata de evolutia catastrofala a economiei. Un prim semnal al acestei evolutii este dat de apelul la greva generala lansat de toate marile centrale sindicale. Pentru Romania se apropie un moment crucial. Cu totii ar trebui sa ne intrebam: ce este de facut?
Timp de aproape zece ani, dupa 1989, s-a vorbit de necesitatea punerii economiei pe alta baza. Reforma a presupus - si presupune - privatizarea si restructurarea unitatilor productive pentru a le face rentabile. De facut s-a facut insa foarte putin. Mentinerea - pe fata sau pe ascuns - a sistemului subventiilor pentru marile intreprinderi de stat a facut ca buzunarele contribuabililor sa fie tot mai goale. Statul - patronul acestor intreprinderi - a ezitat sa treaca la privatizarea sau falimentarea lor de teama consecintelor sociale. O rezectie, la timp, a tumorilor ar fi fost preferabila pentru ca, tratate doar cu paleative, ele au ajuns sa se generalizeze. Distribuirea inegala a poverilor fiscale, necesara pentru pastrarea status-quo-ului, a facut ca si intreprinderile rentabile sa se indrepte spre faliment, de la ele prevalandu-se fondurile pentru pastrarea in functiune a celor producatoare de pierderi. Economia romaneasca a ajuns sa supravietuiasca numai pe baza imprumuturilor de la organismele financiare internationale. Organisme ce, la un moment dat, au inchis robinetul, sesizand ca picaturile de apa in desert nu au nici un rost. S-a ajuns astfel la situatia actuala, cand Romania trebuie sa returneze datorii de miliarde de dolari, fara a avea capacitatea interna de a le acoperi printr-o productie profitabila. Numai pentru anul in curs, guvernul ar trebui sa reduca nivelul consumului cu peste un miliard de dolari pentru a mentine, cat de cat, economia in stare de functiune. Timpul pierdut s-a razbunat.
Dupa aproape zece ani de tranzitie s-a ajuns la o situatie paradoxala: guvernantii sunt obligati sa faca Reforma, desi au pierdut sprijinul celor pentru care ea trebuia facuta, al cetatenilor. Nu avem spatiu si nici nu mai este nevoie sa reluam cercetarea modului in care s-a ajuns aici. Oricine poate sa isi dea seama ca deblocarea unei economii stagnante se realizeaza prin stimularea investitiilor si a exporturilor. Or, in Romania, investitiile au fost minore, paralizate de un imens sistem birocratic, de framantarile sociale mai mult sau mai putin provocate, iar exporturile, promovate de producatorii rentabili, in majoritate privati, au fost blocate de tot felul de interese obscure si de fiscalitatea excesiva si inegala de care am pomenit. Asa s-a ajuns ca, in 1999, Romania sa vizeze nu cresterea economica, redresarea productiei, ci reducerea deficitului bugetar si a celui de cont curent. Aceasta operatie implica obligativitatea absoluta a privatizarii si restructurarii intreprinderilor statului, inclusiv a lichidarii celor nerentabile. Pastrarea in viata a unor "gauri negre", a caror productie merge pe stoc, ar insemna, prin continuarea acumularilor de pierderi uriase, falimentarea intregii tari.
Prins intre amenintarile cu declansarea unor conflicte sociale majore si necesitatea de a reforma economia reala, guvernul a propus mai multe solutii. Dl Radu Vasile a optat, se pare, ca asanarea economiei - prin privatizare, restructurare si lichidare - sa fie dublata de stimularea sectoarelor functionale. In acest sens a fost, de altfel, sfatuit de initiatorul terapiei de soc din Polonia, economistul american Geoffrey Sachs, cu care s-a intalnit de curand. Dar stimularea prin facilitati fiscale a sectoarelor rentabile implica o serie de actiuni care nu sunt deloc usoare si fara consecinte. Acordarea unor facilitati fiscale pentru anume sectoare poate genera extrem de rapid un dezechilibru bugetar, pentru ca ele ar duce la blocarea completa a celorlalte zone economice. Operatia ar face ca marile intreprinderi nerentabile sa fie cu obligativitate inchise, indiferent de consecintele sociale provocate, in special de disponibilizarile masive de personal. Daca, de exemplu, Compania Nationala a Huilei se dovedeste ineficienta, ea ar trebui inchisa pentru ca subventionarea pe mai departe ar face inutile eforturile de stimulare a sectoarelor economice eficiente. Cedarea in fata presiunilor exercitate de diferite grupuri de interese, cum s-a intamplat in contextul recentei mineriade, este contraproductiva si mentine economia in mlastina in care a intrat in ultimii ani. Guvernul ar trebui, desigur, sa initieze o serie de programe de redistribuire si reprofesionalizare a fortei de munca pentru cei afectati de restructurarea acestei companii, dar nu ar trebui sa dea inapoi in privinta ei. Pentru ca, evident, s-a ajuns la fundul sacului si producerea in continuare de energie scumpa, subventionata, risca sa acutizeze nemultumirile generale, sa-i saraceasca pe toti contribuabilii.
Guvernul este, deci, obligat sa fie ferm. Orice recul, dupa optiunea de sprijinire a unui sector economic sau a altuia, accentueaza dezechilibrul economic si mareste deficitul bugetar. Restructurarea economiei reale trebuie realizata cu orice pret. Desi, cum am mai spus, ea nu se mai bucura acum de sprijinul cetatenilor. Momentul psihologic a fost pierdut in 1997. Dar cale de intoarcere nu mai exista. Guvernul trebuie sa ieftineasca creditul pentru a stimula investitiile in sectoarele profitabile. Pentru aceasta, el este silit sa atace cauzele reale ale inflatiei, vizand o reducere durabila a ei. Mentinerea actualei situatii, de subventionare - mai mult sau mai putin mascata - a sectoarelor economice neperformante este generatoare de inflatie. In timp, ea poate scapa de sub control, ducand la prabusirea monedei nationale si la intrarea tarii in incapacitate de plata.
Leul este deocamdata functional, chiar daca paritatea lui a scazut, in continuare, in raport cu dolarul. El nu va mai putea insa sa fie tinut in frau daca pierderile din economie nu vor fi reduse si daca nu va creste productivitatea muncii. Nu exista posibilitati de crestere a veniturilor atata vreme cat fondurile obtinute in sectoarele rentabile ale economiei sunt utilizate pentru subventionarea celor nerentabile. Economia reala se misca intotdeauna pe coordonatele profitului. Ea stimuleaza cresterea productivitatii - si implicit a veniturilor - atunci cand produsele ei au cautare. Intr-o economie reala, dinamica, activitatile nerentabile sunt excluse. A mentine in viata anume sectoare economice doar din teama ca lichidarea lor poate provoca reactii sociale majore este o aberatie extrem de costisitoare. Romania nu-si mai poate permite sa continue o astfel de politica de tip comunist, oricat de grave ar fi costurile sociale ale abandonarii ei.
Optiunea guvernului Vasile este asadar corecta. Dar se pune intrebarea: o va putea oare el aplica? Presiuni ale unor grupuri politice interesate, miscari sindicale de tot felul, fisuri in unitatea coalitiei guvernamentale fac actiunea lui extrem de ineficienta. Lectia ultimei mineriade a demonstrat-o. Cum pot fi stimulate cresterile in sectoarele rentabile cand, la orice decizie de restructurare reala, apar reactii potrivnice dure, incurajate de anume forte destabilizatoare, vizand numai propriile interese? Actuala coalitie ar trebui sa isi asume riscul, normal, al pierderii alegerilor, dar sa faca Reforma. Membrii ei ar trebui sa stie ca, mentinand actuala situatie, oricum le vor pierde. Obiectivele politicianiste au facut intotdeauna rau tarii si, in fapt, au blocat insasi functionarea democratiei. O schimbare radicala in structurile economiei ar produce si schimbarea clasei politice. In Polonia, unde terapia de soc a fost aplicata de fortele politice de dreapta, accederea - normala - la putere a stangii nu a dus la blocarea procesului reformator, ci la continuarea lui. Reforma, dura prin consecintele sociale de moment, s-a dovedit ireversibila. In Romania, mentinerea in indecizie poate duce la reversibilitatea procesului. Exista destui nostalgici ai visului de autarhie al comunismului national practicat de Ceausescu.
Pentru a ramane in plasa Europei, Romania are nevoie ca acum, in acest moment, sa realizeze mutatiile structurale din economie. Cineva trebuie sa le efectueze, amanarea lor ducand la erodarea lenta, dar sigura, a nivelului de trai, a calitatii vietii. Terapia de soc va provoca, la inceput, o reducere drastica a veniturilor si cheltuielilor, dar - dupa finalizarea ei - lasa speranta redresarii. Pentru ca, asa cum scria un analist de la "Adevarul", nu se mai poate trai ca in capitalism, daca se munceste ca in comunism. Daca vrem sa traim ca in capitalism, trebuie sa aplicam cu fermitate legile dure care l-au facut atat de eficient.