Mircea Cartarescu
"Sunt un optimist bine temperat. Mi se pare ca toate lucrurile sunt cum trebuie sa fie"
Modest si timid, poetul si romancierul Mircea Cartarescu nu recunoaste defel ca e celebru: "Florin Calinescu e celebru. Eu, nu!" Totusi, premiile literare acordate in Romania de mai bine de un deceniu merg aproape toate spre el. In presa straina, Mircea Cartarescu este prezentat drept un fenomen: "O iluminatie brusca si orbitoare pe firmamentul pal al literaturilor europene" ("Le Monde"). "Le Magazine litteraire" nu ezita sa vorbeasca despre o revelatie - revelatia de inalt nivel a unui tanar romancier si poet roman, Mircea Cartarescu. Am considerat potrivit sa le oferim cititorilor nostri iubitori de literatura un dar de Craciun oferit de tanarul maestru al cuvintelor: un interviu.
Albia de sub pomi
- Domnule Mircea Cartarescu, imagini si trairi din copilaria dvs., alaturi de imagini ale Bucurestiului vechi, transpar in multe din paginile cartilor pe care le semnati. Ce va amintiti din copilarie, cum era copilul Mircea Cartarescu?
- Am foarte multe amintiri din copilarie. Mi-aduc aminte foarte bine parti din Bucurestiul vechi, mai ales Oborul si Calea Mosilor cea veche, plina de farmec, care a rezistat pana dupa ce am terminat eu liceul si apoi a fost demolata. Colentina, cartierul in care m-am nascut, era parca un fel de bidonville - o veritabila mahala a Bucurestiului - cu case negustoresti, unele foarte bizare, altele complet kitsch, altele pitoresti din alte puncte de vedere, cu o lume greu de inteles astazi. Ai mei nu stateau la bloc, ci la casa, o casa traditionala, cu curte. Imi amintesc cum mama ma adormea in albie, imi amintesc pomii in care ma suiam. Inca din primii ani ai copilariei mele ne-am mutat in Floreasca, unde am locuit pana pe la 5 ani. Fara indoiala, nu eram un copil foarte jucaus. Eram foarte retras, imi placea mult mai mult sa citesc decat sa ma joc, ma jucam singur de obicei, sau cu sora mea. Doar cativa ani am fost intr-un grup mai mare de copii, cand am experimentat, pe pielea mea, si tristetea, si bucuria vietii in grup. N-am fost niciodata, insa, un lider de grup, dimpotriva, ma socoteam chiar eu insumi un ins de rangul al treilea, al patrulea...
- S-a intamplat ceva in copilaria dvs. care v-a determinat sa va alegeti cariera aceasta?
- Tot ce pot sa spun este ca am avut o memorie iesita din comun a versurilor. Stiam - imi povesteste mama, si n-am de ce sa n-o cred - la varsta de trei ani, sute de poezii pe de rost. Practic, tot ce mi se citea memoram imediat, chiar poezii de cinci, sase, sapte strofe (am invatat, apoi, sa citesc pe la cinci ani). Aceasta memorie a versurilor mi-am pastrat-o si astazi.
- Cum era adolescentul Mircea Cartarescu?
- Foarte bizar, aproape schizofren, nu puteam avea contacte cu colegii mei. Mergeam la cenaclu inca din liceu, dupa aceea am inceput facultatea, unde, chiar din primul an, am fost "stalp" de cenacluri literare - si la Cenaclul "Junimea" al profesorului Crohmalniceanu, si la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, si, mai tarziu, la cenaclul care se tinea martea la Clubul Universitas din Schitu Magureanu si care era condus de Mircea Martin. Era singurul lucru care imi facea placere; asteptam sa vina ziua cu cenaclul ca fiind singura zi in care ma simteam in viata, in care simteam ca traiesc. In rest, era mult mai cenusiu totul.
Insula cu poeti
- Care v-au fost colegii de generatie?
- Colegi si prieteni foarte buni mi-au fost Traian T. Cosovei - el a fost cel mai bun prieten al meu in facultate - apoi Florin Iaru, Ion Stratan, Nicolae Iliescu, George Cusnarencu, Mircea Nedelciu. Despre toti am amintiri extraordinar de frumoase si chiar daca intre timp cu unii m-am racit, totusi a ramas intre noi o solidaritate dincolo de orice mica meschinarie tangentiala.
- Cand si cum s-a produs debutul dvs.?
- Am debutat in 78, cand Manolescu a facut o pagina in "Romania literara", care se numea "Poeti studenti din Bucuresti" si in care erau publicati vreo zece poeti din Cenaclul de Luni. Aveam si eu o poezioara acolo, pe care n-am mai publicat-o dupa aceea nicaieri, insa am fost extrem de fericit ca am publicat in "Romania literara" si chiar girat de Nicolae Manolescu - asta era pentru mine culmea consacrarii atunci. Imi amintesc intotdeauna cu placere de pagina aceea, mai ales ca tocmai a aparut in "Romania literara" o pagina similara, pe care, de data aceasta, o public eu - pe post de Nicolae Manolescu - cu sapte dintre cei mai talentati poeti care frecventeaza Cenaclul "Litere" al facultatii noastre. Pagina aceasta apare la exact 20 de ani de la debutul meu.
- Care era atmosfera in viata literara romaneasca la vremea debutului dvs.?
- Era o atmosfera paradoxala. Pe de o parte, fireste, lucrurile erau ingropate adanc sub pamant si lumea literara era subterana. Exista, cum se stie, cenzura serioasa, totul mergea greu, se publica greu, nu se ajungea usor la notorietate pe cai obisnuite. Totusi, colegii mei si cu mine ne-am facut o notorietate inversa, si anume prin faptul ca eram foarte criticati de revistele filo-comuniste si filo-securiste care existau pe atunci. Eugen Barbu avea in "Saptamana" un serial numit "La judecata de apoi a poetilor", in care apareau serii intregi de astfel de furibunde comentarii despre poeziile noastre. Ele il vizau pe Nicolae Manolescu - de fapt, prin noi - insa, intr-un fel sau altul, ne-au facut mai populari decat toata critica pozitiva, elogioasa. Asa ca ne-a crescut cota la bursa valorilor si, practic, simteam ca toata lumea este cu ochii pe noi. Sigur, se uitau urat la noi vecinii si rudele care ne vedeau balacariti in fiecare numar din "Saptamana"; in schimb, lumea literara, si de aici, si de peste hotare - "Europa libera", "Vocea Americii" - ne-au laudat atunci foarte tare. Era o lume paradoxala. In marea aceea de compromisuri, noi aveam o insula, o mica lume in care eram liberi, un fel de mic nucleu de societate civila. Mai ales in Cenaclul de Luni, unde citea oricine voia si orice voia (era aproape uimitor pentru vremurile acelea!) si unde comentariile erau facute fara nici un fel de precautii. Asa incat, dupa sapte ani, Cenaclul de Luni a fost desfiintat de catre Comitetul de Partid al Universitatii, pentru "subversiune" - chiar asa suna acuzatia pentru care a fost desfiintat. Deci, pe de o parte, era cenzura, era o societate totalitara si o cultura foarte inghesuita, pusa cu spatele la zid; pe de alta parte noi, in subterana noastra, in mica noastra lume studenteasca, ne simteam foarte liberi. Practic, nu regret nici un vers din sutele pe care le-am scris atunci: nu le-as fi scris altfel nici astazi!
Debutul
- Primul dvs. volum - "Faruri, vitrine, fotografii" - v-a adus, in 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor. Un debutant in varsta de 24 de ani si deja celebru...
- Volumul are o istorie destul de ciudata, dar nu iesita din comun: profesorul Crohmalniceanu, care conducea Cenaclul "Junimea", i-a vorbit despre mine lui Marin Preda - care conducea inca Editura Cartea Romaneasca - i-a dat manuscrisul meu sa-l citeasca, lui Marin Preda i-a placut si astfel am fost indrumat catre redactorul de carte, poetul Mircea Ciobanu, care mi-a publicat cartea fara nici o modificare. Este, practic, singura mea carte aparuta in perioada comunista fara nici un cuvant schimbat. Cum s-a intamplat asta? Datorita unor imprejurari speciale: cu un an inainte, Ceausescu desfiintase oficial cenzura si in 1980 a urmat o perioada de deruta in care, de fapt, directorii de edituri si redactorii de carte isi pasau obligatia cenzurii unii altora. Nimeni nu stia cine trebuia sa faca aceasta cenzura neoficiala si atunci, timp de un an, cenzura s-a facut foarte arbitrar. Urmatoarea mea carte, insa, "Poeme de amor", a avut mari probleme, ea a fost scoasa din doua tipografii - la Bucuresti si la Bacau - de catre Consiliul Oamenilor Muncii din tipografiile respective, pe motiv ca ar fi fost obscena. Cu foarte mare greutate s-a publicat, si foarte, foarte mutilata.
- In romanele dvs. apare o lume fascinanta si bizara, in acelasi timp. De unde-si trage seva imaginatia dvs. scriitoriceasca? Va intreb pentru ca, intr-o vreme in care formulele pareau a se fi epuizat in romanul romanesc, dvs. ati venit cu un univers nou.
- Da, dar eu nu ma consider romancier, ma consider poet, chiar prozele pe care le scriu nu sunt, dupa parerea mea, proze adevarate, proze de creatie, ci sunt poeme. Toata logica lor este o logica poetica, ele nu cuprind naratiuni care se ramifica si se leaga intre ele la nivelul acesta prozastic, ci sunt legate prin simboluri subsidiare, printr-o anumita coerenta a atmosferei. Nici "Travesti", nici "Nostalgia", nici "Orbitor" nu sunt romane cu adevarat, ci - cum de fapt au observat si criticii - in general surprind aceeasi lume ca si in poezia mea. Numai ca exista lucruri - imagini, trairi - pe care, intr-adevar, nu le poti pune sub forma de versuri; exista lucruri care au nevoie de dezvoltare, de spatiu, de un anumit spatiu de manevra imagistica si vizionara, asa incat am fost silit, de vreo zece ani incoace, sa scriu proza. Am simtit ca poezia pe care o scriam nu ma mai incapea.
- Ati purtat steagul generatiei optzeciste, alaturi de colegii dvs. de generatie, si ei poeti si scriitori foarte cunoscuti. Se mai pastreaza spiritul acesta in literatura actuala?
- Intodeauna m-am certat cu acesti colegi care cred ca optzecismul a trecut si in anii 90. Parerea mea este ca nu, si ca este foarte bine ca este asa. Generatia 80, dupa parerea mea, este istoricizata; as spune eu ca experimentul optzecist a tinut cam din 1978 pana in 1985 - adica atat cat a durat, de fapt, Cenaclul de Luni. Mie mi se pare ca, de fapt, Cenaclul de Luni acopera fenomenul optzecist, la care s-au raliat si provinciile cu mai putin succes si ca, dupa 1985, poetii cei mai buni ai grupului optzecist au incercat sa faca altceva, alta poezie. Deci, eu cred ca optzecismul nu mai exista astazi cu adevarat, si ar fi si ciudat sa existe. El este un fenomen care a ramas in anii 80. Un fenomen stralucit, de altfel.
Decadenta si haos
- D-le Cartarescu, care este conditia poetului la ora aceasta in Romania?
- Dezastruoasa - as spune eu. Poezia este una din artele care au cazut cel mai tare la bursa valorica a culturii romane. Este normal lucrul acesta, de inteles; poezia nu supravietuieste in perioadele de mare decadenta sociala, ar fi si ciudat sa infloreasca poezia atunci cand totul se distruge - in jurul nostru este numai distrugere si atunci fireste ca poezia, care are nevoie de o anumita stabilitate ca sa existe, nu are cum sa prinda foarte tare. Poezia are nevoie de liniste, de o anumita liniste interioara, or noi traim intr-o lume aflata in expansiune haotica in care, practic, foarte greu se poate construi ceva.
- Va sunt dragi cartile dvs.? Cum le priviti acum?
- Singura carte care mi-e draga e "Levantul". E singura carte pe care o iubesc. "Levantul" este o carte scrisa cu mare placere, scrisa in aproape doi ani de zile - in 88 si inceputul lui 89. E o carte pe care o stiu pe de rost si din care imi face placere sa citesc intotdeauna. Aici a functionat spiritul balcanic, mostenit de la mama - "Levantul" e o carte privita, intr-un fel, prin ochii mamei mele, ochi balcanici, ochi muntenesti, e o carte despre spiritul muntean, dar este mult mai mult si mult mai putin, in acelasi timp. Mama este munteanca, de langa Bucuresti, dintr-o presupusa familie bulgareasca. Asa incat, dupa mama, eu ma consider un balcanic adevarat. Dupa tata, sunt banatean. Revenind la "Levantul", epopeea mea a fost pusa recent in scena, cu mare succes, de regizoarea Catalina Buzoianu, la "Theatrum Mundi". In rest, sunt mandru de unele carti ale mele, sunt foarte mandru de "Nostalgia", care are acolo poate cel mai bun text scris de mine vreodata - este o povestire lunga numita Rem. Sunt mandru de cateva pagini din "Orbitor", insa nu-mi face placere sa recitesc cartile astea. Chiar nu le recitesc niciodata.
- Aveti o carte de capatai, de suflet, o carte la care tineti foarte mult si care va remonteaza atunci cand o rasfoiti, din cand in cand?
- Recitesc in fiecare an toata opera lui Dostoievski. Adica, iau cele 11 volume ale Operelor sale complete si le recitesc. De ce? Dostoievski este autorul meu preferat; el poate inlocui, dupa parerea mea, intreaga literatura a lumii.
Un "Geaman" adevarat
- Cum isi imparte ziua un poet intre cariera pedagogica, familie si muza sa nelinistita?
- Sunt cam lenes, ma trezesc cam pe la 10.00 in fiecare zi, imi mai trebuie apoi o ora si ceva sa ma dezmeticesc, beau o cafea cu sotia mea - asta ne ia cel putin o ora, timp in care punem la cale treburile casei. De obicei, am grija ca fiica mea (in varsta de 11 ani) sa-si faca temele, sa plece la scoala in ordine, apoi ma apuc de treburile mele. De obicei, la 14.00 am primele cursuri, pana pe la 18.00, iar seara imi apartine, seara nu fac nimic, nu ating tastatura computerului seara, ci ma uit la televizor, citesc.
- Sunteti nascut in zodia Gemenilor. Care sunt caracteristicile acestei zodii pe care le recunoasteti in personalitatea dvs.?
- Da, sunt nascut pe 1 iunie, in Gemeni, si daca ar fi sa-mi aleg singur zodia, tot zodia Gemenilor mi-as alege-o, sunt foarte multumit de ea si cred ca firea mea corespunde zodiei asteia. Adica ma simt un Geaman adevarat, o fiinta-duplex, o fiinta cu o fata sociala, mai curand conventionala, sub care se afla o fata ascunsa, in care ma recunosc cu adevarat. Ma simt bine in zodia mea, in general sunt un optimist bine temperat, nu obisnuiesc sa ma plang sau sa caut nod in papura, mi se pare ca toate lucrurile sunt cum trebuie sa fie.
- Ce faceti in timpul liber? Aveti vreo alta pasiune in afara de a scrie?
- Da, mai si citesc din cand in cand. Dar nu literatura. Prefer carti stiintifice, din domeniile cele mai diferite. Am si o pisica, pe Codita, alba cu negru, care mi-e foarte draga (dar ea nu trebuie sa stie!) si pe care-mi place s-o fugaresc prin toata casa. Imi mai place sa vad cate un film, din cand in cand.
- Ce doriti sa va aduca noul an?
- Sunt o persoana care ia lucrurile asa cum vin, care este foarte multumita de fiecare moment al vietii sale, care nu regreta si nu-si doreste aproape nimic. Singurul lucru pe care mi-l doresc la ora asta, de fapt, e sa reusesc sa scriu partea a doua a romanului meu "Orbitor" asa cum vreau eu, asa cum ar trebui sa iasa.
- Care este cel mai frumos Craciun pe care l-ati petrecut vreodata?
- A fost la Washington, intr-un decor feeric: toti copacii de pe marginea strazilor impodobiti cu beculete, geamurile caselor, de asemenea, migalos ornate, cate un Santa Claus sunand din clopotel in fiecare magazin... Si zapada lucind roz in amurg... Apoi se-nnoptase si ramasesera luminate numai vitrinele, noi ne-am retras in apartamentul frumos al unui prieten, unde bradul era decorat doar cu globuri galbene in acel an, si am ascultat colinde romanesti, am baut vin frantuzesc si ne-a fost tuturor atat de bine...
Mircea Cartarescu
Curriculum Vitae
Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1956 in Bucuresti. Dupa terminarea liceului (la "Dimitrie Cantemir" din Capitala), a devenit student la Facultatea de Limba si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1980. Intre 1980 si 1989 a fost profesor de romana la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista Caiete Critice. Din 1991 este asistent la catedra de Istoria literaturii romane a Facultatii de Litere din Bucuresti. A debutat in 1978, in "Romania literara". Premii: Premiul Academiei Romane pe 1989 pentru cartea de proza "Visul" (Cartea Romaneasca, 1989, aparuta in traducere franceza la Editions Climats, Paris, in 1992, nominalizata in Franta pentru Premiul Medicis si Premiul pentru cea mai buna carte straina pe 1992), Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Aspro pentru romanul "Travesti" (Humanitas, 1994, tradus in franceza si olandeza), Premiul Aspro pe 1996, pentru romanul "Orbitor" (Humanitas, 1996); Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, pentru cartea de versuri "Faruri, vitrine, fotografii" (Cartea Romaneasca, 1980), Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990 pentru epopeea "Levantul" (Cartea Romaneasca - 1990, editia a Ii-a, Humanitas, 1998). Ultima carte aparuta: "Dublu Cd" (Humanitas, 1998).