Padurar In Padurea De Argint
La intrarea in Varatec, o tablita avertizeaza turistul ca intra in Padurea de Argint. Se spune ca Eminescu s-a inspirat din aceste locuri cand a scris "Calin. File de poveste": "De treci codrii de arama, de departe vezi albind, si-auzi mandra glasuire a padurii de argint". Padurea de argint este de fapt o padure de mesteceni. De mult, ea se intindea cat e lunca de mare, pana la soseaua spre Targu Neamt. Acolo incepea padurea de stejar, "codrii de arama" ai poetului. Venind de la Targu Neamt spre Varatec, Eminescu trecea prin padurea de stejar si vedea, de pe deal, padurea de argint.
Acum e iarna grea in padurile dintre Varatec si Agapia. Peste varfurile brazilor acoperite cu cusme de zapada, vantul suna din clopotei de cristal. De pe o stanca inalta, nea Vasile Tulbure, padurarul Ocolului Silvic Varatec-Agapia, scruteaza zarile cu binoclul, cautand o miscare in padurea inghetata. Ce vede, nu-l fericeste. Codrul e furat, animalele sunt omorate. Din casa lui, asezata intr-un luminis de padure, afla si stie tot. Faradelegea oamenilor care si-au pierdut frica de Dumnezeu si respectul pentru natura, dar si evenimentele din viata padurii care, dupa atatia ani de comuniune, si-a deschis pentru el toate tainele. Nea Vasile e frate cu codrul. Ii cunoaste faptura si sufletul, bucuriile si durerea, ii simte respiratia si ii asculta bataile inimii. Puii salbaticiunilor din padure cresc la un loc cu vacile padurarului si cu copiii lui. Asemenea unui autocrator, Vasile Tulbure si-a randuit in casa lui izolata de lume un univers care graviteaza in jurul lui: padurea, familia, munca, credinta, speranta. Zgomotul lumii nu ii lipseste. De-acolo, de unde este, intelege mai bine ca altii mersul timpului. In ceasurile de taina ale inserarii de iarna, padurarul citeste in cartile sfinte despre trecut si viitor. Din razboiul cu diavolul, credinta iese intotdeauna invingatoare. In marea lui simplitate si intelepciune, stapanul padurilor dintre Agapia si Varatec stie unde sa caute izvoare de optimism.
Prin padure, cu Dumnezeu
"Sunt humulestean, casa mea parinteasca este vizavi de casa lui Creanga. El s-a nascut exact cu 100 si un an inaintea mea. Bunicul meu a avut un baiat padurar, care a fost inrolat si a murit in razboi. Ca sa nu-si piarda el nadejdea, si-a dorit foarte mult ca eu sa devin padurar. A economisit din pensia lui si toti banii i-a dat mamei ca sa ma duc la scoala de brigadieri silvici. Bunicul meu era taran autodidact, el n-a avut scoala, el a invatat sa scrie si sa citeasca de pe ziar. Iubea tare mult padurea si dragostea asta mi-a insuflat-o si mie, astfel ca, inca de la sase ani, de cand am invatat slovele, ma semnam "Brigadier silvic Vasile Tulbure", deci nici nu-mi puneam problema ca voi face altceva. Am fost 40 de ani brigadier silvic, am avut 3400 de hectare de padure in ingrijire. Acum, trebuie sa ma duc la pensie, ca sa nu deie vreun tanar afara. Dar eu am cerut sa fiu muncitor, numai ca sa raman in padure.
Am avut sase copii - trei baieti si trei fete - si pe toti i-am crescut in dragostea asta fata de padure. Cel mai mare dintre feciori e la o scoala de padurari, mijlociul lucreaza la exploatarea forestiera, iar cel mic sta cu mine: pazim padurea, sau punem mana pe sapaliga si plantam puieti, ca asta-i meseria noastra. Inca de mici i-am invatat potecile padurii si mergeau toti trei, ca-n poveste, sa caute bureti si coarne de cerb, dar lasau semne, ca sa nu se rataceasca si sa stie sa se intoarca acasa. Cel mic, in special, caruia ii spunem "Visatorul", are darul acesta, ca nu oricine gaseste bureti si coarne de cerb, unii trec pe langa ele si nu le vad. El e norocos, inca de cand avea patru ani zicea ca zana padurii i se iveste dintre copaci si ii arata locul cu bureti sau locul unde un cerb si-a lepadat coarnele. Ei se simt ca acasa in padure, ca asta-i viata lor aici, sunt izolati de civilizatie, de viata moderna. Traim asa cum putem si mancam ce avem. Le spun cand stam la masa: "Uite, asta avem, lasa, altadata om manca mai bine!". Si ei inteleg. Pentru ca e si un lucru bun faptul ca traim in pustietatea asta, aici: nu am vecini. Vecinii mei is unul peste balta, unul la un kilometru si unul dincolo de padure si n-are cine-i influenta in rau. Si atunci, ei considera sfant ce le spun eu si nu ies din vorba mea. Si cand s-au ridicat feciorii, m-au ajutat si ei (fetele-s casatorite, la casele lor). Inainte, aduceam eu pentru toata casa, cu cinci degete. Acuma, ridic numai un deget si spun: "Tu du-te colo, tu du-te dincolo". Si m-asculta. Eu le-am zis intotdeauna: "Toti pentru unul si unul pentru toti!". Ca le zicea la scoala, inainte, ca nu-i Dumnezeu, ca nu-s toate cele sfinte si ei veneau acasa si-mi spuneau: "Uite, tatuca, ce ne-o zas Doamna, ca nu-i Dumnezeu!". "Mai, ia hai cu mine pan la Doamna!". Ne-am dus la Doamna acasa, am batut la usa, ne-a invitat Doamna in casa si cand am intrat, am vazut ca pe parete ardea candela. Si am zis: "Doamna, daca la dumneavoastra acasa sunt candela si icoane si credeti in Dumnezeu, de ce-i faceti pe bietii copii sa creada ca nu-i Dumnezeu?". Zice: "Asa am primit ordin sa facem". "Ati fi primit ordin, dar cu ai mei va rog sa nu faceti asta, ca eu le-am spus ca este Tatal Ceresc si dumneavoastra le spuneti ca nu este si asa ii zmintiti pe bietii copii." Totu-i credinta; daca nu-i credinta, nu-i nimic! Eu, fara gandul la Dumnezeu, nu fac un pas in padure si nici la lucrul meu de acasa!"
Copii cu trunchiuri si frunze
"Stau in padure de cand rasare soarele si pana apune, cand se face intuneric. Asta face un padurar, toata ziua - incepand de la recoltarea de seminte, insamantari in pepiniera, culturi, plantatii in padure, ingrijirea plantatiilor, rarirea culturilor, si, bineinteles, paza padurii. Trebuie sa cultivam puieti, in pepiniere si in solar, ca sunt suprafete imense de reimpadurit (ati vazut cata padure s-o taiat mai sus, spre Bucovina; la noi nu s-a taiat, pentru ca padurea e de stat, nu e proprietate particulara). Si puietii astia trebuie crescuti ca niste copii. Daca unul se imbolnaveste, da molima in toata plantatia si se distrug metri patrati de cultura. Dar eu am stat toata ziua pe plantatie, si noaptea am stat. De cate ori, in faptul serii, nu am luat copiii si nevasta si am plecat pe plantatie, sa stropim puietii: "Mai, hai acum sa stropim cultura asta, ca daca o aparut un puiet bolnav, imediat se inmulteste boala". Si imediat, punem bec pe sarma de curent, si ne apucam de treaba, nu las pe-a doua zi, ca boala n-asteapta, ea inainteaza fara mila si-mi omoara copilasii. Ca eu, ca pe copii i-am crescut; si ce, astepti cand un copil e bolnav, nu-l duci imediat la doctor? Si atata mi-a placut sa-i cresc, cum sa zic, e o satisfactie, o multumire. Altfel nu pot dormi, zic: "Vasile, cum i-ai lasat saracii acolo, sa se bolnaveasca?!".
Si pe urma, stau in padure, la paza. Cand e vremea rea, cand ninge, ploua, atunci vin hotii. Ca sunt niste oameni aici care, chiar daca le dai lemne la jumatate de pret, ei nu cumpara, ci nu se satura pana nu vin in padure sa taie ei un copac si sa-l fure. Si trebuie sa stau in padure tot timpul, altfel cand imi vine imputatia un milion si ceva, nici pe aia cinci sute de mii - cat am salariul - nu-i mai iau. Cerinta mea de la guvernanti e sa nu mai fim noi nevoiti sa taiem padure si s-o vindem ca sa ne putem plati salariile si lucrarile. Asta e cea mai mare prostie! Ca Regia de Exploatari Forestiere zice asa: marcam arborele care trebuie taiat, il taiem, il ducem la gater, facem cherestea, o vindem si facem salariile. Nu asta e meseria padurarului. Meseria de padurar presupune sa pazesti padurea, nu s-o tai."
Horele de copaci
"Eu n-o sa ma satur niciodata de padure. Chiar in ultimul timp, cand mi-or zis ca nu mai is padurar, m-am dus in padure si am plans. Am zis: "Doamne, ce au cu mine, de vor sa ma zvarle din padure?". Ca s-a dat ordin sa se restructureze. Au zis: "Sunt tineri care vor sa munceasca, pe cei batrani trebuie sa-i dam afara!". Pe de alta parte, stiu eu ca in padure vin unii care vor sa castige bani necinstiti, ca eu stiu discutii - a zis unul ca se traieste bine cu silvicultura. Dar eu nu stiu de lucruri de-astea, de afaceri cu lemne sau alte cele. Eu stiu numai cum ma ploua zile la rand in padure, cum ma chinui cu lumea rea, care ma injura ca nu-i las sa fure din padure, si de multe ori unii dau sa iasa cu toporul inaintea mea sa ma omoare si eu trebuie sa o iau pe alt drum, ca sa-i evit. Sau copiii lor, influentati de discutiile din casa, vin si-mi dau cu pietre in geam sau imi arunca galeata in fantana. Multi nu stiu, dar eu am trait o viata asa. Insa de padure tot nu ma las. Aici e viata mea. Si copacii mei, pe care i-am crescut de mici, fac parte din familia mea. Cand intru in padure, parca as intra in casa mea. Ei poate nu vorbesc cu grai omenesc, dar vorbesc eu cu ei, si ma trezesc cateodata vorbind singur: "Ce mai faci, mai baiete, ce mai faci mai stejarule, mai? Ce-ai mai patit? N-ai patit nimic azi-noapte, nu te-o luat nimeni?". Si el isi suna frunzele, freamata vesel, parca mi-ar raspunde, parca s-ar bucura ca ma vede. Zic si eu ca in poezia lui Eminescu: "Codrule, codrutule, ce mai faci dragutule?". Ca sunt familii de copaci - parinti, bunici, copii, nepoti - si eu ma duc la ei in vizita si ma uit cat au mai crescut unii, cat au mai imbatranit altii, cum o duc cu sanatatea, apoi imi iau ziua buna si plec. Ii cunosc pe toti, ca daca merg pe toate potecile padurii, de ani de zile, eu sunt ca un infirmier, si vad: uite, asta trebuie taiat, e uscat si stramb, il las pe ala mic care creste cu el si il tai pe asta stramb, dar nu il tai eu, eu doar ii marchez. M-as bucura sa vie lumea sa vada cum am crescut eu padurea aici, ce padure frumoasa - si mare si mica, care traieste aici ca intr-o simbioza, cum ar fi parintii cu copiii. Copacii nu se dusmanesc intre ei - mai ales brazii se ajuta sa creasca, fiecare se cazneste sa se duca mai sus, ca sa lase lumina si celui de langa el, sa creasca drept si frumos. Cei mai dragi imi sunt trei palcuri de copaci, ii zic eu locului aceluia "la zece brazi, la sapte frasini si la cinci paltini". Eu au crescut ca intr-o hora: paltinii au in jur niste brazi si frasinii la fel, au niste fag si stejar. Si eu le zic "hora": hora de brazi, hora de paltini, hora de frasini. Si ma duc mereu la ei si ma uit cum cresc frumos, drept, si pe toata lumea duc acolo sa vada horele de copaci; padure e peste tot, dar acolo e ceva care incanta, care inveseleste, iar vazduhul este inalt si curat, cu un aer care te imbata, te ameteste.
Eu am, la mine in canton, de la stejar pana la molid, iar aici, bradul si fagul sunt la ei acasa. Molidul vine de sus si stejarul mai de jos. E o padure frumoasa, e crescuta bine, la noi sunt niste copaci asa grosi si batrani, intr-adevar codri falnici. Ca eu m-am opus sa taie aici, ca or fost niste perioade, de exemplu, cand s-o construit Casa Poporului la Bucuresti, o venit ordin sa taiem paltinul: orice paltin gasim in padure, avem dezlegare sa-l marcam, sa-l taiem, sa-l ducem de vale sa plece la Bucuresti, sa faca Casa Poporului. Si-am zis: "Domle, dar cine imi mai produce mie samanta de paltin, din ce mai fac eu padurea viitoare?". Si am facut tot posibilul, am abatut un parau pe un drum si drumul ala a devenit impracticabil si le-am spus mai-marilor mei: "Nu pot scoate lemnul ca, uite, e drumul stricat!". Si asa am ramas eu cu paltinul in padure si acum vin la mine toti padurarii: "Mergem la nea Vasile, ca el are samanta de paltin!". "Pai da! Voi de ce nu v-ati gandit la treburi de-astea dinainte?!""
Urme pierdute
"Ce e pacat, in zona asta a noastra, e ca vanatorii particulari au distrus tot vanatul. Acum, mai sunt in padure mai mult mistreti, ca mistretii se inmultesc cel mai repede, adica o scroafa fata 5-6-8 purcei, dar o ciuta sau o caprioara fata 1-2 pui si de aceea sunt mai putine. Mai sunt vulpi, lupi, ursul vine cateodata, vin la zmeura, dar ursii mei sunt blanzi, nu ataca omul, nu sunt carnivori. Insa vanatorii vin si vaneaza asa, de capul lor, ca nu i-o stapanit nimeni; si-apoi nu sunt numai vanatori, ca astazi toata lumea are pusca. Sunt niste zone in care si copiii pleaca la vanatoare, cum or vazut in filme, vin si braconeaza fara frica si fara rusine. Cel putin aici, chiar daca-i pandesc, e si periculos: vine un prost de-asta si e cu rachiul la cap sau mai stiu eu cum si pune arma spre tine si te umple de alice. N-ai cum sa-l descoperi, ca arma nu-i inregistrata. Asociatia vanatorilor are un plan de vanatoare, dar ei nu-l respecta, impusca asa, la intamplare. Eu grijesc de animalele padurii - am pregatit pentru iarna tot ce trebuie: si fan, si frunzare, si resturi de la cereale, gozuri, tarate, si sare - si daca gasesc urme, cand e iarna grea, iau cu sacul, cu baietii cu rucsacul, cu desaga de fan si punem acolo unde vedem ca sunt urme si nevoi sunt. Inainte, cand fondul asta de vanatoare era al statului, aveam o harta a instalatiilor vanatoresti - unde erau puse hranitoare, adapatoare, sararii, observatoare, ogoare de vanatoare, depozite de vanat, cabane de vanatoare - si pe harta asta nici nu mai era loc, atat de multe semne erau. Acum harta e libera, nimeni nu face nimic, e o stare de indiferenta. Si asa nu mai e nici un vanat, ca mergi prin padure iarna si nu se vede nimic, nici macar o urma de vulpe nu vezi prin padure, zapada e imaculata. Mergi asa kilometri intregi si nu vezi nici o urma. E trist, si asa se si spune, padurea fara vanat e moarta. E frumos sa sara asa, pe poteca, un cerb, o ciuta sau o turma de mistreti, ceva, cand mergi prin padure. Dar acuma, in padure e exact cum ii in tara noastra: nu se face nimic, toata lumea e cu ochii dupa furat si dupa distrus.
Ceausescu mergea la vanatoare in zona Manastirea Neamt si pe noi ne chema sa fim haitasi. Dar mie nu-mi placea sa merg la vanatoare, era cel mai dureros pentru mine sa vad ciutele si cerbii si toate animalele impuscate. Eu am crescut in curtea mea si in grajdul meu, laolalta cu vitele, pui de cerb, de caprioara, ramasi de mici fara mama, ca au fost impuscati de vanatori. Nevasta-mea le pune nume: Codruta, Codrin. Ca aveam doua vaci cu lapte si-i cresteam aici. Cand vedeau ca vin cu biberonul si ma duc la ei, sareau din tarc si veneau la mine sau la nevasta-mea. E, imi inchipuiam asa, in sinea mea, atunci cand puneam arma la ochi, ca impusc pe Codrin sau Codruta. Cum i-as fi impuscat pe copiii mei, asa simteam eu."
Cum sa ne pregatim pentru venirea iernii si-a mortii
"Bunicul meu avea foarte multe vorbe de duh si foarte multe sfaturi cum se prevad timpurile astea si vremea. Cand ii luna plina si luna e-n descrestere, zicem noi aici, la Agapia, se chisca lumina (se micsoreaza lumina), in momentul acela apare o schimbare brusca a vremii, in precipitatii si frig, vara - ploi, iarna - viscol. Eu, daca nu sunt in padure, sunt in ograda, daca nu sunt in ograda, sunt in gradina, daca nu-s colo, is dincolo, si tot ma uit pe sus, ca sunt semne tot timpul, numai sa stii sa le citesti. De multe ori sunt convins ca o sa ploua si-mi dau seama care-s semnele ploii - o data, pasarile ciripesc (si Cosbuc a spus ca "vrabiile, vara, ploi vestesc"), sau randunelele vara zboara pe jos, sau fumul, cand coboara-n jos, ploua. Pe urma, taranul se gandeste ca-s patru momente in viata care trebuie prevazute si de care trebuie sa se puna la adapost: noaptea - sa adune lucrurile sale si sa le puna la locul lor; ploaia - sa adune fanul, lemnele, sa le puna la adapost; iarna - sa se ingrijeasca de cele de trebuinta la vreme rea si moartea - sa se gandeasca cui mai e dator, cu cine e suparat, cu cine trebuie sa se impace, ce mai are de facut, copiii-s pusi la cale. Si tot timpul esti cu grija, cu niste masuri de prevedere asa, pentru seara, pentru ploaie, pentru iarna si pentru moarte, tot timpul esti cu starea aceasta de a nu te gasi nepregatit, sa fii tot timpul in stare de veghe. Eu sunt nascut in zodia Racului, deci nu trebuie sa ma bucur de prea mult bine. Nu ma supar prea tare, pentru ca dupa ploaie vine vreme frumoasa, dar nici nu trebuie sa ma bucur prea mult, pentru ca bucuria asta a mea e scurta. Asa zic, uite, daca a fost o bucurie, asta a fost o mangaiere pentru mine. Dar atata; in rest, treaba si munca si ochii in patru, exact ca si carmaciul, sa fie atent la drum. Eu sunt tot timpul de veghe, veghez, sunt in stare de trezie. Si Domnul Iisus Hristos a spus, undeva, in Evanghelie: "Daca voi stiti semnele vremii si va feriti de ploi si vreme rea, de ce nu vreti sa vedeti si semnele vremurilor si nu va comportati si in viata asa, sa faceti fapte bune, ca sa nu ploua peste voi cu pucioasa, la Judecata de Apoi?"."
"Aici, in Neamt, suntem in centrul unui triunghi al credintei"
"Oamenii din sat ma cinstesc, ma respecta si imi cauta sfatul mereu. Omul vine la mine si ma-ntreaba: "Nea Vasile, dar timpul cum o sa mai fie, dar cum traim noi asa, si ce-o sa mai vina peste noi", si cutare, si cutare, si vorbim noi asa si din ce stiu eu, din zicerile batranilor si din experienta mea de viata, ma mai uit si prin Gromovnic si vad ce mai zice si acolo (am un Gromovnic vechi, de prin secolul trecut, luat de la o maica - scrie in el si ce s-a intamplat si ce o sa se intample). Si ne mangaiem asa, de pe o zi pe alta, cu gandul ca poate o sa fie mai bine, ca sa treaca timpul si sa uitam raul. Ca vine unul cu o problema, altul cu un necaz, si zic: "Mai, timpul ista rau nici n-ai sa stii cand o fost, in ce an, ca or veni timpuri mai bune. Si toate or sa se rezolve, toate or sa fie bine, toate or sa fie ca mai inainte. Toate trec, dar trebuie sa ai rabdare pentru asta!". Cu rabdare trec toate si cu credinta in Dumnezeu. Daca va uitati aici pe harta, conturul judetului Neamt e asemenea conturului Romaniei: Neamtul e ca o Romanie mai mica. Suntem in centrul unui triunghi al credintei, "Triunghiul Bermudelor" i-am spus eu (format din Agapia, Varatec, Horaita). Am facut si o poezie: "Asa e un loc la noi in tara, un triunghi cu manastiri,/ cati venira, asa plecara, dar cu sumbre amintiri./ Pe Stefan Voda l-au calcat de multe ori dusmanii turci,/ dar pe toti i-a alungat si n-au mai venit de-atunci./ L-au vizitat si vecinii, dar la Baia i-a scaldat,/ ca i-au dat de stire canii, cand la unguri or latrat./ Lesii au arat pamantul ca sa puie ghinda-n glie,/ pe tatari i-a suflat vantul, ca la noi sa nu mai vie./ Nemtii fug la Marasesti, ca pe-aicea nu se trece/ - astea-s minuni de te crucesti, si pot sa va mai spun vreo zece./ Rusii-n tancuri au trecut, n-au dat nici un foc de tun,/ linie de front n-am avut, si-nca pot sa va mai spun./ Inundatii n-am avut, grindina nu ne-a batut,/ focul nu ne-a parjolit, cutremure n-am avut,/ ploi la vreme si destule, nu se moare nici de foame,/ vitele sunt satule si se fac grane si poame./ Multumim Celui de Sus ca ne-a asezat aici,/ asta-i tot ce am de spus, auzite din bunici!".
Aici, la noi, in locurile acestea presarate cu manastiri albe printre padurile de brad, acest mic colt de rai, aceasta Romanie mica a fost ferita de rele si nevoi si poate Bunul Dumnezeu s-o indura si ne-o rabda toata tara noastra."
Proorociri
"Ca vin seara uneori obosit, foarte obosit, mananc si cand sa dau sa mai citesc ceva, cad, ma asez colea pe perna si adorm. Ei, si dupa aia ma trezesc si nu mai am somn si imi vine asa cate o idee si o scriu pe o hartie, daca n-am scris-o in momentul acela, n-o mai am: trebuie s-o scriu atunci cand imi vine inspiratia. Si cand m-apuc de scris, parca devin altcineva, si scriu, si scriu intruna - asta-i al cincilea caiet, ultimul din cele scrise. Am mai scris si din astea - cugetari si aforisme, am scris si din invataturile parintilor duhovnici, ca maica stareta de la Agapia, daca a vazut ca-mi place sa citesc, mi-a dat carti, de exemplu Filocalia, in care e cuprinsa toata invatatura Sfintilor Parinti. Am acasa trei feluri de biblioteci - una de specialitate, una de beletristica si una de literatura religioasa. Si eu consider cartile la metru liniar, deci am asa: la specialitate am trei metri liniari, la beletristica am patru metri liniari si la religie am doi metri liniari de grosime de carte. Si am o camaruta a mea, unde am cartile religioase, si stau acolo linistit si citesc, mai ales in timpul din urma, iarna, ca se face noapte devreme, ce sa fac pana la 11, 12 noaptea, iau o carte de acolo de sus din raft, si citesc. Ca sunt niste esente de viata acolo, in vietile Sfintilor Parinti care au trait in vechime si am vazut acolo, la proorocii vechi din Biblie - Zaharia, capitolul opt - ce scrie acolo se potriveste si tarii noastre. Adica, ca ne vom debarasa si de Est, si de Vest, si vom trai mai bine, si Romania va fi o tara minunata. Sunt niste proorociri despre Romania, ca va fi o tara foarte bine vazuta in lume. Pentru ca toata istoria asta a tarii noastre a fost numai chin si va fi, inainte de sfarsitul lumii, vor fi niste ani buni pentru Romania, cand va fi dreptate si cinstea va fi pe raftul ei! Sunt si altii care spun treaba asta, dar o fac asa, de politica, de campanie electorala. Adica, sa nu mai spuna: "Da caruta mai incolo!", ci "Hai sa impingem cu totii sa scoatem caruta din sant, s-o facem sa mearga mai departe!". Asa vad eu politica de la Bucuresti, adica sa nu mai iasa astia ca sa-si arate cravata la televizor in fata oamenilor si sa zica: uite, vom face asa, vom face asa, ci a doua zi sa se si vada ce-or facut. Ca-s noua ani de cand ne-or zas ca fac ceva si n-or facut nimica!".