Cu un As al fotbalului, la o miuta de vorbe
Cornel Dinu
"Sunt nascut in zodia Leului si am constructie psihica de invingator"
In lumea plina de fervoare si patimi a sportului romanesc, apelativul de "Procurorul" nu trebuie cautat in nici un dictionar. El il nominalizeaza pe unul dintre cei mai straluciti asi ai fotbalului national, jucator, antrenor si teoretician deopotriva, un om cu o personalitate iradianta, care atrage si respinge cu o forta magnetica: Cornel Dinu, actualul antrenor al echipei Dinamo, totodata si presedinte al gloriosului club bucurestean. Sobru, elegant si rasat, Procurorul isi merita cu prisosinta porecla, emanand, efectiv, rafinament si inteligenta. Cand il intalnesti pe culoarele clubului, imbracat in costumele lui impecabile, trase la "patru ace", cu trabucul in coltul gurii, pare un veritabil "english man" ratacit - insa nu in New York (vorba lui Sting), ci in lumea neiertatoare si dura a fotbalului autohton. Adorat si controversat deopotriva, Dinu a depasit lumea gazonului verde, devenind, vrand-nevrand, o vedeta mondena, un Vip cu o existenta publica, observata si urmarita pas de pas. In stilul deloc "vanatoresc" al revistei "Formula As", l-am rugat sa ne acorde un interviu.
Maidanul cu soare
- Domnule Cornel Dinu, sunteti o personalitate publica, prezenta zilnic in paginile de fotbal ale ziarelor sportive si pe micul ecran. Sunt sigura, insa, ca cititorilor nostri le-ar placea sa afle mai multe amanunte despre Cornel Dinu - omul. Celebritatea este o sursa inepuizabila de curiozitate si interes. Unde v-ati nascut, unde v-ati petrecut copilaria?
- M-am nascut la 2 august 1948, in Targoviste, un oras cu o patina clara a istoriei Valahiei, si as spune ca am avut o copilarie mai mult decat fericita, chiar daca familia mea se confrunta, la vremea aceea, cu greutati foarte mari. Tatal meu facea parte dintr-o familie de boieri moldoveni din Barlad, proveniti din razesii lui Stefan cel Mare si care au avut averi foarte mari, pierdute, bineinteles, dupa 47. Tata era jurist de profesie, doctor in Drept la Lige, dar in anul in care m-am nascut eu se afla in perioada nefasta, cand fusese trimis la "munca de jos". Din 48 pana in 58, a fost maistru-sondor la o schela petroliera. Mama, provenita dintr-o familie de sarbi foarte instariti din Targoviste, terminase Academia de Comert si lucra in contabilitate, la o fabrica de panificatie. Lucrurile s-au schimbat putin incepand cu anul 1958, cand tatal meu a fost reprimit in avocatura. Atunci am realizat mai bine drama familiei mele. Aveam vreo 10 ani si-mi aduc aminte ca tata imi povestea mereu despre drama poporului roman pe care o traise si el. Tot de atunci dateaza un raspuns al lui, pe care n-am sa-l uit niciodata. Intrebandu-l cum de a fost posibil ca intelectualitatea romana sa fie atat de usor distrusa, exterminata in inchisori, umilita, trimisa la munca de jos, tata a rostit o vorba care ma urmareste si acum, si anume ca in momentele importante, poporul roman este neatent.
- Va amintiti, desigur, cu drag de maidanele copilariei, acolo unde viitorul fotbalist Cornel Dinu a batut prima oara mingea, cu alti copii de varsta sa.
- Pasiunea pentru fotbal am deprins-o tot de la parinti. Si mama mea, si tatal meu, care erau oameni de lume, cunoscuti si respectati in Targoviste, aveau aceasta pasiune pentru fotbal: in fiecare duminica, dupa ce luam masa in familie - la care era o obisnuinta sa se serveasca supa cu rasol, o specialitate moldoveneasca-sarbeasca delicioasa - in jur de ora 4-5 dupa amiaza, mergeam pe stadion sa vedem meciurile echipei locale de fotbal (pe atunci Metalul Targoviste). Primele miute din copilarie aveau loc in curtea casei noastre, cu verii mei si cu copiii de pe strada mea. Cand aveam vreo sase ani, ajunsesem sa organizam meciuri in curtea casei parintesti (era o curte destul de mare), meciuri la care participa intreaga suflare a strazii, chiar cu bilete de intrare. In plus, atunci mai existau (ca nu venisera inca blocurile peste noi) maidanele copilariei, unde incingeam meciuri cu gasca mea de pe strada si cu alti copii de prin preajma.
- Cand ati luat in serios fotbalul si cand ati debutat pe terenul de joc?
- Desi eram un bun jucator de handbal - ajunsesem sa joc chiar in echipa liceului pe care il urmam, "Ienachita Vacarescu" - la 14 ani am ales definitiv fotbalul si am inceput serios pregatirea cu antrenori de mare valoare ai Metalului Targoviste. Din 64, am fost promovat in prima echipa si am inceput sa joc regulat. Debutul meu oficial s-a produs intr-un meci de cupa: Metalul Targoviste - Uta, la Sibiu. Eu aveam 16 ani si jumatate si cel care m-a promovat - Rudi Vetzel, o figura de legenda a fotbalului romanesc - a insistat sa fiu lansat in acest meci, care avea loc chiar de ziua lui de nastere, 17 martie. In toamna lui 65, semnam deja pentru Dinamo. Traian Ionescu, antrenor la Dinamo Bucuresti, care avea o foarte buna politica de promovare a jucatorilor mai tineri, ma observase jucand in meciurile echipei nationale de juniori, unde intrasem dupa lansarea mea de la Targoviste. Traian Ionescu i-a convins si pe parintii mei ca ar fi mai bine sa vin in Capitala si ei au fost de acord, astfel ca am terminat liceul si am dat bacalaureatul in 1966, la Bucuresti.
Student la Drept
- Experienta tatalui dvs v-a marcat, totusi: v-ati facut studiile superioare la facultatea de Drept.
- Da, este si o traditie a familiei, dar am simtit ca este si o datorie fata de tatal meu, pe care l-am admirat foarte mult. El a fost un om incercat de viata, dar cu toate acestea a ramas un om de o onestitate si o probitate morala iesite din comun. Imi povestea de multe ori intamplari din viata lui de magistrat, spunandu-mi ca magistratului trebuie sa-i dicteze intotdeauna numai constiinta si litera legii. Sigur, dupa exemplul tatalui meu, in urma educatiei primite, am dobandit si eu acest spirit justitiar deosebit de ascutit si de aceea am urmat Dreptul, desi nu am ajuns sa profesez niciodata.
- Judecand dupa discursurile pe care le tineti in diferite ocazii oficiale, dar si dupa arta conversatiei pe care o posedati la perfectie, ati fi putut fi un avocat stralucit. A fost dramatica alegerea fotbalului in locul magistraturii?
- Nu. Am inteles ca timpurile pe care le traiam atunci nu mi-ar fi permis sa-mi exercit profesia asa cum intelegeam eu sa o fac, si nici sa am un standard de viata mai ridicat, conform conditiei mele. Tata imi povestea ca, atunci cand a terminat el facultatea, in 37, dintr-un salariu de magistrat isi putea permite sa-si cumpere zece costume de haine, zece camasi, cinci perechi de pantofi si sa manance in fiecare seara la restaurant. Conditia unui magistrat era respectata si pretuita intr-un sistem si intr-o tara normala, care au existat la noi inainte de 44; vremuri la care sper ca ne vom intoarce, intr-o buna zi. Imi place sa spun, de cate ori am ocazia, ca adevaratul popor roman este acela pe care-l vedem in fotografiile din epoca interbelica, facute pe Calea Victoriei, si nu acesta, contemporan noua, care este produsul prea multelor decenii de comunism si al carui comportament este strain traditiilor neamului.
Fructele maniei
- Ati prins din plin epoca de aur a fotbalului romanesc. Ati participat la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, in 1970, unde ati avut sansa sa aveti ca adversara echipa Braziliei, in care juca Pele la vremea aceea. Se spune ca pe atunci, in fotbalul romanesc exista o unitate, un spirit de echipa care acum se pare ca s-au atenuat, s-au pierdut chiar.
- Da, e adevarat, m-am gandit de multe ori la aceste diferente si raman la o parere pe care am exprimat-o mai demult: si in fotbal functioneaza teoria liderului. Este vorba de educatia conducatorilor de echipa, a modului lor de a vedea lucrurile, pentru ca ei sunt aceia care dau linia de joc si de comportament intregii echipe; conducatorul este acela care creeaza atmosfera de onestitate si de solidaritate intr-o echipa. Oamenii care conduceau atunci echipele erau realmente produsul sistemului de educatie dinainte de 44, de care vorbeam mai adineauri, si erau de o tinuta morala ireprosabila. In anii 60-70 nu s-a putut vorbi de meciuri aranjate, de trucari de rezultate. Lucrurile s-au alterat dupa aceea, mai pregnant dupa 78, in momentul in care politicul a inceput sa aiba o imixtiune puternica si in fotbal, un fel de dictatura incetatenita atunci, cand fiecare pas era hotarat cu premeditare, inainte de jucarea meciurilor. Si de aici, toate aceste fructe ale maniei pe care le culegem astazi, inca, in lumea fotbalistica, si care vin tot din dereglarile de tinuta morala ale oamenilor care conduc in fotbal. Fotbalistul roman are inca si acum anumite tare de comportament, cultivate sau nu de conducatorii de echipa (dupa perioada conducatorilor din anii 60-70, de care spuneam la inceput, a venit perioada celor cu sapca si cu dosare "curate", care si-au facut rapid loc in fata), dar si eu, si Lucescu, si mai sunt si altii asemenea noua - oameni cu educatie universitara - am incercat sa impunem preceptele de comportament civilizat intr-un grup social unde badarania si lipsa de cultura nu trebuie sa existe.
- Ati regretat ca in anii de glorie de pe terenul cu gazon nu ati avut si dvs. libertatea de miscare pe care o au fotbalistii de astazi?
- Aici e o discutie mai sentimentala. Am avut multe oferte in sensul acesta, prima chiar la 21 de ani, la Campionatul Mondial din Mexic. Dar, atasat fiind foarte tare de tara si de familie, am refuzat. In plus, la 21 de ani, aveam sentimentul ca trebuie sa mai dam ceva si pentru tara noastra, inainte de a juca pentru altii (lucru de care ar trebui sa se tina seama si acum, dar din pacate sentimentul national este considerat in prezent depasit). Urmatoarea oferta mai importanta mi s-a facut la 29 de ani, in Germania, dar am cerut impresarului german sa discute cu clubul meu si sa vada daca exista vreo posibilitate de a pleca legal, pentru ca nu puteam accepta sa fug si sa nu ma mai intorc niciodata in tara, cand eu aveam un cult pentru familie, si in mod deosebit pentru mama mea. Nici nu a putut fi vorba de asa ceva, in schimb a acceptat oferta Satmareanu, care a ajuns pana la urma sa joace la Stuttgart, unde a avut o cariera acceptabila. Sigur, din acest punct de vedere am avut un sentiment de frustrare, dar nu ne nastem cand dorim noi si trebuie sa ne acceptam destinul.
Agonie si extaz
- In anii 70 ati primit de trei ori titlul de cel mai bun jucator al anului. Cand ati avut cele mai mari satisfactii: ca jucator, sau ca antrenor? Va intreb pentru ca, in momentul in care parasesc gazonul si nu mai joaca, multi fotbalisti de geniu clacheaza, au caderi psihice ingrozitoare.
- Asa este, din pacate. Eu am jucat pana la 35 de ani si mai puteam sa joc. Si pentru mine, momentul acesta al retragerii a fost dramatic, intr-adevar, dar am stiut sa trec peste el. Pentru ca asa cum la 14 ani mi-am propus sa joc in echipa nationala si am reusit, in noua mea profesie, de antrenor, mi-am propus jaloane foarte inalte (am mostenit vointa si ambitia de la mama, la care se adauga faptul ca sunt Leu, ca zodie, deci, prin definitie am dorinta de a reusi, de a invinge, in orice situatie). Am avut momente de satisfactie unica pe terenul de fotbal, am castigat titlul de cel mai bun jucator in 1970, 1972, 1974, in urma unor anchete de presa incontestabile, dar si mai tarziu sansa mi-a ramas credincioasa si am dobandit si ca antrenor rezultate notabile (in 1984, am ajuns cu Dinamo in semifinalele Cupei Campionilor Europeni, iar in 84-85 am avut o suita de 20 de jocuri in campionat, fara nici o infrangere), pana in momentul in care am avut un conflict cu o parte din conducerea de atunci a Ministerului de Interne si pentru mine au inceput vremurile de restriste. In 1985, am fost silit sa-mi abandonez postul si am fost trimis ca antrenor la copii si juniori, apoi in divizia B, colindand pe la mai multe echipe din provincie - la Targoviste, la Targu Mures, la Cluj, la Galati. M-am gandit de multe ori ca destinele sunt repetabile, chiar in familie: asemenea tatalui meu, am cunoscut "splendoarea si decaderea", cand am fost trimis, ca si el, la "munca de jos", pentru ca nu eram de acord cu regimul. Aveam o origine si o educatie aristocratica si, mai ales, aveam o gura foarte sloboda si eram recunoscut din acest punct de vedere, pentru ca injuram si criticam regimul si ceea ce se petrecea in vremurile acelea. Ca urmare, din 85 pana in 89, viata mea s-a transformat intr-o vanatoare continua, nu mi s-a mai dat voie sa intru in Bucuresti; oriunde ma duceam, Securitatea venea dupa mine si incepeau rapoartele denigratoare, greutatile, mizeriile, pana eram silit sa plec in alta parte. Mi-aduc aminte ca la Cluj, in toamna lui 1987, trei luni de zile nu am avut voie sa fiu anuntat ca antrenor, nu am avut voie sa stau pe banca, nu se vorbea la radio de mine, chiar daca antrenam o echipa de prima divizie - Universitatea Cluj. Cu tot acest "incognito", am fost asaltat de Securitate si acolo, de unde am fost dat afara in 1988, si atunci Valentin Ceausescu a fost singurul care s-a oferit sa ma ajute. Obosit de vanatoarea aceasta continua, am acceptat postul de antrenor la Scornicesti, acolo unde bratul Securitatii si al Ministerului de Interne nu mai era asa de lung. Am stat trei luni de zile la Scornicesti si acolo m-a prins Revolutia.
O iubire pentru toata viata: Dinamo
- Sunteti legat prin multe fire de clubul Dinamo. De ce nu l-ati parasit niciodata? Sunt convinsa ca ati avut mai multe oferte.
- Da, intr-adevar, sunt foarte legat de acesta, desi am suferit foarte mult in 85, cand am fost victima unei "lucraturi de cabinet". Totusi, Dinamo a fost un club care pe mine m-a lansat si am acest respect fata de amintirea oamenilor care m-au format, si fidelitate pentru echipa aceasta. De aceea, desi am reusit sa impun o imagine destul de buna la Fc National pana in 94, in 95, desi in conditii dificile, m-am intors la Dinamo. Consider ca Dinamo ne-a format ca oameni - pe mine si pe colegii mei de generatie - ne-a facut sa fim cunoscuti, am vazut lumea cu Dinamo si avem si noi obligatia sa reasezam acest club pe locul pe care il merita. Desi am avut oferte foarte interesante, una chiar din partea lui Copos, cu un salariu foarte atragator, am zis ca eu nu plec de la Dinamo si ca nu exista pret pentru asa ceva.
- Inteleg din ceea ce-mi spuneti ca viata dvs. nu a fost intotdeauna roz. Au existat si momente de teama, de indoiala. Cum reusiti sa treceti de zona infrangerilor, atat in viata, cat si pe terenul de fotbal?
- Cu umor, ca tot romanul. Ceea ce m-a ajutat foarte mult a fost faptul ca m-am inconjurat intotdeauna de prieteni, oameni de valoare si foarte buni romani - scriitori, profesori, actori, poeti. Am avut intotdeauna aceasta inclinatie spre literatura si istorie, de aceea am fost si sunt foarte apropiat de marii scriitori si marii oameni de cultura ai neamului nostru. La fel, in urma cu douazeci de ani, exista o perioada mult mai boema, mai placuta, in care nu se regaseau tensiunile care exista acum. Atunci, lumile scriitorilor, actorilor, sportivilor, se intersectau deseori - ne intalneam pe la restaurante, in salile de teatru, in tribune, la meciuri, in locurile de intalnire ale scriitorilor - la Mogosoaia era o atmosfera foarte frumoasa - iar lucrul acesta m-a ajutat sa trec peste perioadele dificile. Greutatile, insa, asa cum va spuneam, au inceput in special dupa 1985, cand practic nimeni nu mai avea voie sa se uite la mine, eram ca un proscris, dar totusi am mai gasit, din cand in cand, cate o usa deschisa din partea prietenilor. Dintr-un anume punct de vedere am avut noroc, in sensul ca Securitatea m-ar fi putut pedepsi mult mai cumplit pentru felul in care vorbeam eu la adresa regimului am avut noroc, se pare, cu Postelnicu. Asta am inteles-o dupa 1990, cand am vazut unul din rapoartele despre mine care ii erau inaintate periodic, si pe care Postelnicu, care avea o anume sensibilitate fata de oamenii valorosi, intr-un moment in care a avut un dram de inima, a scris asa: "Sa fie tecstat in continuare!" ("tecstat", in loc de "testat", adica).
In ceea ce priveste trairea infrangerii pe terenul de fotbal, cu gustul ei nu m-am impacat niciodata. Sigur, infrangerile erau destul de rare in campionatul intern, maximum 5-6 meciuri pe an, insa de fiecare data, gustul infrangerii m-a chinuit profund. Fiind Leu, am aceasta constructie psihica de invingator si imi doresc cu ardoare sa castig.
- Si ca jucator, si ca antrenor, v-ati petrecut weekend-urile departe de casa, si perioade destul de lungi ati stat in cantonamente. V-a afectat lucrul acesta viata de familie?
- Eu m-am casatorit oarecum tarziu, la 29 de ani, in 77, si am fost toata viata un copil mamos, am fost foarte atasat de mama mea. In fotbal nu exista weekend-uri. Finalurile de saptamana nu sunt zile de recreere si de distractie, ci au fost zile de munca, de lupta, de joc. Dar am avut sansa ca sotia mea (si ea este jurist, ne-am cunoscut in facultate) sa ma inteleaga foarte bine si, desi nu stie mai nimic despre fotbal, sa fie, din multe puncte de vedere, cel mai bun sfatuitor al meu, chiar daca uneori sunt si discutii in contradictoriu - ea este Berbec si eu sunt Leu.
- Acum aveti timp sa va ocupati de familie, de copil?
- Intr-o oarecare masura, am timp mai mult acum. Avem un copil, un baiat de 10 ani, care inseamna foarte mult pentru noi, e un copil foarte bun, inteligent, placut, cu simtul umorului, si incerc sa-mi petrec cu el cateva ore bune pe zi. Raspunzand si de club, si de echipa, se intampla uneori sa plec dimineata la 9.00 de acasa si sa vin la 12.00 sau la 1.00 noaptea, dar am ajuns la un anumit "modus vivendi" astfel incat sa nu apara dereglari sau tensiuni in viata noastra. Este vorba si de o anumita intelegere superioara, reciproca, pentru ca viata, si pe mine, si pe sotia mea, ne-a calit. Intamplarile neplacute prin care am trecut impreuna ne-au facut sa fim solidari, sa formam o echipa.
- Ati aparut, nu de putine ori, in atentia publicului ca un personaj extrem de controversat. Cum va explicati anumite antipatii exprimate vizavi de persoana dvs.?
- In mare masura, antipatiile vin din confuzia de valori. La noi, notiunea de valoare a fost totdeauna relativa. In general, neamul romanesc (si nu numai cel de acum) n-a stiut sa discearna bobul de neghina. Eu am fost crescut in respectul acesta pentru adevar si de aceea am incercat intotdeauna sa spun lucrurilor pe nume, fara menajamente. Sigur ca pe cei mai multi ii deranja adevarul si nu foarte usor acceptau ceea ce li se sugera sau li se spunea. Dar, cu timpul, am devenit un interlocutor care asculta, mi-am creat acel baraj al primelor 20 de secunde, in care trebuie sa-mi reprim reactiile, oricat de spontane si de conforme cu adevarul ar fi ele. Cred ca o mare parte a antipatiilor vin si din faptul ca de multe ori am reflectii destul de caustice, de acide si la aceasta se mai adauga, poate, si faptul ca exista aceasta asimilare gresita a ceea ce a insemnat sportul la Dinamo, clubul Ministerului de Interne, care a fost, in regimul trecut, un simbol al dictaturii. Oamenii au suferit atunci, si trebuie intelesi.
- Credeti ca exista ceva ce nu s-a spus pana acum despre Cornel Dinu si ati dori sa se stie?
- De multe ori am fost asimilat cu un tip foarte dur, foarte inchis, incisiv in exprimare. Adevarul nu este acesta, si cei care ma cunosc foarte bine - putini la numar - stiu ca de fapt sunt un om foarte sensibil si sentimental. Dar sunt un om crescut in respectul principiilor, am primit aceasta educatie in familie si nu fac rabat de la cinste si corectitudine, desi am fost supus tentatiilor nu de putine ori. A gresi este omenesc, am gresit si eu, totusi, eu zic ca am facut greseli mici si am platit pentru ele un pret destul de piperat.
- Ce va doriti pentru anul care tocmai a inceput?
- Ca tot romanul care trece de 50 de ani, imi doresc sanatate, atat mie, cat si familiei mele si neamului meu. Apoi, as vrea ca Dinamo sa reconfirme spiritul acestui club, devenit traditie, sa demonstram valoarea si profesionismul jucatorilor nostri. Imi doresc foarte mult sa aduc echipa Dinamo pe locul pe care il merita si sa renastem prin jocul echipei noastre gustul pentru un fotbal de calitate. Si, nu in ultimul rand, sa marim continuu numarul de suporteri ai stilului de joc Dinamo, deci sa aducem cat mai multi oameni alaturi de clubul nostru. Ma gandesc la o prezenta cat mai lunga in campionat, ceea ce inseamna revenirea lui Dinamo la traditia cartii sale de vizita.