Cronici bizare
Ultima intalnire cu Stefan cel Mare
Cand eram elev de liceu, l-am cunoscut pe omul care l-a vazut, pentru ultima oara, pe Stefan cel Mare. Omul era calugar si se numea Paisie (a murit la inceputul lui 1996). In 1956, cu un an inainte de sarbatorirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Stefan cel Mare, autoritatile de la Bucuresti au trimis la Manastirea Putna o comisie care sa deschida - nu stiu cu ce scop - mormantul domnitorului. Din comisie faceau parte un activist al Pcr, un istoric si un ofiter de securitate. Acesti trei bravi si incruntati trimisi de la centru s-au imbatat zdravan, cu vin manastiresc, inca din prima ora petrecuta la Putna. Si au convenit cu staretul, cu care stateau la masa, ca un calugar sa inceapa "lucrarea", urmand ca ei sa fie anuntati in momentul ridicarii lespezii.
Calugarul, Paisie al meu, pe atunci un barbat tanar si viguros, a muncit doua ceasuri incheiate, cu dalta si cu barosul (fiindca pila se ineca repede in rugina) ca sa desferece dintr-o solida armatura metalica acoperamantul de cremene si marmura al mormantului. L-a dat deoparte cu eforturi supraomenesti, folosindu-se de o ranga si de un cric improvizat, si a ajuns la sicriul confectionat dintr-un lemn negru, incrustat cu aur.
In momentul acela, calugarul s-a gandit ca avea obligatia sa-i anunte pe oaspetii staretului. Dar tot el a simtit o mare curiozitate si nu s-a putut stapani sa ridice inaintea tuturor capacul sicriului. L-a ridicat, deci, intrand cu degetele in lemnul putrezit si a ramas inmarmurit. In fata lui se afla Stefan cel Mare insusi, cu mainile pe piept si cu ochii inchisi ca pentru o lunga meditatie. De peste patru secole si jumatate nu-i mai vazuse nimeni chipul. Lui Paisie i s-a parut ca domnitorul vrea sa-si ridice pleoapele si, speriat, a scapat capacul sicriului din mana. In aceeasi clipa, corpul lui Stefan cel Mare, cu haine cu tot, s-a pulverizat:
- Ati vazut si dumnevoastra, fara indoiala - imi explica Paisie respectuos - cum arde cateodata un lemn in soba, neclintit, si se face cu totul de cenusa, dar pastreaza inca forma lui de lemn; e de ajuns sa-l atingi cu vatraiul si se imprastie. Asa s-a intamplat si cu Stefan al nostru cel Mare si Sfant. Cand a cazut capacul sicriului peste el, s-a sfaramat si s-a mistuit, ca si cum nici n-ar fi fost vreodata. In locul lui a ramas un praf negru si inecacios.
Chefliilor chemati apoi sa vada mormantul, Paisie nu le-a mai spus ca pierdusera ocazia sa-l vada si pe domnitor. Asa ca ei n-au avut ce sa regrete si si-au facut tot felul de insemnari, netulburati.
Calugarul, in schimb, a trait toata viata cu amintirea infatisarii ultime a lui Stefan cel Mare. Ceva din emotia lui mi-a transmis-o si mie. Iar eu, la randul meu, incerc sa o transmit altora, desigur, diluata.
Eu insumi n-am vazut nimic. Dar l-am vazut, totusi, pe un om care l-a vazut pe Stefan cel Mare!
Alex. Stefanescu