O greva cu cantec
In ultimul editorial din 1998 scriam ca anul in care am intrat, 1999, va fi esential pentru procesul de reformare a economiei romanesti. Daca guvernantii isi vor continua actiunile haotice si contradictorii, am atras atentia, sansa va fi definitiv pierduta pentru ca anul ce urmeaza, anul 2000, este un an electoral. Coalitia aflata la putere ar avea o vocatie sinucigasa daca ar spera ca, in ultimul an al actualului exercitiu administrativ, ar mai putea incerca transformari de amploare. In nici o democratie, cu exceptia situatiilor extreme, nu se iau decizii dure, cu consecinte pentru nivelul de trai al populatiei, inaintea chemarii cetatenilor la urne. Orice administratie stie ca, daca nu si-a atins obiectivele fixate in primii ani ai mandatului, in perioada preelectorala trebuie sa relaxeze ceva pentru a spera, dupa alegeri, mentinerea pe mai departe in functiune. "Porcul nu se ingrasa in ajun", sustine - sintetic - o formula paremiologica romaneasca.
Guvernul Vasile pare a fi inteles - in sfarsit - situatia. Premierul a renuntat, dupa ultima sedinta a Bccc al Pntcd, la functiile detinute pe linie de partid pentru a se concentra asupra misiunii sale executive. Chiar daca nu aceasta este, in mod expres, ratiunea gestului sau, cel putin pentru moment el a obtinut linistea necesara in partidul pe care il reprezinta, impacand tendintele divergente care ii blocau actiunile. Si liderii celorlalte partide din coalitia la putere i-au reafirmat sprijinul, cu conditia ca "balbele" in realizarea Reformei din cei doi ani deja scursi sa nu se mai repete. Cabinetul are, asadar, posibilitatea ca, in anul crucial 1999, sa faca ceva. Misiune extrem de dificila, dar daca va reusi, ea ar putea asigura continuitatea actualei puteri si dupa 2000, blocand reintoarcerea stangii, in special a stangii nationalist-extremiste. Nu mai reluam aici ce ar insemna o astfel de revenire pentru tara. Am spus-o de mai multe ori pe parcursul anului 1998, criticand actele aiuritoare ale executivului. Cu 1999, acesta isi joaca ultima sansa. Sansa legata de semnarea acordurilor cu Fmi, de aplicarea masurilor ferme de stopare a pierderilor din economie, de relansarea privatizarii si de stimularea intreprinzatorilor mici si mijlocii, coloana vertebrala a renasterii capitalismului autohton. Anii in care administratia isi putea permite sa spuna una si sa faca alta au fost iremediabil depasiti. Guvernul trebuie sa aplice masuri ferme, perfect calculate si justificate, pentru ca orice greseala costa, de acum, enorm, putand rupe brutal fragilul echilibru social existent. Deciziile pripite, chiar aiuritoare, precum deja celebra "taxa Remes", devin extrem de riscante. Cum grea prin consecintele politico-sociale ar fi si continuarea inertiei.
Administratia a trecut, in consecinta, la lichidarea "gaurilor negre" din economie, principala conditie pentru un nou acord cu Fmi-ul. Operatiunea este dura, in primul rand prin efectele sociale constand in disponibilizari masive de personal, dar extrem de necesara, intrucat bugetul, si asa foarte subtire, nu-si mai poate permite subventionarea unor intreprinderi ce functioneaza in gol, fara nici o rentabilitate. Este drept ca, in cei doi ani de la venirea sa la putere, executivul ar fi trebuit sa finalizeze un plan national de reconversie a fortei de munca, un program de reprofesionalizare, si chiar unul de reeducare in scopul formarii pentru actiunea concurentiala presupusa de piata. Am subliniat, de nenumarate ori, ca disponibilizarile cu salarii compensatorii cumulate reprezinta simple paleative. Aparitia Agentiei Nationale de Ocupare si Formare Profesionala este, din aceasta perspectiva, binevenita, dar ea ar fi trebuit sa se intample chiar de la instalarea actualei puteri. Aplicarea masurilor de lichidare si restructurare provoaca acum reactii sindicale masive, reflectate la nivelul ansamblului societatii. Momentul psihologic al unui pact social a fost pierdut de inertia si indecizia administratiei Ciorbea, guvernul Vasile fiind acum obligat sa actioneze impotriva curentului. Taurul trebuie luat insa de coarne, orice "mangaiere" a lui - dupa cum sugera un cunoscut analist - avand drept consecinta prelungirea agoniei si, electoral, pierderea puterii. Actul nu mai poate fi facut decat in 1999. De reusita lui se tem toti cei ce spera ca stanga sa revina la putere si, in aceasta speranta, fac totul pentru a-l bloca.
Prima incercare a lui 1999 a fost, din perspectiva pomenita, greva minerilor din Valea Jiului. Minerii, categorie profesionala aparte, au fost - pe rand - adulati si demonizati. Nu avem spatiul necesar sa reluam istoria evolutiei lor de la rascoala anticomunista din 1977 pana la trist-celebrele "mineriade" din anii 90, care au facut atata rau Romaniei. Dupa 1977, prin manevrele diabolice ale regimului ceausist, ei au fost transformati intr-o "masa de manevra", inchisa in lumea propriei Vai, condamnata la o existenta precara, dar sigura, chiar daca activitatea ei nu era rentabila. De altfel, regimul comunist nu a tinut niciodata cont de rentabilitatea activitatilor productive. Minerilor li s-a inoculat conceptia ca alcatuiesc un corp profesional de elita, o categorie sociala fara de care societatea nu ar functiona, societatea fiind datoare sa ii asigure, prin orice mijloace, existenta. In consecinta, ei au devenit grupul social cel mai manipulabil, gata oricand sa reactioneze la atingerea "privilegiilor" si "drepturilor" lor. Nu intamplator regimul Iliescu a adoptat printre primele sale masuri marirea veniturilor salariale ale minerilor, fara ca alte categorii profesionale sa primeasca aceleasi drepturi, si nu intamplator ei au raspuns cu promptitudine "chemarilor" lui. In cei sapte ani ai respectivului regim, nimeni nu a trecut la restructurarea sau lichidarea intreprinderilor miniere nerentabile, desi tona de carbune inferior extras din Vale costa mult mai mult decat cantitatea similara de pe piata internationala. Regimul Iliescu a mentinut Rah-ul, actuala Companie Nationala a Huilei, in starea in care a gasit-o, corupandu-i - cand si cand - angajatii prin noi mariri salariale, cu conditia pastrarii fidelitatii lor in orice imprejurare. Mai mult, el a stimulat formarea unor "lideri" - multi proveniti dintre informatorii introdusi de Securitate printre mineri dupa 1977 - care s-au transformat in adevarati "baroni" ai Vaii Jiului, cu drept de viata si de moarte asupra tuturor celorlalti. Beneficiind de toate avantajele feudalitatii, acestia si le-au aparat vanzand manevrarea minerilor cui dadea mai mult, dictand chiar - in anume momente - si cat trebuiau sa primeasca.
"Schimbarea" nu putea sa nu atinga lumea inchisa a Vaii Jiului. Ezitarile guvernului Ciorbea au facut ca sistemul subventiilor sa continue, grevand pe mai departe buzunarele tuturor cetatenilor. Asa s-a ajuns ca, in lipsa unor programe ferme de restructurare a sectorului, Cnh sa acumuleze datorii de peste 2700 miliarde de lei. Cnh datoreaza numai la Bugetul Asigurarilor Sociale 1700 miliarde de lei, ceea ce inseamna ca restul cetatenilor, celelalte categorii profesionale suporta din veniturile lor - prin impozite si taxe - ajutoarele de somaj, pensiile si alocatiile pentru copiii minerilor. In conditiile reducerii necesarului de curent electric, dar si a instalarii reactorului nuclear de la Cernavoda, a continua producerea energiei pe baza de carbune scump devine o nebunie pe care nici macar tarile bogate nu si-o pot permite. Cu atat mai mult Romania, tara saracita de aberatiile industriale ale comunismului, dar si de incompetenta, coruptia si reaua vointa a guvernantilor de dupa 1989. Pentru Bugetul de Stat ar fi mult mai bine, dupa cum s-a spus, daca majoritatea minelor s-ar inchide si minerilor li s-ar plati, in continuare, salariile. Solutia unor salarii compensatorii cumulate nu este insa, cum s-a vazut, o solutie. Se stie ce au facut cu banii cei disponibilizati prin "metoda" amintita. Dupa chefurile in care s-au tocat cele 20-30 de milioane de lei, acordate fiecarui miner care a solicitat disponibilizarea, cei in cauza s-au intors in Vale, ingrosand randurile somerilor, ale celor parasiti de soarta.
Guvernul Vasile trebuie, daca vrea sa supravietuiasca si sa inlature o explozie sociala generalizata, sa stopeze pomparea inutila de fonduri in aceasta imensa "gaura neagra" care este mineritul din Valea Jiului. Prin ministrul Industriei si Comertului, Radu Berceanu, el a decis sa treaca, in sfarsit, la masuri concrete, inchizand in prima faza doua mine ineficiente, minele Dalja si Barbateni. Actiunea disponibilizeaza 2000-3000 de mineri, dar reduce masiv cheltuielile bugetului pentru mentinerea lor in functiune. Guvernul Vasile trebuia insa, pe langa compensatiile salariale, sa propuna si un program de creare a noi locuri de munca in Vale, de reorientare profesionala a celor trimisi in somaj. Un plan de reabilitare a Vaii Jiului se finalizeaza, se pare, abia acum, ministrul Berceanu cautand peste tot fonduri, chiar si in Japonia. Dar guvernul trebuia sa prevada si un program educativ, de schimbare a mentalitatii minerilor, pentru ca - asa cum reiese dintr-un interviu al lui Alexandru Athanasiu, ministrul Muncii si Protectiei Sociale - in Vale au fost totusi create aproximativ 5500 noi locuri de munca, la care au apelat insa numai 400-500 de fosti mineri. Pentru niste oameni cultivati in spiritul solidaritatii de corp profesional aparte si obisnuiti cu venituri foarte mari, acceptarea unor munci oarecare si - desigur - salarizate la nivelul mediu al economiei reprezinta o pierdere de "demnitate". Minerii au ramas cu mentalitatea - speculata de liderii lor si de fortele politice din spatele acestora - ca intreaga societate le este datoare, indiferent de eficienta prestatiilor realizate. Or, o societate aflata in buza prapastiei economice trebuie sa excluda formele, fie ele si mascate, de parazitism. Guvernul a prevazut totusi, ca solutie de moment, aproape 2000 de miliarde lei la fondul de somaj, din care cea mai mare parte este destinata celor aproximativ 80.000 de mineri ce vor fi disponibilizati in 1999. Si, cum am spus, cauta si alte solutii pentru reintegrarea lor in munca. Pentru ca, alta cale - momentan - nu exista.
Greva de la inceputul lunii ianuarie nu este deci justificata. Masurile propuse de guvern ameninta insa un "monopol" pe care regimul Iliescu l-a intarit: monopolul "baronilor" sindicali ai Vaii, care isi vad pierdute astfel privilegiile si imunitatile, si monopolul politic al stangii, care isi poate pierde o "rezerva" masiva de voturi si o "unitate de asalt", oricand manevrabila, impotriva celorlalte grupari politice. Nu a mirat pe nimeni ca cererile - deliberat umflate - ale minerilor au fost sustinute de liderii Punr, Prm si, in surdina, de catre cei ai Pdsr. Tot asa cum nu este surprinzator ca Miron Cozma, liderul Lsmvj, este membru al conducerii Prm. Solicitarile sale, in numele acestei ligi sindicale, vizeaza practic anularea oricarei tentative reformiste, blocarea restructurarii si privatizarii, impingand in mod clar economia tarii spre haos. Miron Cozma a cerut, nici mai mult, nici mai putin, ca toate datoriile Cnh sa fie anulate, ca productia Vaii Jiului sa fie preluata in intregime de catre Conel, ca fiecarui miner disponibilizat sa i se atribuie 2 ha de pamant si 10.000 de dolari etc. Mediile obiective au comentat pe larg absurditatea acestor cereri. Viza lor nu era insa una economica, ci politica. Prin ele, liderul Vaii a urmarit sa faca jocul stapanilor sai politici, pescuitorii in ape tulburi vazand in destabilizarea tarii - intr-un moment extrem de delicat, cel al relansarii reale a Reformei - o posibilitate de a pune mana pe putere. Si pentru Opozitie, anul 1999 este esential pentru ca, daca guvernul reuseste, posibilitatea reintoarcerii la putere pe cale legala, prin alegeri, se indeparteaza.
Guvernul a refuzat justificat sa discute cu grevistii manipulati. Si - cu unele exceptii - liderii coalitiei de guvernare l-au sustinut. Faptul ca guvernantii nu "s-au indoit" la amenintarile "baronilor de Jiu", inclusiv la anuntul unui nou asalt al Bucurestiului, este un semnal pozitiv ca ei au inteles ca, de acum, orice cedare costa. Aceasta fermitate trebuia sa se manifeste mai demult. In ceasul al 12-lea nu mai exista alta cale. Respingerea unor cereri absurde si, implicit, a intereselor politice murdare din spatele lor, va asana - intr-o anume masura - viata politica si economica a tarii. Pentru "baroni" de tipul Miron Cozma, ea ar putea fi inceputul sfarsitului. Dar aceasta respingere trebuie insotita de masuri decise pentru redresarea si lansarea economiei. Fara ele, Romania va plonja in cea mai grava criza a sfarsitului de mileniu.