Cu iarna, pe drumuri basarabene
Impresii dintr-o scurta trecere peste Prut
Lingura de bulion
Am ajuns la Chisinau o data cu iarna. Ningea cu fulgi mari, iar zapada trecea de glezne. Orasul, pe care il cunosteam doar din carti ilustrate, parea integrat intr-un basm. M-au impresionat curatenia sporita de albul omatului si linistea cuminte a metropolei basarabene. Uitandu-ma la fetele trecatorilor, ma gandeam ca sunt, negresit, asa cum ii stim de la Bucuresti: onesti peste masura, putin patetici, chiar dominati de un spirit, poetic sa-i zic, in conversatie. Imi erau, ce-i drept, putin cunoscuti, doar din jurnalele noastre de stiri. Numai ca, aproape intotdeauna, la stiri vazusem extreme: ori poduri de flori si oameni inlacrimati privind statuia lui Stefan cel Mare, ori batrani care isi iau pensia din jumatate in jumatate de an, sau studenti protestand in strada impreuna cu profesorii lor.
Si iata-ma acum, la fata locului, "calator". Nimic iesit din comun nu-mi sarea in ochi; poate doar cladirile foarte ingrijite, strazile largi, neimbacsite ca la noi. Normal, pasii m-au purtat si intr-o piata. Mult mai mare decat Oborul bucurestean, curata, cu marfa multa, forfota si mai multa... Am observat ca pe margini erau, ca in filme, grupuri de dubiosi, care se incalzeau la focuri de sipci aprinse in butoaie si isi frecau mainile, mutandu-se de pe un picior pe altul. Mi-am zis: ca in orice piata...
La un moment dat, am vazut ceva ce putini cred ca au mai vazut: un vanzator a desfacut o cutie de bulion si a vandut unei femei 100 de grame. De bulion. Adica a luat cu o lingura de lemn din conserva si a pus intr-o punguta 100 de grame de bulion! Dintr-o data, s-a prabusit totul: linistea de pana atunci nu era o liniste a echilibrului, ci o liniste a deznadejdii, ajunsa la capat. Cat de disperata poate fi o gospodina, cat de amutita in durerea ei, incat sa fie nevoita sa cumpere doar o lingura de bulion... Dupa aceea, am mai vazut ca se cumparau, cu suta de grame, si pastele fainoase, si carnea...
Intr-unul din drumurile mele am cunoscut o femeie care m-a rugat sa-i trimit din Romania, pentru copiii ei, patru manuale. Jenata, fara sa ma priveasca in ochi si cu glasul inmuiat, m-a rugat sa nu le trimit pe toate o data, ci in transe, ca sa poata sa le plateasca. Isi creste singura copiii. Sotul ei a disparut in urma cu mai bine de doua luni. Pur si simplu, de pe strada. Nici politia nu l-a gasit. Incepe sa planga si ma sfatuieste sa am mare grija sa nu umblu singur pe strada, seara. Asa am aflat ca au mai disparut oameni, iar lumea, inspaimantata, banuieste ca au fost rapiti pentru organe.
"Eu ti-s frate, tu mi-esti frate/ In noi doi, un suflet bate"
Din camera mea de la hotel, un hotel modern si foarte curat, vedeam un parc, si o strada care dadea in bulevardul principal. Din nou contraste: parcul, acoperit de prima ninsoare, era superb, dupa ce viscolise jumatate de zi si toata noaptea; in partea cealalta, strada, al carei carosabil era perfect curatat (numai pe noi ninsoarea ne ia in fiecare an pe nepregatite, repetandu-se acelasi circ, cu utilajul care e prea bicisnic ca sa iasa la treaba!). Dupa socul pe care il avusesem in piata, puteam acum sa ma "refac": strazile erau pline de masini luxoase, chiar limuzine, de parca era o defilare a exponatelor unui salon auto! Lazile si Volgile au fost coborate la "munca de jos", erau taxiuri!
O data in plus, tarile-surori nu se dezmint: ca si la noi, sare in ochi diferenta de calibru financiar; ca si la noi, s-a format deja o patura suficient de dubioasa, cu buzunarele doldora, care si-a impartit economia. Ca si la noi, gospodine care numara firele de patrunjel puse in ciorba si restaurante luxoase care, incepand cu amiaza, sunt arhipline. Ca si la noi, o viata de noapte trepidanta, cu tot tacamul, de la "fetite dulci" pana la jocuri de noroc. Comparand in felul acesta, granita devine, mai degraba, un produs al imaginatiei, un semn conventional.
Mancam la restaurant si am vazut un grup de cinci tineri, imbracati in haine de piele, care s-au ridicat de la masa fara sa plateasca. Nimeni nu a alergat dupa ei cu nota de plata. Un ultim episod, care m-a facut sa nu mai vad Chisinaul in acea lumina idilica, s-a petrecut seara, la hotel. Urma sa plec in ziua urmatoare, dimineata. Receptionerul mi-a sugerat ca e mai bine sa platesc pe loc, ca nu se stie ce se poate intampla, mai ales daca ies singur la plimbare...
Manastiri martirizate
Capriana
Aveam sa ma eliberez de surprizele si angoasele Chisinaului in drumul facut la Manastirea Capriana, ctitorie de pe vremea marelui Stefan. Situata pe un platou, la mai bine de jumatate de ora de mers cu masina din Chisinau, manastirea mi-a aparut dintr-o data in fata, cu zidurile ei groase, ca de cetate. Pana atunci, fusese ascunsa de ninsoarea deasa. Stiam ca si Capriana a avut soarta atator biserici si manastiri din lagarul comunist: in 1962, a fost inchisa si transformata in sanatoriu pentru copiii tuberculosi. Putinii calugari care mai traiau s-au intors aici, dupa 1989, din colturile de tara in care fusesera azvarliti. Capriana are acum aproape 100 de calugari si a redevenit lacas de rugaciune, asa cum a fost lasat de Dumnezeu.
Uimirea mea a fost ca zidurile manastirii ascundeau trei biserici. Un calugar m-a condus, pentru inceput, in biserica cea mica, de iarna, care era in plina sarbatoare. Era o nunta.
Nume intre istorie si legenda si-au legat trecerea pe acest pamant de Capriana. Manastirea, care are hramul Adormirii Maicii Domnului, a fost ctitorita de Stefan cel Mare; temelia a fost pusa in 1470, dar inca de pe vremea lui Alexandru cel Bun, pe la 1420, s-a pus cuvant pentru ridicarea sfantului lacas. Bunul domn Alexandru a daruit sotiei sale, Malina, asa-numita "poiana a lui Chiprian", alaturi de cinci sate. Pe acea poiana se afla, pare-se, o manastire, Varzar. Dorinta domnitorului era ca "aceste daruri sa-i fie Doamnei uric cu tot venitul lor". Capriana a fost refacuta de Petru Rares, la 1545. Devenita una dintre cele mai bogate manastiri din Moldova, avand nu mai putin de 23 de mosii, Capriana a fost inchinata manastirii bulgaresti Zografu de la Muntele Athos. Mai tarziu, pe la inceputul secolului al Xix-lea, Capriana a devenit "manastire arhiepiscopala".
In curtea manastirii este inmormantat Mitropolitul Gavril Banulescu Bodonea, cel care a desavarsit ridicarea bisericii centrale. Aceasta biserica se foloseste numai vara pentru ca, fiind construita din piatra, este foarte friguroasa. Clopotnita are opt clopote, cel mai mare depasind greutatea de trei tone.
Cu durere, calugarul imi spune ca minunatiile de icoane, pictate in secolele trecute, care impodobeau bisericile, au disparut in vremea comunistilor. Acum au ramas doar cateva icoane vechi, restul fiind reproduceri recente...
Putin mai departe, pe un deal, se inalta cea de-a treia biserica a manastirii. Acum este in reparatii. A fost construita in 1840, chiar de mana calugarilor. I s-a dat hramul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe.
Inca din secolul trecut, in special in manastirile mari, cum era si Capriana, au fost numiti stareti rusi sau ucraineni. Aceasta a atras dupa sine obligatia invatarii limbii ruse de catre calugarii de rand. Am citit in "Basarabia - aspecte din istoria Bisericii si a neamului romanesc" de Pr. Prof. Dr. M. Pacurariu ca, o data cu aceste numiri, slujbele au inceput sa se tina in slavoneste.
Chinurile manastirii Capriana, precum si ale celorlalte manastiri din Basarabia, nu s-au oprit aici: dupa cel de-al doilea razboi, dupa ruperea Basarabiei de Romania, au fost inchise trei sferturi din bisericile ortodoxe romanesti si aproape toate manastirile. Capriana si-a inchis portile in 1961, calugarii au fost arestati sau imprastiati, bunurile au fost luate cu japca si risipite. Noi, cei din tara, cu greu ne putem inchipui prin cate a trecut biserica ortodoxa romana din Basarabia...
Pamantul din jurul manastirii Capriana este cultivat cu grija. Calugarii cresc pasari si porci, pe care ii dau la schimb pentru cele trebuincioase vietii de zi cu zi. Fiind iarna acum, cel mai important lucru este asigurarea lemnelor pentru foc. La Capriana, nu se mananca decat legume, peste si lactate.
La cererea mea, staretul asezamantului, parintele arhimandrit Platon, imi acorda o scurta intrevedere. Este un barbat voinic, care nu a implinit inca 40 de ani.
Parca suntem ai nimanui...
- Cum va descurcati, parinte, la vremuri asa de grele?
- Cu rugaciune, post si ascultare. Trecem acum printr-o incercare, pentru care ne rugam la Dumnezeu sa ne dea rabdare. Dar intotdeauna, dupa greutati, au venit si perioade mai luminoase... Dar vreau sa va pun, la randul meu, o intrebare: dv., ca simplu crestin roman, cum vedeti situatia noastra, a calugarilor din Basarabia? Parca suntem ai nimanui... Credeti ca ar fi mai bine pentru Capriana daca am trece sub obladuirea Bisericii Romane?
- Mitropolia Basarabiei si Bucovinei, care tine de Biserica Ortodoxa Romana, nu a fost recunoscuta de Parlamentul Republicii Moldova. Desi aici slujesc romani, si nu rusi, Capriana se afla sub jurisdictia Mitropoliei Moldovei, care este subordonata Moscovei...
- Aceasta manastire, pe vremea Mitropolitului Gavril, s-a aflat sub obladuirea Sfantului Munte Athos; Ips Petru, care este actualul Mitropolit al Basarabiei si Bucovinei, a fost, si el, staret la Capriana...
- Ati incercat sa luati legatura cu comunitatile de romani din lume?
- Au fost aceste incercari, dar ni s-a spus ca suntem in alta mitropolie... De aici pornesc unele probleme... Ce putem face? Doar sa ne rugam la Dumnezeu sa ne inmulteasca rabdarea si credinta...
P.S. As fi ajuns mult mai greu la Manastirea Capriana, daca nu i-as fi cunoscut pe Tatiana si pe Vitalie Lupu. Doi romani generosi, cu suflet bun. Le multumesc inca o data si ma bucur ca mi-au devenit prieteni.