Diaspora In Direct
Florin Fatulescu
"Mi-ar place sa traiesc din nou la Brasov. Doar acolo sunt un om intreg"
"Mi-ar fi placut sa-mi iei acest interviu in Romania, mai precis la Brasov, cu toate ca existenta noastra in America e rezultatul propriei noastre decizii, luata in urma cu ani. Vreau sa-ti marturisesc ca mereu am trait cu speranta ca ne vom intoarce, odata si-odata, acolo."
Pentru a sta de vorba cu Florin Fatulescu, regizor de teatru apreciat aici, in Los Angeles, a trebuit sa astept o luna de zile. E foarte ocupat cu noul spectacol pe care il pregateste si cu aranjarea casei in care s-a mutat de curand. Fiindca timpul intrevederii e scurt, il atac, fara menajamente.
Cu bicicleta, la poalele Tampei
- Florine, cum arata copilaria ta in Brasov? Ai crescut la poalele muntilor; in mod firesc, trebuia sa te faci sportiv, nu regizor.
- Povestea este simpla. La 14 ani veneam de la strand pe bicicleta si din cauza unei masini care era sa ma omoare, am intrat cu capul intr-un colt de casa si mi-am distrus un ochi. Pentru mult timp, nu am putut vedea nimic si am suferit cumplit. Dar pana la urma, mi-am pus ochelari si am reluat plimbarile pe sub Tampa si meciurile de fotbal pe maidan. Mai cadeam, imi pierdeam ochelarii, ii gaseam, ii legam cu sarma si jucam mai departe. Cu parere de rau a trebuit totusi sa renunt la sport, nu voiam sa rada copiii de mine, si mi-am gasit o noua preocupare. Am inceput sa ma uit la televizor, la piese de teatru. Intr-o zi, m-am inscris la Scoala populara de arta din Brasov, la sectia Actorie. Voiam sa ma fac actor, dar neavand dictie buna, profesorul meu mi-a recomandat sa ma apuc de regie si mi-a oferit sansa sa pregatesc piesa "Cantareata cheala" de Eugen Ionescu. Eram fascinat de tot ce faceam. Repetam si noaptea, tarziu, cu actorii. Eram in clasa a Xi-a si chiuleam mereu, uitand sa ma duc si la scoala, si acasa. A trebuit sa repet clasa a Xi-a de patru ori, absolvind pana la urma liceul la fara frecventa. Ambitionandu-ma, am reusit sa intru la Institutul de Teatru din Bucuresti, la sectia Regie de teatru, in acelasi an. Era in 1973. La Institut, am avut noroc sa invat sub bagheta marilor profesori Penciulescu si Cojar, care m-au ajutat enorm in cariera mea artistica. Dupa terminarea facultatii, am fost repartizat la Petrosani, putin dupa declansarea grevei minerilor din 1976. Am fost trimis acolo impreuna cu alti sapte actori, sa ridicam valoarea spirituala a minerilor. Eram convins ca va fi o deschidere pentru mine. Oricum, nu aveam de ales: Petrosani, Resita si Turda - tot lumea a treia se numeau. In trei ani, cat am stat acolo, am pus in scena piesele pe care mi le-am dorit. Bucurestiul nu imi cenzura nimic. Am inceput cu piesa "Pluta Meduzei" de Marin Sorescu, piesa tinuta in sertar 15 ani! Nimeni nu avusese curaj sa o monteze pana atunci. Era prea codificata si cifrata. Am avut un climat aparte la Petrosani si am profitat cat am putut. Am mai regizat piesa lui Ion Baiesu, "In cautarea sensului pierdut", nejucata in tara, dar pusa in scena cu mare succes in Elvetia si Ungaria. Cand veneau de la partid, de la sectia de cultura, si ma intrebau de ce regizez piese nejucate, eu le raspundeam ca minerii vor aceste spectacole. Eram in relatii bune cu minerii (evitam sa mergem la restaurantul "Minerul" atunci cand luau salariul). Mergeam in mijlocul lor in zilele fara salariu si le citeam piesa pe care o pregateam. Ii rugam pe mineri sa semneze ca le place si asa ii pacaleam pe activistii de la C.C., care veneau sa dea aprobare spectacolului. Era un slalom gratuit, pe care noi trebuia sa-l orchestram, sa ne putem vedea piesele sau cartile aparute.
Regizor printre mineri
- Nu ti-a fost teama ca cineva, intr-o zi, te va turna?
- Aveam abilitatea de a ascunde mesajul autorului, il camuflam frumos. Am fost primul care a pus in scena teatrul politic la Petrosani. Exista o anume libertate data acelui oras. A fost norocul meu de care am profitat. Am inceput sa scot piese uitate sau ascunse in sertare. Eram un fel de gropar al dramaturgilor ignorati. Aduceam la viata aceste valori artistice ignorate de catre regizorii vremii. La o prima lectura, orice piesa a lui Marin Sorescu parea sa fie curata, fara trimiteri impotriva regimului. Dar cand o puneai in scena, capata o cu totul alta dimensiune. Am fost considerat al doilea regizor (dupa Dan Alexandrescu de la Targu Mures) care montase cele mai multe piese romanesti. Aceasta realitate mi-a creat o platforma favorabila. Cand am trecut la Bucuresti si am regizat, la Teatrul de Comedie, piesa lui Ion Baiesu, "Exista nervi", tovarasa de la C.C. care raspundea de teatru mi-a aprobat piesa fara probleme. Am avut grija sa asez o doamna erudita langa ea, care a tinut-o tot spectacolul de vorba.
- Erai in varful piramidei si totul iti mergea bine. De ce oare ai hotarat sa pleci din Romania?
- Mereu mi se aprindea fantezia gandindu-ma la America. Totusi, trebuie sa-ti spun ca niciodata nu am crezut ca imi voi parasi tara. Ce m-a determinat sa o fac? Eram acum regizor la Brasov si pusesem in scena "Arca bunei sperante" de I. D. Sarbu. Presimteam ca aceasta piesa va fi cantecul meu de lebada. Dar adevaratul motiv al plecarii mele a fost altul. O cunoscusem pe Rodica, actuala mea sotie, de care ma indragostisem, si pentru a nu o pierde trebuia sa o urmez in America. Ea avea actele depuse deja. Am trecut prin momente infernale pana am hotarat sa fac acest pas. Nu stiam engleza, eram in culmea gloriei profesionale, eram la mine acasa. Scaparea, branciul, mi-au venit de la Securitate. Intr-o zi, am fost chemat la Securitate, la Brasov, si m-au interogat in legatura cu un text pe care eu l-as fi primit de la un individ din Constanta. Text batjocoritor la adresa cuplului Ceausescu. Dupa multe sicane din partea institutiei de trista spaima din Romania, m-am hotarat sa-mi urmez sotia in America. Incepuse un alt cosmar. In zilele premergatoare plecarii, bateam Brasovul pe jos, buimacit, cu gandul la necunoscut. Voiam sa ma lipesc de ziduri, de strazi, de casele pe care le iubeam si pe care trebuia sa le parasesc. Incercam sa gasesc ceva de care sa ma leg, sa nu mai plec. Sa ma tina acolo.
Lumea Noua
- Iti mai aduci aminte ce ai luat cu tine cand ai plecat?
- Cand am plecat in marea aventura, am luat cu mine numai fotografii de la spectacolele pe care le-am regizat. Cronicile din presa le-am ars. Plecarea nu a fost o bucurie; ma indepartam de tara, suferind la gandul ca parasesc ce aveam eu mai drag. Cand am aterizat la Los Angeles, m-am simtit ca un surdo-mut. Neinielegand limba, aveam impresia ca nu aud, iar nevorbind-o, ma simteam complexat. Am aterizat intr-un spatiu imens, asteptand sa vad zgarie-norii pe care ii vazusem in filme si in carti postale. Imi era greu sa deslusesc ceva. Singura mea liniste era prezenta Rodicai langa mine. Eram totusi convins ca impreuna vom putea depasi socul.
Dupa sase luni, cand deja incepusem sa-mi cunosc noua patrie, mi-am recapatat simtul realitatii si am observat ca orasul are o personalitate aparte. Am inceput sa lucrez ca paznic la niste blocuri in constructie. Ziua cutreieram strazile Hollywood-ului. Mi-ar fi placut sa ma ascund la umbra unor case vechi din Brasov. Negasindu-le niciunde, am inceput sa patrund in lumea teatrelor din Los Angeles, cu gandul de a ma apuca din nou de meseria de regizor. In vise, auzeam aplauzele pe care le oferea publicul din Romania pieselor mele. Vizionand multe spectacole, am realizat ca aici textele erau directe, nu mai erau ca la noi, cu subintelesuri si subtilitati. O lume libera, fara bariere in exprimare si in continut. Era exact ceea ce am vrut sa fac mereu. Dar ce m-a ajutat mai mult sa ma trezesc la lumina a fost vizita mea la Disneyland. Era un anunt la intrare: "Uitati ca sunteti oameni, fiti copii". Parcurgand oraselul-minune, mi-a placut enorm totul. Am aflat ca Walt Disney nu i-a dat voie lui Nichita Hrusciov sa viziteze parcul lui de distractii. Explicatia: "Dictatorii nu au acces in oraselul copiilor". Am fost oaspetele unei lumi pure, o lume de poezie, de copilarie, pe care nimeni nu ti-o poate altera. Vizita la Disneyland mi-a deschis o alta perspectiva asupra Americii. Cand, in sfarsit, am inceput sa lucrez cu actori, am pus in scena piesa "Sinuciderea" a autorului rus Nicolai Erdman, la un teatru din Hollywood.
- Daca tot vorbim de teatru, spune-mi cum ai lucrat cu actorii americani, din moment ce nu stapaneai prea bine limba engleza?
- Prin vocea Rodicai, care ma asista, prin gesturi si prin putina engleza pe care o stiam la ora aceea. Am avut noroc. Actorii cu care am lucrat erau foarte disciplinati, extrem de talentati, cu toate ca nu erau toti vedete. Am regizat multe piese aici, in America: "Scaunele", "Lectia" si "Jack or supunere", de Eugen Ionescu, "Dragonul", "Nu dati vina pe Beduini", ale autorului canadian R. D. Dubois, "Cristofor Columbus", de autorul belgian M. D. Ghelderode si "Emigrantii", de autorul polonez Mrozek. In cariera mea teatrala din exil, am avut 40 de cronici in ziarele din aria Los Angelesului (nu stiu cata lume de teatru din Romania citeste presa din Los Angeles). De exemplu, cel mai mare ziar din oras, "Los Angeles Times", mi-a consacrat de multe ori pagini intregi. Nu considera ca ma laud spunandu-ti ca am reusit sa obtin si cinci premii de "Cel mai bun regizor" si "Cea mai buna piesa" a anului.
- Acum, dupa 12 ani de sedere in America, cum te simti? Faci parte din locul acesta?
- Nu, niciodata nu m-am simtit de aici, cu toate ca am avut multe succese care m-au rasfatat ca regizor. Tu stii foarte bine asta. Ce sa fac? Mintea mea tot acolo este. Traiesc cu Romania in suflet, fara intrerupere. Tot acolo as vrea sa lucrez. Insa, totusi, ceva s-a schimbat in mine. Mi-ar placea sa lucrez si acolo cu actori americani. Valoarea si respectul lor pentru teatru sunt exemplare. Actorul roman se framanta prea mult. Intai ii place sa faca politica si dupa aceea trece la treaba. Actorii americani au, si ei, problemele lor, dar nu vin cu ele la repetitie, pe scena.
- Te-ai gandit vreodata sa te intorci in tara?
- Tot timpul ma gandesc la asta. Imi doresc sa-mi fac geamantanul, sa plec pentru un timp nelimitat. Mi-ar placea sa vin in America doar in vizita. Daca ar merita sa traiesc acolo, maine m-as intoarce. Ma doare ca de cate ori ma duc sa-mi vad mama, nu pot sta mai mult cu dansa. Mi-ar placea sa traiesc din nou la Brasov. Cred ca doar acolo sunt om intreg. Fara tara, sufletul meu tanjeste.