Cu Zeul Tobelor, despre povestea vietii lui
Ovidiu Lipan - "Tandarica"
"Oriunde ma duc in lumea asta, tot roman ma simt"
Acesta nu este un interviu propriu-zis, luat celui mai iubit si mai exploziv baterist roman, este mai degraba incercarea de transcriere a unei discutii lungi, purtate intr-o camera mica, cu fotolii de lux, a unor momente fascinante create de un Ovidiu Lipan in stare pura. Un geniu al tobelor amabil, jovial, exploziv, pus pe taclale, dispus sa filosofeze, un "phoenix" caruia i se umezesc ochii atunci cand povesteste despre intoarcerea, dupa 14 ani, in tara.
"Nu pot sa traiesc fara muzica"
"Sa va spun, mai intai, cu ce ma mai ocup. Am lansat la Brasov un nou album, "Transilvania", produs si imprimat in Germania. Eu interpretez doua piese, restul le apartine unor cantareti germani. Am fost invitat la festivalul "Dakino" pentru un concert in seara de gala si am venit de la bun inceput sa simt publicul, sa intru in atmosfera, sa ma incarc. Am prezentat o chintesenta de 30 de minute dintr-o lucrare mai ampla de-a mea, muzica de film, cu orchestra simfonica, percutii si cor. Sper sa pot realiza un show mai amplu, sa-i aduc pe dubasii din Branesti, cu care am mai cantat cu ani in urma cu Phoenix, sa leg totul de masti si dansuri romanesti. "Dream Drums" se numeste lucrarea si este vorba de visul lor, al tobelor, caci ele se simt foarte bine atunci cand noi le plesnim."
- Concertul a fost absolut superb si m-a facut sa ma intreb cum se face ca, dupa 30 de ani, ati ramas la fel de nebun dupa tobe si percutie; cantati cu aceeasi placere si pasiune.
- Asta-i bioritmul meu, n-as putea sa traiesc fara tobe, fara muzica in primul rand. Viata mea se compune din momente extreme. Am perioade in care sunt foarte depresiv, pentru ca apoi sa revin si sa am bucuria de a inverzi iarasi. Starile mele sunt foarte profunde. Adica eu mor foarte des. La fel ca oamenii care se apuca de baut din patru in patru luni sau care la anumite perioade fixe simt nevoia sa faca nebunii, sa fure, sa bata; desi sunt oameni foarte normali, o iau razna, au nevoie de-un ventil. Ventilul meu este muzica. Si viata mea se compune din extreme. Uite, de pilda, viata mea in Germania si in Romania. De Romania ma leaga sufletul si tot ce tine de poporul meu, de oamenii astia pe care ii golesc trecand pe langa ei, pe strada, incarcandu-ma de ei. Ma incarc foarte repede, multi se mira: ai venit aici obosit, terminat si, dupa o ora, ai plecat radiind. Cum faci ca nu dormi noptile, canti, tot pe drumuri, avioane, trenuri, de unde vine energia asta? Iti spun sincer ca nu stiu. Simt in concert cum nu mai sunt eu, cum primesc aripi si plec din sala, fiind totusi acolo si cantand. Sunt momente in care nu mai realizez ce se intampla cu mine. Asta nu numai la cantat, ci si la mancare, si la dragoste. Artistii sunt niste oameni care au nevoie de aceste desprinderi si de extreme totale. Nu-i inteleg pe cei care spun ca sunt cumpatati si pastreaza calea de mijloc. Sigur, trebuie sa ajungi sa te intelegi, altfel esti pe muchie de cutit. Sunt tineri care n-au rezistat succesului, au ajuns la droguri, n-au avut putere de discernamant si au pierdut telul suprem din fata ochilor. Sunt artisti foarte talentati care nu si-au dus drumul mai departe si s-au ratat."
"Am fost un copil liber, independent, cu o personalitate puternica"
"Conteaza foarte mult in viata cum incepi. Am avut o copilarie ciudata, m-am nascut in Iasi, intr-un cartier cu oameni amestecati, ala mai golan, ala cu cutitul, ala cu vinul, mai venea unul din cand in cand cu ceva nou, ne arata un radio, o guma de mestecat, o chestie care se desface, ca in "Un veac de singuratate". Eu am trait in jurul lor, in tot parfumul ala extraordinar. Asa mi-am trait copilaria, n-am fost izolat, n-am fost pus sa mananc cu trei feluri de tacamuri, am fost un copil liber, independent, cu o personalitate puternica. Mi-am ales prietenii dintre cei cu care puteam sta de vorba, ei erau cu sase-sapte ani mai mari ca mine, acum am aflat ca au ajuns profesori universitari, avocati, procurori. Imi amintesc cu mare placere de Catalin Guguianu, fiul lui Marcel Guguianu, pictorul - nu l-am mai vazut de-o viata. Mergeam la Suceava, ne plimbam, stateam toata noaptea si filosofam, ii spuneam ce-as fi dorit eu sa fac in viata. Eu aveam ca nebunie tobele, nu eram cu scoala, nu mi-a placut niciodata la scoala. La 12-13 ani, cantam prin baruri de noapte. Dupa aia, repetam singur acasa, cu magnetofonul si cu castile la urechi, iar dimineata ma duceam la scoala si adormeam cu capul pe banca. Aveam picioarele umflate de la pedale, bateam la tobe 12-14 ore, zi si noapte, eram innebunit dupa instrumentul asta, asa cum sunt si acum. La 13 ani aveam formatiile mele, apoi am avut sansa, norocul ca foarte tanar sa cant cu formatia "Rosu si Negru", la 14 ani. Am luat premiul I la festivalurile rock din 69-70, cantam, tin minte, la doua tobe mari."
- Cum ati ajuns cel mai bun tobosar?
- Nu stiu, asa a venit, am visat sa fac ceva in care cred, am simtit ca asta trebuie sa fac. Nu am incercat mai multe lucruri, parca m-ar fi dirijat din umbra o mana, s-au legat toate asa, fara vointa mea. Ai sa razi, dar eu eram constient de ceea ce fac. Am muncit foarte mult, am repetat nopti intregi, ascultand tot ce era pe vremea aceea: de la Ginger Baker, Hendrix, Rolling Stones si Trogs la Los Bravos, Aretha Franklin, James Brown, rock, rhythmnblues, soul. La 14 ani, aveam acumulat un bagaj extraordinar si voiam foarte mult sa cant si sa fiu tobosar. Dupa "Rosu si Negru" a urmat "Phoenix", am scos "Cantafabule" si in 77 am parasit tara. Am implinit 24 de ani in Germania, unde am trait viata unui om care ar fi trait 70 de ani in Romania. Nu am avut niciodata greutati aici, sa fiu urmarit, sa mi se interzica sa bat la tobe. Asta a fost destinul meu, sa fug din tara.
"Copilaria si inocenta raman"
- Cum v-ati acomodat, cu firea dvs. spontana, vulcanica, intr-o tara rece, precum Germania?
- Am asimilat si stilul lor de viata, l-am acumulat, l-am digerat, asta-i mare lucru. Bineinteles, a fost o metamorfoza, am iesit dintr-un cocon si am intrat in altul, traiesc ca un martian, insa eu voi fi tot timpul roman, si acolo, si peste tot unde ma duc in lumea asta voi fi roman in gandire, in felul de a ma comporta, impulsiv. Traiesc altfel decat un program Neckerman, un program pe care-l faci si asa ramane o vesnicie. Eu nu sunt facut pe o discheta. Creativitatea si programul fix sunt doua lucruri care nu se vor potrivi niciodata. Importante sunt toleranta si respectul pentru oameni, acestea iti ofera o liniste personala deosebita.
- Cum poate fi descrisa in cuvinte o intoarcere in tara dupa 14 ani?
- A fost dureros. Nu numai concertele, ci totul; mirosul, sa mirosi tara asta care miroase altfel, oamenii care strigau pe strada, lumea care te recunoaste... Eu, timp de 14 ani, n-am dat un telefon in tara, nedorind sa le fac greutati prietenilor, data fiind situatia politica de atunci. Bunica murise (eu am fost crescut de bunici), mama murise, nu aveam pe nimeni. Am avut niste momente teribile la intoarcere. Intr-o singura zi am intrat intr-un alt film, eram buimac, stateam si nu-mi venea sa cred ce se poate intampla in viata asta. Adica, fugi in boxe - puteau la granita sa bage baionetele in noi, eram in boxele Marshall - si dupa ani de zile te intorci aici, tot un pusti, un copil. Stateam in sala aia mica de la Casa Studentilor "Grigore Preoteasa", unde ma lansasem, stateam lipit de un perete si ma gandeam: "unde au trecut anii astia?". Mi se face pielea de gaina si acum. Ma gandeam: "o fi ramas timpul pe loc, ce s-o fi intamplat?". Pentru ca am deschis un sertaras si am ajuns din nou acolo, in aceeasi ambianta, parca as fi avut tot 14 ani. Bine, se vor mai intampla multe, dar copilaria si inocenta noastra raman, ne-am pastrat o anumita doza de puritate, noi, cei de la Phoenix, chiar daca suntem unsi cu toate alifiile. Si Nicu (Covaci), culmea culmilor, om cu parul alb si cu barba, e tot un copil. Fara copilaria asta, fara curiozitatea sa vrei sa vezi, sa stii, te imbecilizezi, asta-i finalul. Eu, cand mi se vorbeste cu "dumneavoastra", ma simt jenat, eu inteleg lucrurile cum le-am inteles la 18-19 ani, nu s-a schimbat nimic in sensul asta.
- Faptul ca v-ati pastrat copilaria si pasiunea ar putea insemna ca v-ati urmat corect linia destinului.
- Se poate. Sa-ti spun ceva: eu n-am vrut sa fiu nici politician, nici sa am bani multi, am vrut sa fiu iubit, iar acum nu-mi vine sa cred cand vad generatia asta de 14 ani, cum vine la concerte si striga "Tandarica"... Da, cred ca mi-am gasit linia mea in viata.
- Exista, totusi, un vechi Ovidiu Lipan si un nou Ovidiu Lipan?
- Da, exista, bineinteles, pentru ca s-a acumulat foarte multa experienta, s-au deschis alte orizonturi, insa eu am ramas un singuratic. Ma accept asa cum sunt, cu bioritmul meu, si ma bucur pentru mine ca exist si... ma simt bine. Fii atent ce-ti spun eu acum, asta e mare lucru, sa te simti bine in pielea ta, cu tot ce se intampla - suferinta, dezastru, tragedie, nebunii. Sa nu se piarda niciodata salbaticiunea din tine, curajul, copilaria, locul de unde ai plecat. Actor, muzicant, artist, fara sa fii liber, e imposibil. Eu nu concep asta, sa traiesti intr-o cusca. Noi de asta am plecat, n-am stiut de ce plecam, a fost o evadare, am fost si vom fi rebeli tot timpul.