Dupa cuvintele de salut adresate asistentei de directorul "Accademiei di Romania", prof. dr. Marian Papahagi, si de Excelenta sa, ambasadorul Teodor Baconsky, in prezenta inaltului emisar al Sfantului Scaun, Cardinalul Paul Poupard, Presedintele Consiliului Pontifical pentru Cultura, lucrarile congresului s-au desfasurat intr-un spirit de vie emulatie.
Interesul general s-a indreptat inspre felul in care tinerele generatii ar trebui sa fie indrumate pe calea Credintei in Dumnezeu, cum sa li se cultive judecata si sa li se dezvolte simtul moral, dar si cel religios. In acest punct mai cu seama, drama celor cincizeci de ani de ateism din Romania a impresionat - poate pentru prima oara in tot acest timp - pe reprezentantii unuia dintre cele mai puternice si mai eficiente centre religioase din lume, cel catolic. Insumand reprezentanti de elita ai culturii romane (profesori si scriitori), delegatia noastra a produs o impresie deosebita prin prestatia sa intelectuala. Vorbitorii romani au trecut in revista drumul atat de anevoios strabatut de noi, de la vremea in care textele religioase - majoritatea manuscrise - erau strecurate cu teama din mana in mana, ferite de ochiul "vigilent" al Securitatii "liber cugetatoare" si pana astazi, cand edituri ca Ars Longa (Iasi), Anastasia (Bucuresti), Viata Crestina (Cluj), Dacia (Cluj), Editura Didactica si Pedagogica (Bucuresti) purced la o "noua evanghelizare", redescoperind radacinile crestine ale culturii noastre. Dupa opt ani de activitate bogata, primele consecinte sunt imbucuratoare: multi, foarte multi tineri frecventeaza biserica, vazuta de ei nu doar ca un lacas de cult, dar si ca pe un loc firesc, unde se pot intalni.
Impresionanta a fost si marturia prof. Vincenzo Cappelletti, coordonatorul enciclopediei italiene "Treccani", director al revistei "Veltro", membru al Academiei de stiinte din Romania care, declarandu-se roman in spirit, si-a amintit cum in acei ani sumbri, cand pe strazile Bucurestiului domneau intunericul si noroiul, mizeria nu-i impiedica pe romani sa se adune in biserici si sa-si inalte rugile catre Cel de Sus.
Exceptionala initiativa a Ambasadorului Romaniei de pe langa Sfantul Scaun a dat si roade practice: editorii romani au pus la cale viitoare colaborari romano-italiene, in conditii deosebit de avantajoase pentru noi.
***
Interviu in exclusivitate pentru "Formula As" cu Eminenta Sa Cardinalul Paul Poupard, Presedintele Consiliului Pontifical pentru Cultura
Personalitate marcanta a lumii ecleziastice catolice, Eminenta Sa Cardinalul Paul Poupard este un savant pretuit, bun cunoscator al mai multor domenii - in afara celui teologic - cum ar fi, de pilda, cel filosofic, antropologic, literar si artistic. La congresul italo-roman Cartea si credinta, Eminenta Sa isi rostise comunicarea, Creativitate culturala si credinta crestina liber, fara obisnuitul text, iar din cuvintele sale mi-am dat seama ca ne cunoaste bine pe noi, romanii, ca-i suntem aproape. Am dorit, totusi, ca pentru cititorii revistei "Formula As", in exclusivitate, sa adreseze cateva ganduri, acum, o data cu pasirea in Noul An.
- Eminenta Voastra, cunoasteti bine situatia actuala a Romaniei, greutatile prin care trec, in plina iarna, romanii. Ce i-ati spune, ca preot, unui om care si-a pierdut orice speranta?
- Un om care si-a pierdut orice speranta este un om care si-a pierdut sentimentul de identitate. Omul nu poate exista fara speranta. El nu este o fiinta unidimensionala, inchis in orizontul sau imanent. Unui asemenea om deznadajduit, i-as spune ca ar trebui sa-si puna si el, ca pictorul Gauguin, cele trei intrebari fundamentale cu care acesta si-a intitulat una dintre panze: Cine suntem, de unde venim, unde ne ducem? Acest om trebuie facut sa inteleaga ca nu este inchis intr-o lume fara speranta, ci ca unica certitudine a existentei sale este ca a venit de undeva si ca se va duce undeva. Spunea maestrul si prietenul meu, filosoful existentialist catolic Gabriel Marcel, din Paris, ca omul este un vesnic calator. Astfel si-a intitulat si cartea: "Homo viator", la care a adaugat un subtitlu: Prolegomene pentru o filosofie a sperantei. Noi, in franceza, avem doua cuvinte pentru a numi conceptul de speranta: espoire - speranta umana si esperance - speranta crestina. Primul termen este inchis in lumea noastra, al doilea deschide orizontul lumii vesnice.
Repet, omului nu-i sta in putere sa se salveze de unul singur. Cel mai disperat om ar trebui sa-si aminteasca neincetat figura lui Christ, care a venit printre noi ca sa ne sadeasca in suflete speranta: "Nu sunteti singuri, nu sunteti parasiti, chiar daca sunteti pacatosi, voi sunteti creatiile unui Dumnezeu care este bun". Dumnezeu ni l-a dat pe acel copil Iisus, a carui nastere o sarbatorim la Craciun si care a venit printre noi sa ne releve faptul ca noi toti suntem fiii unui singur Parinte, prin urmare suntem frati intre noi. Aceasta este o alta dimensiune a ceea ce inseamna speranta: in chipurile tuturor celor din jur aflam, nici dusmani, nici prieteni, ci frati, caci toti suntem intru Tatal frati. Acesta este, cum spuneam, un alt izvor de speranta.
- Si pentru anul ce tocmai incepe, ce urare le adresati cititorilor nostri?
- Il rog pe Emanuel, acel Dumnezeu care este cu noi, sa binecuvanteze aceasta Romanie iubita, foarte iubita, pentru ca sa-si regaseasca din plin dimensiunea de credinta si de cultura, nascuta din insusi Christos. Sunt absolut sigur ca, regasind-o, voi, romanii, veti avea un mare si stralucit viitor in cel de-al treilea mileniu, in pragul caruia ne aflam. Asa sa va ajute Dumnezeu!