<b>Parintele Ioan de la Recea
Vazator cu duhul
La Manastirea Recea nu se ajunge usor. Faci opt ore cu trenul de la Bucuresti la Targu Mures si apoi mai iei un tren, pret de 15 kilometri, pana ajungi in statia Vidrasau. Acolo coboara multa lume, iar in zilele de mare sarbatoare sau de post, in curtea Manastirii e potop de multime. Aproape toti vin a se spovedi si a cauta alinare de boala sau alta suferinta la parintele Ioan. Nu o data se intampla ca ei sa astepte 2-3 zile pana sa ajunga la parintele.
E foarte greu sa-l descrii pe parintele Ioan Iovan. E o prezenta puternica si, in fata unui asemenea duhovnic, cuvintele bat in retragere. Chiar daca nu-l cunosti, cand parintele Ioan intra in biserica, stii. Pur si simplu, umple biserica de lumina atunci cand intra in ea. La predica, e la fel de puternic. Ca marii duhovnici, e aspru si cald in acelasi timp. Te tine la distanta si, deopotriva, te imbie sa te apropii.
Oamenii vin la Recea deoarece stiu ca parintele Ioan e vazator cu duhul. Multe se marturisesc despre el. O femeie vaduva voia sa-si vanda casa si sa se mute la fiul ei. N-a apucat sa spuna nimic. In timpul rugaciunii, parintele i-a pus ca din intamplare mana pe cap si, intrerupandu-se, i-a zis: "Nu-ti vinde casa". Un student imi spunea ca, venind la parintele si ezitand sa-si descarce sufletul, acesta i-a spus in soapta, la ureche, pacatele pe care le facuse si pe care nu le marturisise nimanui niciodata. Multi ii stiu puterea, dar putini ii cunosc viata parintelui: faptul ca a fost, inainte de razboi, preotul Manastirii Vladimiresti, unde vietuia maica Veronica si calugaritele fecioare; ca a facut ani grei de inchisoare in timpul comunistilor; ca e unul din cei mai mari duhovnici pe care ii are acum neamul romanesc.
Spital duhovnicesc
Recea e manastire de maici, dar gratie parintelui a devenit ceea ce Sfintii Parinti numesc spital duhovnicesc. Maica Stareta, Cristina, care l-a ingrijit pe parintele Ioan cat timp acesta a fost surghiunit la Plumbuita, langa Bucuresti, este de o infinita delicatete cu toti cei ce se impartasesc, si aproape toti cei care vin la Liturghie se impartasesc, dupa ce s-au spovedit.
Oamenilor care, bolnavi fiind, vin la Recea pentru ajutor, li se cere sa citeasca timp de 40 de zile "Paraclisul Maicii Domnului", sa ajuneze in sapte zile de vineri pana la orele 15, dupa care sa manance mancare de post si, tot in acea perioada, sa participe la Taina Sfantului Maslu. "E-adevarat, spune parintele Ioan, multi au venit aici si s-au vindecat de boli grele: cancer, boli de inima, dar acestea sunt minuni, nu le putem controla. Daca pe mine nu ma pot vindeca, cum pot eu vindeca pe altii?"
Foarte multi credinciosi vin la Manastire pentru ca li s-au intamplat mari nedreptati (de la hotii mai mici sau mai mari). Si lor li se cere colaborarea (preotul nu poate face nimic de unul singur): sa citeasca zilnic Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina, pana la repararea nedreptatii.
Inceputurile
Parintele Ioan s-a nascut in 1922 (are 77 de ani, dar nimeni nu-i da mai mult de 60). Parintii lui erau preotul Gavril si presbitera Maria. Este licentiat in teologie (lucrarea de licenta "Sfanta Impartasanie - calea desavarsirii crestine" a fost publicata de curand) si a urmat trei ani cursurile Facultatii de Drept. Admis la doctorat in 1947, a studiat doi ani cu parintele Staniloae. In 1947 pleaca la Manastirea Vladimiresti, langa Tecuci. Pe 27 noiembrie 1949 este tuns in monahism, cu numele de Ioan, iar in decembrie 1949 este hirotonit ieromonah (adica preot monah) pe seama Manastirii Vladimiresti. Aici, parintele Ioan a slujit pana in 1955. Pana in 1955, Vladimirestiul a fost un "Lourdes romanesc in coasta Uniunii Sovietice", dupa expresia lui Gheorghe Apostol, unul dintre cei mai odiosi demnitari comunisti ai vremii, el insusi de loc din Vladimiresti si fost coleg de clasa cu Maica Veronica, ale carei vedenii - care au inceput in 1937 - au ajuns faimoase in intreaga Romanie. Vremurile in care a fost preot acolo au fost cu adevarat extraordinare, un adevarat miracol pe pamant romanesc.
Vladimiresti
In fiecare duminica, pe vremea celei mai cumplite conduceri comuniste pe care a avut-o Romania (1947-1955), veneau sa participe la Liturghie, in aer liber, si sa asculte predica parintelui Ioan, cel putin 20.000-30.000 de oameni, ceea ce a infuriat la maximum autoritatile comuniste. Nu era predica sau cateheza in care parintele Ioan sa nu aminteasca vedeniile Maicii Veronica cu privire la viitorul Romaniei; parintele le numea "Biblia neamului romanesc". Oamenii se asezau in genunchi cand predica parintele, chiar daca afara era noroi!!!, spune parintele Mihai Lungeanu, unul din cei care au facut ani grei de puscarie pentru ca au refuzat orice compromis cu comunistii.
In 1953, in timpul unei predici la care asista si un imputernicit al puterii comuniste, parintele Ioan face o criza de hemoptizie. Desi venise ca sa-i gaseasca noi capete de acuzare, imputernicitul comunist este atat de impresionat incat, la o sedinta la care convocase mai multi preoti din ierarhia B.O.R., le spune: "Acesta este preot adevarat, nu voi!".
Complotul
Este greu de crezut, dar nu numai comunistii au dorit distrugerea Vladimirestiului, ci si Patriarhia! In august 1954, parintele Ioan este acuzat de erezie, intr-o scrisoare semnata, intre altii, de parintele Cleopa, de parintele Petroniu de la Sfantul Munte, de Mitropolitul Antonie Plamadeala (cel care a intervenit la Sfantul Sinod si a obtinut ridicarea caterisirii parintelui Ioan, dupa ce acesta din urma a iesit din puscarie) si de parintele Arsenie Papacioc. Parintele Ioan era acuzat ca face spovedanie colectiva (cum se practica, de altfel, la inceputurile crestinismului - fiecare isi spunea pacatele cu voce tare in fata celorlalti!) si ca da impartasania prea usor.
S-a recurs la o inscenare. Parintele Ioan era chemat la Patriarhie "sa fie facut mare, acolo", iar aceasta "chemare" se combina perfect cu presiunile facute de Securitate ca parintele Ioan sa plece de la Vladimiresti.
Maicile de la Vladimiresti, in frunte cu Maica Veronica, nu voiau sa plece: "Noi ascultam de Maica Domnului, nu de Patriarhie". Dar se uita prea usor si nu se vorbeste deloc astazi despre vedenia Maicii Veronica, care, in timpul anchetelor de la Patriarhie si a continuei prigoane a comunistilor, l-a vazut pe Domnul Iisus Hristos in usile imparatesti ale altarului, spunand: "Aici, Eu fac judecata!".
In 1955, parintele Ioan se hotaraste sa-si faca publica pozitia si adreseaza un memoriu conducerii Statului Comunist si conducerii Bisericii Ortodoxe: "Daca se spune ca lupta partidului, adica a ateismului, trebuie sa fie dusa ideologic contra credintei si a lui Dumnezeu, atunci de ce se pedepsesc elevii, studentii, militarii, invatatorii si alti membri de partid pentru ca merg la Biserica? In ce consta libertatea religioasa, care sunt limitele ei? Daca este o colaborare intre Biserica si Stat, atunci de ce Statul are drepturi nelimitate si se amesteca grosolan in toate ale Bisericii, inclusiv in predici si slujbe, pretinzand sa fie scurtate sau chiar anulate in anumite zile? Unii au zis ca suntem reactionari: in sens duhovnicesc, au dreptate - vrem sa fim reactionari pana la moarte, impotriva diavolului si a ucenicilor sai. Altii ne-au spus ca suntem un Lourdes romanesc, un centru mistic in coasta Uniunii Sovietice. De fapt, manastirea este un centru duhovnicesc asezat de Dumnezeu in coasta lui Anticrist".
Dintr-o inchisoare intr-alta
Parintele Ioan este acuzat de instigare la terorism, printr-o inscenare marsava, si condamnat la munca silnica pe viata de Tribunalul Galati. Sistemul de distrugere morala si fizica a detinutilor din penitenciarul Galati era pus la punct in cele mai mici amanunte. Nu e vorba numai de anchetele pe care cei de la Interne le conduceau zile si nopti, fara pauza si fara mila, sau de celula fara geam si fara calorifer in care isi ispasea parintele Ioan, in plina iarna, pedeapsa. Cand parintele Ioan solicita sa mearga la toaleta, i se spunea "asteapta!"; "zile intregi mi se raspundea: "Asteapta!"". La un moment dat, parintele Ioan face un Tbc glandular si, din aceleasi cauze - frigul si mizeria - mainile i-au crapat pana la os. Si totusi, cu eforturi supraomenesti, reusea sa se roage de fiecare data in pozitie de rugaciune, cu fata spre crucea insemnata cu apa pe perete.
Nu a lipsit o zi in care parintele Ioan sa nu oficieze Sfanta Liturghie cu ajutorul plantoanelor, care erau detinuti de drept comun, primind o sticluta de vin tonic ca medicament. Antimisul il avea cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonita sfintita. La Vacaresti, unde fusese transferat de la Galati, a reusit, cu foarte mare greutate, sa-i convinga pe parintele Xaveriu, vicar romano-catolic de Iasi, si pe parintele Nicolae Opris, preot greco-catolic nerevenit, sa oficieze impreuna Sfanta Liturghie, de Pasti. Totul a decurs bine pana la epicleza - chemarea Duhului Sfant pentru transformarea painii si vinului in Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci, parintele vicar a ezitat. Parintele Ioan l-a rugat in acel moment sa aiba in vedere ca se gaseau la o rascruce a vietii si sa treaca peste confesionalism. Atunci, parintele Xaveriu a acceptat sa cheme impreuna cu ceilalti doi preoti Sfantul Duh - epicleza. Parintele Ioan marturiseste ca a trait atunci un moment de fericire sublima, pentru ca reusisera, inchisi intre zidurile puscariei si in suferinta, sa fie "una in Hristos".
Iertarea
La Jilava, unde fusese transferat de la Vacaresti, parintele Ioan a trait momente de cosmar. "Aveam impresia ca ma aflu intr-un mormant". Gura de aerisire era intr-o a treia camera, iar gradul de umiditate era atat de ridicat, incat parintele nu reusea niciodata sa-si usuce prosopul sau batista. "Dar la Jilava am trait cel mai intens sentiment ca sunt preot". Intr-o zi, detinutul Ioan Iovan este dus la fieraria puscariei, pentru ca trebuia sa i se puna lanturi la picioare, urmand a fi transferat la Gherla. Parintele Ioan nu si-a ales bine lantul - in loc sa aleaga unul mai gros si mai lung, a ales unul mai scurt si mai usor, ceea ce nu-i permitea sa se miste in voie. Primul sau gest a fost, insa, de a saruta lantul, gandindu-se la Sfantul Apostol Pavel, si de a-l socoti ca o incercare pentru credinta in Dumnezeu. Cand fierarul (detinut de drept comun) a lovit cu ciocanul pentru a fixa lantul in nituri, pe picioare, metalul a muscat in carne vie, urmele vazandu-se si astazi.
La jumatatea drumului dintre celula si fierarie, un gardian l-a lovit pe la spate. In acel moment, parintele s-a dezechilibrat, dar nu a cazut. Atunci a simtit minunea - prin faptul ca, desi pana atunci facea mari eforturi sa nu-si piarda echilibrul, datorita scurtimii lantului si durerii provocate de ranile de la picioare, nu a cazut! S-a intors, cum a putut, catre gardianul care il lovise si i-a spus: "Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, si sa-ti stearga toate pacatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh".
Colegii de suferinta din celula l-au indemnat pe parintele Ioan sa iasa la raport. L-ar fi putut reclama pe acel gardian ca a lovit un ranit, care avea lovituri la picioare si catuse la maini. Dar parintele le-a spus ca nu poate ierta si reclama in acelasi timp.
Diavolul
Intr-una din zilele terorii din inchisoarea Gherla, parintele Ioan are un vis cu inchipuirea diavolului, care arata hidos, ca un tap cu ochi omenesti. Diavolul i-a pus parintelui picioarele din fata pe umeri si cu cele din spate i-a blocat bratele ca sa nu se poata inchina. Cand parintele Ioan a vrut sa-si faca cruce cu limba, a fost scuipat in fata. La un moment dat, cu un mare efort, parintele Ioan a reusit sa strige: "Maica Domnului, salveaza-ma!", si s-a trezit. Informatorul din patul de deasupra s-a trezit din somn si l-a intrebat speriat: "Ce-i, parinte?". "A fost diavolul", i-a raspuns parintele linistit.
Zarca
La Aiud, impreuna cu alti cativa detinuti politici, parintele Ioan a fost printre putinii care au rezistat reeducarii. Cei care acceptau reeducarea sfarseau prin a recunoaste cat de mult au gresit contra regimului comunist, pe care acum il socoteau adevarata fericire. Cei care refuzasera compromisul reeducarii s-au imbolnavit de scorbut si li s-au decalficiat oasele: primeua de mancare zeama de la masa reeducatilor.
Pentru ca l-a infruntat pe comandant: "Domnule comandant, sunt convins total ca ma voi mantui in celula ca si in chilia calugareasca din libertate", parintele Ioan este transferat la Zarca, o inchisoare in inchisoare, creata special pentru exterminare. Ii dadeau trei surcele pe noapte pentru a face focul in soba, nici nu se aprindeau bine ca se si terminau. Noaptea dormea incovoiat carlig din cauza frigului. Toti stiau ca cei ajunsi la Zarca erau condamnati la exterminare. Dupa cateva luni de detentie la Zarca, se amplificase mai mult ca niciodata senzatia cumplita de sfarseala. Insa intr-una din noptile fara sfarsit, parintelui Ioan i-au aparut imagini de la hirotonie. In capul Sfintei Mese, pe un scaun, era asezat Episcopul martir Nicolae Popovici: "Dupa ce m-a privit cu blandete si m-a binecuvantat, am avut o stare de fericire puternica". A doua zi dimineata, parintele Ioan este scos din Zarca si transferat inapoi in incinta penitenciarului din care, la 1 august 1964, va fi eliberat.
Epilog
"Cand am iesit din inchisoare, fratele m-a sarutat, n-a putut sa ma vada o zi intreaga. Eram ca un spectru! Tortionarul meu e acum Srl-ist in Targu Mures, si-a facut o firma si a venit din nou mai aproape de mine." Nu-mi vine sa cred ca un preot care a suferit atat de mult in inchisorile comuniste poate sa glumeasca in legatura cu acest subiect: cei mai multi dintre noi prefera sa uite tot ce au suferit. Aceasta vointa de a uita are semnificatia ei: cel mai greu este sa gasesti un sens suferintei, mai ales suferintei prin care treci tu. Parintele Ioan este dovada vie a faptului ca omul poate transfigura suferinta in bucurie, atunci cand sufera in numele Celui care a suferit pentru noi toti. Parintele Ioan: luminos, sincer, direct, nu suporta nesinceritatea, minciuna si compromisul, pe caldicei nu-i are la inima. Un om cu ochii patrunzatori, care te priveste din cand in cand pe deasupra crestetului. Ceea ce ramane dupa ce te-ai intalnit cu Sfintia Sa este prezenta lui atat de luminoasa. Un om care a adus zeci de mii de oameni la Hristos. Acum e duhovnicul Manastirii Recea.
Laurentiu Melinte