Menu
-Acasa- Ningea cu lacrimi, de Craciun
-Un loc cu magie dumnezeiasca: Catedrala Ortodoxa din Cluj
Ningea cu lacrimi, de Craciun
Draga redactie,
Ma numesc Stredie Elena, sunt invatatoare in orasul Iasi si ma declar o infocata si consecventa cititoare a revistei dvs.
Materialul de mai jos este o intamplare autentica din familia mea. Regret ca nu am poze.
Cu speranta ca voi fi primita in marea dvs. armata de admiratori si posibili colaboratori, va transmit toata stima, multa sanatate si prosperitate in noul an 1999!
Ce sa va spun mai intai? Sa va spun ca m-am nascut pe meleaguri dorohoiene, ca tata, ca sa scape de saracia de la tara - era dintr-un sat aproape de Herta - a fugit la oras, sperand ca isi va putea invata, mai usor, ceva carte odraslele? Ca ori de cate ori il ardea dorul de meleagurile natale, ne suia in caruta si hai la bunici - raiul de pe pamant?
Nu, toate acestea sunt lucruri firesti intr-o viata de om. Ceea ce insa ne-a schimbat viata s-a petrecut dupa acea zi calduroasa de sfarsit de iunie din 1940, cand ne-am trezit cu Maria, sora cea mai mare a tatei.
- Frate, frate, m-a ars dorul de voi, zicea ea frangandu-si mainile. Am venit sa gasesc ceva ajutor la tine, ca acasa am parte numai de necazuri: barbatu-meu, dupa cum stiti, zace de ani de zile de oftica, eu, de, cu casa, cu munca la camp, cu copiii, ca nu-i asa de usor sa cresti patru suflete si cu noi doi - sase, in vremurile astea!
La rugamintea noastra, Maria a ramas peste noapte, rugaminte care o sa ne aduca remuscari ani in sir. Si asta pentru faptul ca de a doua zi cursele pentru Herta nu mai circulau.
- A cazut granita, e jale! Vestea a cazut ca trasnetul peste noi.
- Frate, ce facem? Du-ma cu caruta, ajuta-ma! Ce face barbatu-meu bolnav cu patru copii? - zicea ea ingrozita.
Tata n-a stat nici o clipa pe ganduri - a inhamat caii la caruta si da-i batai, ca drumu-i lung. Numai ca, de cum am ajuns la Fundu-Hertii, pichete de graniceri i-au intors din drum. Zadarnic lacrimi, zadarnic explicatii si rugaminti. Asta-i ordin de sus si gata!
Nu stia biata femeie ca niste oameni, daca oameni ii mai putem numi, au tras cu degetul pe harta tarii noastre si si-au impartit-o cum le-a fost vrerea. Mintea noastra refuza sa inteleaga rostul unei granite cand si aici, si dincolo, sunt tot romani. S-au intors cu speranta ca in cateva zile se vor clarifica lucrurile, ca Dumnezeu e mare si-o face dreptate.
Maria nu putea sta in casa, umbla disperata prin oras, poate, poate o auzi vesti bune. Nu era singura in aceasta situatie. In umblaturile ei si-a gasit multe cunostinte cu care a fost pe la primarie, pe la politie, a facut jalbe, dar nimic, nimic si tacere. Sarmana, nici nu manca, nici nu dormea, se ducea in gradina, plangea si tipa ore in sir, pana o aduceau ai mei pe brate, mai mult moarta decat vie. Facea ce facea si numai ce o auzeai:
- Of, of, copiii mei, copiii mei! Cine va spala, cine are grija de voi?
- Lasa, incercau ai mei s-o consoleze, ii avem pe sora Catrina, pe barbatu-tau, n-o sa-i lese ai nimanui!
- Ce stii tu, frate, ce stii... la o saracie ca a mea s-a mai adaugat una - a sora-mii... Of, of, copiii mei... copilasii mei, of!
Si se pornea pe plans si iar fuga prin oras dupa vesti, si iar hai frate cu caruta si din nou fugariti ca dincolo, gata, e alta tara.
Disperarea i-a facut pe multi sa incerce sa treaca pe ascuns granita, dar nici asta nu s-a putut. In mintea ei de fiara incoltita i-a licarit o idee: ca satul ei, fiind aproape de granita, l-ar putea vedea, ba poate chiar si casa... Si si-a vazut-o... dar cu ce pret!
In zbaterile ei a fost foarte mult ajutata de familia unui padurar. La inceput, cand a vazut-o cocotata intr-un copac, padurarul si-a facut cruce si a crezut ca nu-i in toate mintile. Apoi, intelegand grozavia situatiei, a dus-o pe creasta unui deal, unde-si avea el hulubaria intr-un fag semet caruia, de atunci, i-a ramas numele de "fagul Mariei".
Padurarul, impreuna cu tata, au amenajat o platforma cu acoperis si... minune, Maria si-a vazut astfel satul, si-a vazut casa. De a doua zi s-a mutat la familia padurarului, unde muncea pe ruptele pentru un blid de mancare si, mai ales, pentru ca au ajutat-o atat de mult in necazul ei.
Dupa aproape un an, am gasit-o cu o broboada neagra pe cap. Ii murise barbatul. Acolo, sus, in fag, a vazut totul si tot acolo, noaptea, a tinut o torta aprinsa - singura lumanare pe care i-a putut-o aprinde barbatului ei drag.
- Nici dusmanului meu nu i-as dori ca dintr-un copac sa-si vada tovarasul de viata dus la ingropaciune, ne-a spus Maria plangand.
Au trecut asa cam vreo doi ani. Pe la primarii au inceput sa se faca liste cu cei care vor sa se intoarca acasa. Maria nu a fost printre primele transporturi si nici nu a mai plecat - s-a auzit ca erau dusi nu acasa, ci in Siberia. Ea s-a intors la familia padurarului, la munca, la panda...
Intr-una din zile a vazut ca incepe multa forfota la casa ei. Si-a dat seama ca e nunta Floricicai, fata cea mare a ei. Ne-a chemat si pe noi si, in ziua nuntii, am stat cu totii sus, pe platforma, prin copac, pe unde puteam si noi. Cand mireasa a iesit din casa, Maria a inceput sa tipe:
- Copila mamii, frumoasa mamii, eu te vad... hai, vino sa te stranga mama in brate, sa te binecuvantez, vino sa te sarute maicuta ta care te-a leganat si te-a crescut, care ti-a dat viata... Of, of, copila mea, copila mea... Ce spuneti, ne intreba ea cu mandrie, nu e asa ca e cea mai frumoasa mireasa de pe lume?
I s-a facut rau, a lesinat... De atunci, parca ceva s-a rupt in ea, a devenit tacuta, tot mai absenta, doar cand si cand ofta si-si chema copiii.
Au mai trecut ani si ani. Padurarul a murit; Maria, bolnava grav de inima, a abandonat fagul. A stat la noi, muncea pe ici pe colo, pentru ca din banutii castigati sa mai cumpere ceva pentru copiii ei la care inca spera s-ajunga.
Dar cum toate au un sfarsit, dupa 16 ani de chinuri, si matusa mea si-a gasit linistea intr-un Ajun de Craciun. Iesisem in oras. Deodata, Maria vede un om cu un brad in mana. Se opreste o clipa, tresare si, parca amintindu-si de ceva, da un tipat de fiara ranita.
- Dar copiilor mei cine le aduce brad, cine le aduce daruri? Astea au fost ultimele ei cuvinte, apoi cazu acolo, in strada, rapusa de dorul de copii.
Din cer au inceput sa cada fulgi de zapada. Sau sunt lacrimile Mariei? Da, ningea cu lacrimi, de Craciun!
...Au trecut ani si ani... Copiii Mariei, dupa ce s-au deschis granitele, au venit la mormantul mamei si i-au spus prin ce chinuri au trecut si ei, acolo, fara mama. I-au spus ca au vazut lumina aprinsa la moartea tatii si-au stiut ca e ea.
Au trecut ani si ani... E iarna. Ninge mereu. Merg pe strada si ma intreb daca fulgii n-or fi tot lacrimile Mariei sau ale altor Marii framantate de alte grozavii ale vietii. Trec oameni grabiti, fericiti... Eu nu pot sa fiu fericita, nu pot...
Inv. Elena Stredie
Str. Zugravi nr. 13, Bl. F 7, Sc. D, Et. 1, Ap. 7, Iasi
top
Un loc cu magie dumnezeiasca:
Catedrala Ortodoxa din Cluj
La invitatia dvs. adresata cititorilor, de a scrie in revista "Formula As", indraznesc sa-mi exprim cateva ganduri, care as dori sa fie nu numai un mesaj, ci si o adanca multumire pentru ceea ce a insemnat pentru mine Catedrala Ortodoxa din Cluj-Napoca, pe parcursul mai multor ani, considerand acest loc sfant ca un "punct fix in univers".
Povestea incepe in copilarie, cand am primit o carticica de rugaciuni de la bunica, pe care multa vreme am purtat-o cu mine in tabere, excursii, si care avea pe prima pagina o imagine a catedralei ortodoxe din Cluj-Napoca. Eu sunt din judetul Mures si nu ma gandeam atunci ca voi ajunge sa locuiesc in Cluj.
La inceperea facultatii in acest oras, in 1985, mi-am indreptat pasii spre acest loc minunat, care pentru mine are o semnificatie aparte. La catedrala ortodoxa mergeam impreuna cu colegele, una dintre ele fiind nemtoaica si jumatate unguroaica, dar venea si ea cu noi. O apreciam mult pentru ca era o studenta foarte buna, culta, profunda si cu idei originale.
La terminarea facultatii, colega noastra a plecat in Germania. Inainte de plecare, a trecut pe la mine sa ma vada. Am discutat multe. La despartire, i-am spus: "Unde pleci, o sa-ti fie poate mai bine din punct de vedere material, dar o sa-ti lipseasca intotdeauna Catedrala...". Mi-a raspuns: "Da, ca aici nu-i nicaieri".
De ce ca aici nu-i nicaieri, nu pot sa descriu in cuvinte, dar va asigur ca asa este, ca asa simt si eu. Ce pot sa fac, este sa va invit sa participati la o slujba duminica, sa va convingeti singuri de harul dumnezeiesc al locului.
Ca un act de mare curaj, I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a hotarat sa restaureze Catedrala Ortodoxa si sa o refaca asa cum a fost proiectata initial. Pentru acest lucru este nevoie de multi bani. Au contribuit oamenii, s-a primit ceva si de la stat (foarte putin), dar totusi suma adunata este mica.
Ma doare sufletul cand vad ca lucrarile au inceput demult si totusi nu prea avanseaza. M-am intrebat ce pot face eu. Anul trecut am trimis o carte postala la Pro Tv, cand s-a organizat extragerea pentru castigarea unui miliard, si-am scris la expeditor "Catedrala Ortodoxa", dar nu a fost sa fie. Acum, m-am gandit sa va scriu aceasta scrisoare, poate oameni cu mult suflet si cu sume cat de mici pot ajuta la restaurare.
Va multumesc,
Vanda - Cluj
top